Basmul - personajul

Originalitatea operei este determinată de următoarele elemente: specificul fantasticului,

nota comică, erudiţia paremiologică şi oralitatea stilului.
1. Specificul fantasticului. Dacă în basmele populare, personajele fantastice plutesc în
sfera simbolului, fără o diferenţiere psihică, socială şi naţională, în basmul lui
Creangă, ele sunt umanizate şi localizate. Personajele sun noi, diferenţiate fizic şi
moral, au comportament, gesturi, o psihologie , o mentalitate şi un limbaj care
amintesc de eroii din ,, Amintiri din copilărie”, deci de o lume concretă, ţărănească,
humuleşteană. Lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi
localizat geografic. Personajele se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte

2. Nota comică. Povestea lui Creangă, deşi poartă toate caracteristicile unei aventuri
senzaţionale, totuşi se defineşte printr-o veselie molipsitoare, realizată prin mijloace
diverse:

 Şotia sintactică/exprimarea mucalită ,, să trăiască trei zile cu cea de-

alaltăieri”
 Poreclele şi apelativele caricaturale: Buzilă, ţapul cel roş, mangosiţi;
 Zeflemeaua: ,, tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de
urechi.”
 Diminutivele cu valoare augumentativă: buzişoare
 Portrete caricaturale şi scene comice

3. Erudiţia paremiologică. Creangă se deosebeşte de povestitorul popular prin erudiţie.

El citează la tot pasul, proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care le întroduce în text
prin expresia ,, vorba ceea”, dând impresia că întâmplarea respectivă le-a generat.

4. Oralitatea stilului, impresia de ,,zicere” a textului. Creangă se implică şi participă

afectiv la întâmplări.
Mijloace lingvistice:
 Expresii narative tipice: ,, şi apoi”, ,, şi mai merge”
 Exprimarea afectivă a naratorului în propoziţii interogative,, Ţi-ai
găsit?”/ în propoziţii exclamative ,, Ce să vă spun mai mult!”
 Inserarea de fraze ritmate sau versuri populare: ,, Voinic tânăr, cal
bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!”
 Arhaisme, regionalisme;
 Dativul etic: ,, şi odată mi ţi-l înfaşcă cu dinţii de cap”
 Expresii onomatopeice: ,, teleap, teleap.”

Discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între două forţe antinomice. Cu toate acestea, Creangă
îşi construieşte personajele pe principiul ambiguizării. De aceea, protagonistul nu reprezintă o
întruchipare desăvârşită a Binelui, având un caracter profund uman, cu calităţi şi defecte. Nici Spânul
nu este răul absolut, ca în basmul popular, el jucând un rol esenţial în procesul maturizării fiului de
crai, fiind, aşadar, un rău necesar.
Personaj de Bildungsroman, nefantastic al basmului, fiul de crai reprezintã un bun exemplar
uman, prin faptul cã defectele sale nu sunt nici mici şi nici puţine, iar calitãţile mai mult decât
suficiente pentru a face din el un viitor bun împãrat.
Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat. El trăieşte în spaţiul protector al palatului
şi este lipsit de experienţa vieţii. Deşi are calităţi umane deosebite, acestea nu sunt prezentate de la
început, ci le descoperă prin intermediul probelor la care este supus.
Primele fapte ale feciorului de crai, întâlnirile cu iniţiatorii săi, Sfânta Duminică, calul
năzdrăvan şi Spânul, pun în lumină naivitatea, lipsa de experienţă, incapacitatea de a distinge
adevărul de aparenţă. În acest scenariu iniţiatic, eroul naiv are de învăţat de la mai mulţi pedagogi, pe
care îi întâlneşte la începutul drumului său: pedagogul bun – Sfânta Duminică, pedagogul rău – Spânul
şi mentorul în călătorie – calul.

dcm
 Basmul - personajul

La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru cã nu are
identitate. El se va individualiza mai târziu, o dată cu întâlnirea cu Spânul.
Tatăl, craiul, îl pune pe acelaşi nivel cu fraţii săi, fapt ce-l întristează pe mezin. Sprijinul şi
imboldul vin însă la timp, făcându-l să se ambiţioneze. Se dovedeşte a fi milostiv, chiar dacă puţin
impulsiv la început - se răsteşte la cerşetoare - şi îi dă acesteia un ban. Sfânta (căci era Sfânta
Duminică) îl învaţă să ceară de la tatăl său “calul, armele şi hainele în care a fost el mire”. Caracterul
vechi al acestor lucruri, sugerează faptul că eroul trebuie să le “reactualizeze virtuţile”
Este îndrăzneţ la vorbă, în discuţia cu tatăl, iar acesta din urmă îi permite să plece, dându-i
(într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse. De asemenea, îl povăţuieşte să se ferească de omul Spân şi
de omul Roş.Acum, fiul de crai este nevinovat, neştiutor, necunoscând patima şi păcatul, pentru că
nu cunoştea răul, reprezentat prin Spân. Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveşte calul
slăbănog ce se repezise la jăratic. Însă acesta se va transforma într-un bun pedagog pentru fecior.
La pod, tatăl, îmbrăcat în urs, îi iese în cale încercând să-l sperie. Dar feciorul se năpusteşte
asupra lui, fără frică, dovedindu-şi curajul în luptă. Aici el se desparte de familie, de protecţia oferită
de tatăl său, şi de lipsa de evenimente, podul fiind considerat un simbol al trecerii între două lumi.
Dă ascultare vorbelor tatălui său şi încearcă să se ferească de pericole. Însă le ignoră când
întâlneşte Spânul, şi când acesta din urmă reuşeşte să-l impresioneze prin vorbe şi laude. Se lasă
păcălit ,, Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului…” şi intră în fântână
,, fără să-i trăsnescă prin minte ce i se poate întâmpla.”. Acum este momentul în care ajunge robul
propriilor sale păcate, prin “întovărăşirea” cu răul. Este botezat Harap Alb. Harap este forma populară
a cuvântului “arab”. Sensul popular este însă acela de “negru”. Tot acum se fixează şi intervalul de
timp al slujirii: “…şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi îi învie.”
Dacă Harap-Alb este un personaj rotund, Spânul este un personaj plat, în sensul în care statutul
său social,psihologic şi moral rîmâne nemodificat.
De-a lungul drumului său feciorul este supus la două morţi, ambele cauzate de Spân. Prima când
îi este eliminată vechea identitate profană (episodul fântânii), dându-i-se numele de Harap Alb, iar a
doua o moarte la propriu, când îi este retezat capul. Aceste morţi ale lui Harap Alb pot fi privite ca
ritualuri de purificare ţi iniţiere, pentru că numai aşa el se poate elibera de robie.
Pe tot parcursul călătoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de
iniţiere, prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul său nu este unul fizic, ci spiritual,
de continuă perfecţionare, dar şi ireversibil: “Şi cine apucă a se duce pe atunci într-o parte a lumii
adeseori dus rămânea până la moarte.”
Spânul îl supune la trei probe. În trecerea primelor două probe, Harap-Alb îşi demonstrează
curajul şi destoinicia, ca şi ascultarea faţă de Sfânta Duminică, pentru că ea îi dă obiectele magice
necesare şi îl sfătuieşte cum să procedeze.
Prima probă este aducerea salăţilor din Grădina Ursului. Se dovedeşte a fi prudent şi slab de
înger, descurajându-se încă de pe acum. El nu are puteri supranaturale, iar încercarea pare a fi
imposibilă. Cu ajutorul Sfintei şi al blănii de urs, el o îndeplineşte însă. A doua probă, la care se
descurajează de asemenea, constă în aducerea pietrelor cerbului. Ajutat de aceeaşi Sfânta îndeplineşte
şi această misiune.
Dobândirea cunoştinţelor şi a experienţei este, în definitiv, tot “vina” Spânului. Răul are o
funcţie morală, pentru că prin el feciorul cunoaşte lumea.
Natura sa nobilă face din el un om de cuvânt, ţinându-şi promisiunea făcută. Însă el ştie că
identitatea de Harap Alb este una falsă, pentru că este constrâns să joace rolul slugii. Aducerea fetei
împăratului Roş presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de personajele donatoare/ajutătoare.
Încă o dată îşi dovedeşte milostenia/generozitatea şi îndemânarea faţă de furnici şi albine,
dar şi faţă de monştrii pe care îi întâlneşte şi pe care-i câştigă ca aliaţi. Aceştia au un rol foarte
important, deoarece îl ajută pe fecior în momente cruciale, câştigând bătăliile pentru el. Astfel,
singurul merit al feciorului este sinceritatea prieteniei/spiritul de tovărăşie şi însuşirea morală ce
compensează alte defecte. Totuşi, când se desparte de monştrii, se arată rece: “Harap Alb le
mulţămeşte, ş-apoi pleacă liniştit.”
Ultima probă presupune alte serii de probe, prin care Împăratul Roş tinde să îndepărteze ceata
de peţitori( casa de aramă, ospăţul, alegerea macului de nisip), ca şi acelea care o vizează direct pe
fată(fuga nocturnă, ghicitul/motivul dublului). Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roş este cea

dcm
 Basmul - personajul

mai dificilă încercare, pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar onest, îşi respectă jurământul
făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.
Mezinul este personajul care suferă cel mai mult. Vorbele calului dau o explicaţie la
aceasta:“Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să
prindă la minte… […] Vorba ceea: <Părinţii mănâncă agurida, şi fiilor li se sterpezesc dinţii>”
Se poate spune că feciorul nu este numai victima Spânului. El plăteşte pentru nereuşitele
altora, iar acesta nu este nici pe departe o lecţie de viaţa cu scop educativ, ci o răzbunare, o pedeapsă.
Fata, ,, o farmazoană”, cunoaşte însă adevărul şi îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-
Alb că ar fi divulgat secretul şi îi taie capul. În acest fel îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Calul este cel care distruge întruchiparea răului.
Moartea sa fizică îl eliberează de jurământ, recâştigându-şi starea de puritate de la început. Acum el
îşi înfrânge păcatul şi ajunge împărat, care, pentru unele popoare, înseamnă perfecţiunea.

Dacă în basmele populare, personajele fantastice plutesc în sfera simbolului, fără o diferenţiere
psihică, socială şi naţională, în basmul lui Creangă, ele sunt umanizate şi localizate.
Personajele sunt noi, diferenţiate fizic şi moral, au comportament, gesturi, o psihologie , o
mentalitate şi un limbaj care amintesc de eroii din Amintiri din copilărie, deci de o lume concretă,
ţărănească, humuleşteană.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, specie a genului epic, cu acţiune
fabuloasă, personaje fantastice, care înfăţişează drumul maturizării eroului.
Meritul lui Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric și i-a dat un statut cult. Din basme,
Creangă preia acele teme şi motive care il reprezintă pe el. Așa se explica realismul basmului prin
umanizarea fantasticului. Scriitorul asimilează un fond folcloric , dar arta lui nu este a povestitorului
popular, care improvizează pe o schema epică, punând accentul pe intamplări fără să insiste pe detalii
care particularizează. Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin ritm rapid,
individualizarea acțiunilor și a personajelor (portretul caricatural al lui Gerilă) prin amănunte care
particularizează și dramatizarea acțiunii prin dialog.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele specifice basmului sunt:
superioritatea mezinului, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea, călătoria şi căsătoria.
Perspectiva narativă este una obiectivă, nararea se face la persoana a III-a, naratorul fiind
omniscient, omniprezent, heterodiegetic/extradiegetic, viziunea ,, din afară”. Naratorul nu idealizează
personajele, nu intervine în destinul lor, le lasă să evolueze spre deznodământ după năzuinţe şi
slăbiciuni.
Ca în orice basm, sunt prezente formulele tipice. Incipitul basmului este o formulă iniţială:,, Amu
cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori”. Aceasta are drept corespondent în basmul
popular începutul ,, A fost odată ca niciodată” şi are rolul de a introduce lectorul în lumea
miraculoasă, în care totul e posibil. Incipitul este în strânsă legătură cu finalul, construit tot ca o
formulă specifică redată în manieră cultă: ,, Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;cine se
duce acolo bea şi mânâncă. Iar pe la noi cine are bani bea şi mânâncă, iară cine nu, se uită şi
rabdă.”. Astfel, formula finală a basmului face trecerea de la universul ficţional imaginat de autor la
realitatea cotidiană a fiecărui cititor. Pe lângă valoarea ei hiperbolică- veselia finalului fericit nu se
sfârşeşte niciodată- , aceasta are puternice accente sociale; dacă lumea basmului e dominată de o
veselie perpetuă, lumea reală are determinări legate de condiţia socială a fiecăruia.
cititorului.
Acţiunea basmului are un tipar narativ: o situaţie iniţială de echilibru, un element perturbator,
apariţia donatorilor şi încercările eroului de a restabili echilibrul iniţial şi restabilirea echilibrului şi
recompensarea eroului.
Eroul basmului face trei călătorii: una către curtea lui Verde împărat, unchiul său- iniţiatică, o
călătorie către curtea Împăratului Roş- de consolidare şi ultima- de recunoaştere. El nu este supus
doar la trei probe ca în basmul popular, ci la o serie de probe pe care le trece cu ajutorul personajelor
donatoare: Sfânta Duminică, furnicile şi albinele, cei cinci ciudaţi.

dcm