OFERTĂ DE INTERPRETARE

ION BARBU: DUPĂ MELCI

Poemul „După melci” a fost publicat în 1921, sub forma unei plachete. De structură
baladică (poemul se înscrie astfel în a doua etapă de creaţie a lui I.Barbu, etapa baladică şi
orientală), poemul este conceput prin corelarea câtorva episoade care surprind
momentele unei aventuri trăite de un copil din lumea satului. Într-un început nesigur de
primăvară, rătăcind prin pădure alături de alţi copii, eroul poemului – din perspectiva căruia
sunt evocate întâmplările – caută şi găseşte un melc, asupra căruia se hotărăşte să verifice
puterea magică a unui descântec. Vorbele care-l compun, spuse incantatoriu, ispitesc şi
provoacă, printr-o promisiune adusă de imaginea unei naturi primăvăratice. Căderea
întunericului peste pădure, jocul umbrelor care pare să ascundă monştri mitici, ameninţători, îl
înspăimântă pe copil. Iluzia are drept efect frica şi fuga băiatului, ceea ce duce la întreruperea
actului magic. Retras în spaţiul ocrotitor al casei, la adăpost faţă de o natură dezlănţuită,
copilul este urmărit în gând de soarta micii vietăţi părăsite în pădure. Acelaşi gând stăruitor,
când soarele revine, îl face să pornească în căutarea melcului, dar la locul întâmplării
descoperă urmele unei drame: sedus de promisiunea făcută prin descântec, melcul, ieşind din
găoacea protectoare, devenise victima gerului întors pe neaşteptate. Sentimentul vinovăţiei,
trăit de copil, îşi află expresia într-o lamentaţie, dar momentul remuşcării este şi momentul
înţelegerii, copilul având acum revelaţia puterii ascunse în cuvântul capabil să producă iluzii
periculoase pentru cel care le confundă cu realitatea. Jocul nevinovat devine un joc
tragic,făcând o victimă din cel nepregătit să primească „vorba prefăcută”, seducătoare, dar
înşelătoare.
Melcul este un simbol al increatului; el este din punct de vedere poetic o prezenţă
simbolică, o formă virginală a existenţei, mai ales prin atributul izolării. Cochilia sa îl
protejează împotriva realului. Copilul încearcă să-l scoată din lumea lui tocmai pentru a
descoperi misterul increatului, fiind o dorinţă firească de cunoaştere. Băiatul nu
conştientizează consecinţele faptelor sale, deoarece în acţiunea de cunoaştere mizează pe un
joc considerat în sine inofensiv. Prin acţiunea sa, el vrea să provoace la realitate un element
primordial: „Vream să-l văd cum se dezghioacă,/Pui molatic, din ghioacă.”. Melcul se află
într-un somn vegetativ, iar trezirea sa înseamnă desfacerea din starea preexistenţei şi
trecerea într-o fază de împlinire, urmată de moarte.
 Copilul vrea să se joace, preluându-şi în glumă atributele creatoare, fiind astfel
simbolul unui Demiurg caricat. Melcul va încerca să se opună revelării, numai că
descântecul (ar putea semnifica poezia, un act de creaţie), magia cuvântului, domină asupra
lui. Totul se petrece la un mod atât de naiv, încât ritualul cu efect tragic apare la început
graţios, nevinovat, fără a exterioriza niciun moment implicita gravitate cuprinsă în rostirea
poetică. Însă descântecul va avea efect catastrofal, provocând un dezechilibru cosmic, de aici
noaptea cu apariţia unor personaje mitologice înspăimântătoare, cu vedenii şi metamorfozări
de regnuri ce-i urmează; intervine frica de gravitatea împlinirii, şi atunci, cadrul se tulbură
monstruos: duhurile foiesc, umbre obscure apar înfricoşătoare, priviri sinistre de Joimatiţe se
încrucişează, regnurile se animă şi clocotesc, apărând chiar Muma Pădurii pentru a-l sancţiona
pe cel care îi tulbură imperiul din somn. În timp ce puterile demonice pun stăpânire pe pădure,
copilul (falsul sau involuntarul Demiurg) se retrage într-un cadru domestic liniştitor
conştientizând gestul său nesăbuit. În acest spaţiu, falsul Demiurg încearcă să desfacă
descântecul, voind să-l oprească a se făptui. Se pare însă că orice tentativă va fi fără efect,
întrucât dezastrul s-a produs la prima invocaţie făcută în joacă şi, în noaptea ce urmează, cerul
se surpă asupra realului şi ninge apocaliptic. Descântecul e reluat şi i se acutizează conţinutul,
folosindu-se un ton mult mai familiar, mai intim (faţă de solemnitatea din prima invocaţie),
pentru îmbunarea elementelor tulburate.
După retragerea în familiar (după trecerea fazei de restricţie magică din timpul nopţii),
subiectul se întoarce în acelaşi loc, dar acum sub lumina oarbă a zilei. Fiind provocat,
descântecul s-a împlinit. Imaginea melcului mortificat are rolul de a-l sensibiliza pe copil.
Ceea ce va urma, nu va mai fi descântec, ci bocet, schimbare funcţională anunţată de tonul
familiar. Gestul copilului este acum de umilinţă. Printr-un cântec trist se încearcă să se
anihileze efectul descântecului, să se refacă starea iniţială, de inocenţă şi mister. Astfel, toată
joaca pare o experienţă de cunoaştere, indiferent de gravitatea actului, căci ingenuitatea
tipic infantilă îl absolvă de orice culpă. Deşi invocarea magică finală este identică, ea este însă
zadarnică. Copilul vrea să refacă misterul prin plâns, adică afectivizând, dar anularea
efectului, declanşat în mod iresponsabil, nu mai e posibilă. Cunoaşterea trece dincolo de
afecte. Şi toată ceremonia de păstrare a rămăşiţelor melcului nu este, decât un fel de
catharsis (purificare), o uşurare de gravitatea hybris-ului săvârşit.
Astfel, balada are un sens tragic, profund. Increatul nu se poate releva, căci duce la
un deznodământ dramatic. Copilul a parcurs involuntar un întreg ciclu al cunoaşterii, a
descoperit tragismul ascuns în existenţă.
 Acest poem de o asemenea densitate ideatică este mai mult decât o poezie pentru
copii. Deşi eroul poemului este un copil, deşi în evocarea întâmplărilor este împrumutată
viziunea infantilă, deşi la originea dramei se află un inocent joc de copii, deşi prin tonalitatea
versurilor, prin candoarea confensiunii s-ar părea că rămânem într-o lume a copilăriei, poemul
„După melci” exprimă două planuri distincte.
Dacă în primul plan era accentuat sensul tragic pe care îl capătă jocul atunci când
partenerii adoptă convenţii şi atitudini diferite faţă de cuvânt, în al doilea plan, cuvântul
devine sinonim pentru orice alt mod de comunicare, plăsmuind o lume paralelă şi
neconcordantă cu lumea reală.
În primul plan, jocul devine experienţă de cunoaştere, în cursul căreia eroul
descoperă puterea cuvântului de a institui o lume a iluziei, transformând în victimă pe cel
nepregătit să recunoască iluzia.
În al doilea plan, prin deschidere simbolică, se produce alunecarea către universul
artei, către problemele artistului-creator. Asemenea copilului care se joacă, imprudent, cu
o iluzie, şi artistul poate exercita o influenţă nedorită, nefastă, asupra celui căruia i se
adresează, dacă acesta nu este pregătit să accepte idealitatea lumii propuse; de aceea, putem
vedea în copil un Demiurg (totuşi „caricat”), iar descântecul este actul de creaţie (poezia) care
uneori poate produce durere celui ce o receptează
SEMNIFICAŢII ŞI SIMBOLURI

ŞARPELE MUMA PĂDURII

● Apariţia lor în poem ne indică faptul că universul a căzut în hoas, că inervenţia Răului
universal se face simţită.
● Lumea şi-a pierdut dumnezeirea prin gestul de cunoaştere al copilului (asemănător cu
cel al Evei).

● ŞARPELE este simbolul Haosului în ● MUMA PĂDURII ( făptură

complexitatea lui arhetipală, fiind o monstruoasă care mănâncă flăcăi) este
creaţie malefică. o creaţie malefică.

■ CĂPCĂUNII – primele făpturi mitice menţionate de mitologia română; reprezintă prima încercare a
divinităţilor gemelare (Fărtat şi Nefărtat) de a crea fiinţe asemănătoare lor; încercarea nu reuşeşte, căpcăunii
fiind, de fapt, noncreaţii (înfăţişare monstruoasă); sunt nişte făpturi considerate malefice, deoarece mănâncă
oameni.
■ JOIMARIŢA (cea care nu cunoaşte îndurarea) – o apariţie hidoasă care inspiră spaima; este o zeiţă a
morţii (vizitează focurile rituale aprinse în unele cimitire în noaptea de Joimari – joia ce precede Paştele ortotox,
denumită în popor şi preluată în opera lui Barbu „Păresemii”).

MELCUL
● o fiinţă primordială (asociat umidităţii, trimite la apele primordiale);
● fiind un substantiv epicen, neavând forme distincte pentru ambele sexe, ar putea semnifica faptul că
melcul este o fiinţă androgină, întrupând şi masculinul, şi femininul, o formă de perfecţiune;

PATRU ( „patru firişoare”)

● semnificaţiile cifrei sunt legate de cele ale pătratului şi ale crucii, simbolizează
totalitatea, perfecţiunea;
● în japoneză, acelaşi cuvânt care desemnează cifra patru, înseamnă şi moarte;
● sistemul întreg al gândirii lui Jung se bazează pe importanţa fundamentală pe care i-o
acordă şi i-o recunoaşte numărului patru , cuaternaritatea reprezentând pentru el
fundamentul arhetip al psihismului omenesc, adică totalitatea proceselor psihice
conştiente şi inconştiente; identifică în acest sens patru funcţii fundamentale ale
conştiinţei: gândirea, sentimentul, intuiţia, senzaţia.
■ Aşadar, melcul este o formă de perfecţiune, în stare pură, care, prin gestul de
cunoaştere al copilului, moare, dar transmite conştiinţei acestuia patru funcţii
fundamentale: gândirea (prin care va conştientiza consecinţele jocului său de-a
Creatorul), sentimentul (regăsit în lamentaţia copilului la vederea melcului mort),
intuiţia (atribut inexistent al copilului până în momentul în care natura se dezlănţuie, iar
el va înţelege pericolul la care este supus şi se retrage la adăpost; intuiţia, în cazul
copilului, înseamnă şi egoism) şi senzaţia (reprezentată de toate stările care îl încearcă
pe copil de-a lungul devenirii sale).

BOU ( „ochi de bou”) ALB ( albeaţă)

● un animal sacru, un simbol al
bunătăţii, al spiritului de sacrificiu
(moartea melcului îl face pe copil
să înţeleagă sensurile vieţii şi îşi
finalizează iniţierea doar prin
sacrificiul lui);
OCHIUL
● ochiul este simbolul Esenţei şi
al Cunoaşterii divine;
● albul prezintă puritatea (starea pură a melcului – simbol al
increatului), fiind o culoare care trimite la spaţiul sacru prin
caracterul ei solar; astfel, lumina interioară a melcului îl va
ilumina pe copilul încă neiniţiat.
● albul reprezintă şi schimbarea condiţiei: increat-creat, fapt
care duce la moartea melcului; acesta ieşit din cochilia lui
protectoare îşi pierde atributul fiinţei originare, fapt care duce
la perturbarea forţelor naturii.
● albul este şi o culoare de trecere: viaţă-moarte; la începuturi,
albul a fost culoarea morţii şi a doliului; astfel, se observă că, şi
prin această semnificaţie, albul trimite la destinul tragic al
fiinţei pure care se încrede în vorbele copilului şi-şi părăseşte
lumea originară, satisfăcând dorinţa de cunoaştere a acestuia,
revelându-i esenţa universului; revelându-i misterul increatului,
îi trezeşte facultatea de înţelegere, desăvârşindu-l.