DUPA MELCI

Poezia "Dupa melci", publicata in 1921, face parte din ciclul poemelor initiatice, in care
 procesele de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile
magice aveau putere creatoare. Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente
tematice in structura poeziei: imaginea unei comunitati arhaice, in care copilul, prin tipologia
celui ales, repeta procese de cunoastere
cu noastere fundamentale; nivelul mitic, al realitatii primordiale,
atemporale, in care se patrunde prin invocatie magica; dezlantuirea puterilor primordiale, pe
care, intr-o adevarata noapte valpurgica (Marin Mincu), ucenicul vrajitor nu le mai poate stapani;
esecul repetarii invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un proces inadecvat de
cunoastere
Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic. Mai intai
apare copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent mai putin inzestrat
de natura: "Dintr-atatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/ Dintr-atatia frati mai mici:/
Prunci de treaba,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu.eu . rasad mai rau/ Mai nauc, mai n
natarau/
atarau/ Dintr-atatia
(prin ce har?)/ Ma brodisem sui, hoinar." Iesirea din rand, din matca, arata nevoia de
compensare a fiintei, de implinire, prin cunoastere adanca, prin intrare in orizontul nevazut al
lumii, in vremurile mitice, ale creatiei primordiale. Reconstituirea hartii mitologice determina o
adevarata aventura, in care copilul, lipsit de capacitatea de intelegere transcendenta, rateaza cu
usurinta, prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...".
Prima secventa a poeziei figureaza o lume cu tenta de atemporalitate, arhaica, in fapt una ludica,
 populata de "tanci ursuzi", "desculti si uzi", "Fetiscane/ (Cozi plavane)", prezentate in registru
comic: "infasate-n lungi zavelci/ O porneau in turma bleaga". Impresia este de alcatuire
intamplatoare a universului social, fapt sugerat de impactul expresiv al sintagmelor "turma
 bleaga", "tarla noastra de pitici", pentru care explorarea lumii are scop initiatic, de cunoastere
 precoce, prin insistenta asupra cadrului spatio-temporal precizat in ipostaze
ipostaze primavaratice, "de
Paresimi", "prin Faurar", "la sfintii Mucenici", si mai ales prin simbolistica unui cules arhaic de
"Ierburi noi, craite, melci...". Bordeiul "umed", simbol al grotei stravechi, semnifica o resuscitare
a principiului increatic originar. Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in registru ludic
traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine treaza
sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare" (Marin Mincu).
Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta cu o

simbolistica
 proiectate profunda,
spre aceea a Increatului
infinit. Granitele realului seascuns
rup, ininfata
rup, spirala cochiliei,
intruziunii simbol
legilor al temporalitatii
transcendente, puse in
miscare, prin descantec, de copilul inocent, devenit ucenic vrajitor. Melcul apare ca un pretext de
a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o transforma dupa dorinta copilului. O voce tainica,
incantatorie, ademeneste "melcul bland", situat in mormantul "de foi ude,/ Prin lastari si vrejuri
crude", pe care omul vine "sa-! dezgroape", adica, prin vocatie demiurgica, sa trezeasca spiritul
ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul
co pilul se joaca, fara a-si da seama de
fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin dezghiocarea
dezgh iocarea
lui, intregul univers: "— Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din
gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace."
Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie deranjata, ci
ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a ierarhiei cosmice,
consecintele rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului. Copilul joaca aici rolul
unui ucenic vrajitor care dezlantuie fortele negative
nega tive ale adancurilor, fara posibilitatea de a le mai
 

opri. Planul ireal al existentei presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a varcolacilor si a

 babelor stirbe, a tuturor intruparilor grotesti
grotesti ale tenebrelor. Asistam la o manifestar
manifestaree de bolgie
dantesca, la crearea unei atmosfere fantastice, tenebroase, in genul romanticilor germani, ca
Hoffmannsthal, Tieck sau Goethe.
Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea lumii
magice, nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii, apar
fiinte infernale, "nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi bubosi", ca in
tablourile suprarealiste. Toate epitetele sugereaza deplasarea spre sarja, spre baroc, prin
p rin acel
 principiu binecunoscut, "eblouir Ies yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt,
furis/ inghitea din luminis./ Din lemnoase vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/
Buze searbade de iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/ innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De
 barboase/ Joimarite". Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o fiinta ce semnifica efectele unei
mutilari fizice, fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa apartina, in cele din
urma, unui demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la vale,/ Curgeau
 betele taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi..."
harrsi..."
Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar al
formelor izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului
neexperimentat. Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut timpanele, intr-un
tremur al fiintei care scapa in cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans
dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/ Muget aspru si largit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a
fost frica si-am fugit!"
Degringolada elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: "Toata noaptea
viscoli.../ inca bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresimi.".
Retragerea din fata avalansei hibernale este benefica pentru copil: "Si trudit,/ Langa vatra
 prigonit/ Privegheam prelung
taciunii". Viul, om sau melc, este incapabil sa reziste furiilor naturii, intr-un moment in care
 puterile magice au scapat din stapanirea omului: "Melcul, prost, incetinel?/ Tremura-n ghioaca,
varga." Natura se dezlantuie acum, in plan real, in toata urgia sa: "Podul lumii se surpase", rand
 pe rand apar personaje mitologice, baba Dochia insasi se tulbura de "guri spurcate" ce "sufla-n
vant", stand intr-un salas atemporal, ferita de vijelie. Noaptea este singulara prin manifestare:
"Hei, e noaptea-aceea, poate!", [noaptea hotarelor dintre lumi, indemnand la somn, in asteptarea
consumarii evenimentului declansat de tulburarea Increatului.

 
matca In cele din
prestabilita, urma,seinreinstaureaza,
soarele a treia parte adominand
poeziei, vraja se destrama,
peisajul tulburat alordinea reala revine in
noptii Joimaritelor.
Printr-o simetrie subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul
comun, al faptelor si gesturilor lipsite de stralucire. Singura si eterna, in acest spatiu, este natura,
ramasa neschimbata in orizontul cosmic, proiectata in timpul fantastic al unei nopti valpurgice.
 Natura, din care omul s-a retras la vreme, reprezinta chiar timpul primordial,
primordial, ipostaziat in
manifestari neasteptate. Copilul, transformat in ucenic vrajitor, incearca sa patrunda in aceste
taine, intr-o realitate sacra, a magilor eminescieni sau a inteleptilor indieni, prin accesarea
variabilelor lumii reale. Fenomenul de "camuflare a sacrului in profan", de care I vorbea Mircea
Eliade, se destainuie in aceasta alegorica inlantuire a faptelor: copilul prinde acele "puncte de de
confluenta" ale sacrului disipat in profan, pentru a deschide, prin descantec, portile taramului
celuilalt, magic. in schimb, inevitabilul s-a produs: melcul a murit, "scorojit" de apasarea
ap asarea
frigului, iar limba ii este "vanata, sucita". Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este
totala: el este prins, in "zale reci", de o "nuia", iar "o frunza moarta" ii tine loc de mormant. Un
 

tablou al unei morti cotidiene, fara putere de resurectie. Copilul, tulburator al linistii de la
inceputuri, este incapabil sa resusciteze melcul, sa-i dea din nou viata: "— Melc, melc, ce-ai
facut/ Din somn cum te-ai desfacut?/ Ai crezut in vorba mea/ Prefacuta... Ea glumea!" in postura
unui demiurg spontan, improvizat, copilul incearca in zadar sa redea viata fragilei fiinte:
 puterea suprema, de nastere si de viata eterna, apartine demiurgilor autentici, nu inselatori sau
improvizati. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinte cu o putere
magica redusa, instinctiva. De aceea, carcasa materiala a melcului se sfarama cu zgomot: "Doua
coarne de argint,/ Rasucit sa faramara."
  Amintirea acestei incercari, de a dezlantui magicul, divinul, salasluieste de acum
numai in memorie: melcul este luat si conservat in podul
pod ul casei, iar timpul se asterne asupra
faptelor tragice, situate treptat intr-un trecut indepartat: "— Iarna coarnele se frang,/ Melc
natang,/ Melc natang!" Epitetul de "natang" poate fi extins, prin extrapolare, asupra intregii lumi
 biologice, incapabila de a redobandi nemurirea initiala. Prin urmare, in poemul "Dupa melci"
asistam la o reiterare, in forma ludica, a mitului

nemuririi, al lui Ghilgames, din epopeea akkadiano-sumeriana.

t Teme si motive ale poeziei "Dupa melci" 

  • Animalul-totem, capabil de a descatusa fortele magice ale naturii.

  • Motivul ucenicului vrajitor, incapabil sa mai stapaneasca fortele magice pe care
singur le-a
descatusat.
  • Noaptea valpurgica, intalnita si la Vasile Alecsandri, in "Noaptea Sfantului
Andrii", sau la
Mihai Eminescu, in "Strigoii", tema romantica exemplificata pe larg in poezia "Lenore", de
Gottfried
August Biirger.
  • Cosmologia profunda a matrixului spatio-temporal, reflectat la suprafata
suprafata de lumea
reala,
aparent banala: copilul acceseaza vectorii spatiali si temporali, pentru a dezlantui aceasta urgie a
noptii
 pline de vrajitoare si demoni.
• Degradarea existenta in cazul bestiarului demoniac; barocul explicitat in aceste situatii.
• Alunecarea intre spatiul real si cel ireal, dupa ce inghetul de peste noapte dispare.
• Incapacitatea copilului de a repeta actul hierofanic de trezire la viata a unei fiinte moarte.
• Finalul dramatic, de retragere din sfera universului magic in sfera ludica, intr-un decor
 primavaratic, solar.