Eseu După melci

După

După melci
de Ion Barbu

Poezia "După melci", publicată în 1921, face parte din ciclul
poemelor iniŃiatice, în care procesele de cunoaştere tind să
redobândească valoarea actelor primordiale, când incantaŃiile magice
aveau putere creatoare.
Printr-o privire de ansamblu, se remarcă mai multe secvenŃe
tematice în structura poeziei: imaginea unei comunităŃi arhaice, în care
copilul, prin tipologia celui ales, repetă procese de cunoaştere
fundamentale; nivelul mitic, al realităŃii primordiale, atemporale, în
care se pătrunde prin invocaŃie magică;
dezlănŃuirea puterilor primordiale, pe care
ucenicul vrăjitor nu le mai poate stăpâni;
eşecul repetării invocaŃiei magice pentru ameliorarea răului comis printr-
un proces inadecvat de cunoaştere.
Poemul începe cu o confesiune marcată de inocenŃa copilului de
odinioară: ,,eram mult mai prost pe atunci ...’’. Poemul ne încântă mai
departe şi ne anunŃă că inocentul copil merge în pădure. În acest cadru natural el dă peste un melc
cu care vrea să se joace. Încearcă descântecul binecunoscut de copii pentru a-l scoate din găoace:
,,Melc, melc,/ Corobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat;/ Lasă noaptea din găoace,/ Melc nătâng, şi fă-
te-ncoace.’’
ProiecŃia în spaŃiul magic este susŃinută prin forma baladescă a discursului poetic. Mai
întâi apare copilul năzdrăvan, care iese în lume, prin selecŃie succesivă, aparent mai puŃin înzestrat
de natură: "Dintr-atâŃia fraŃi mai mari:/ Unii morŃi/ AlŃii plugari;/ Dintr-atâŃia fraŃi mai mici:/
Prunci de treabă,/ Scunzi, peltici,/ Numai eu. răsad mai rău/ Mai năuc, mai nătărău/ Dintr-atâŃia
(prin ce har?)/ Mă brodisem şui, hoinar." Ieşirea din rând, din matcă arată nevoia de compensare a
fiinŃei, de împlinire, prin cunoaştere adâncă, prin intrare în orizontul nevăzut al lumii, în vremurile
mitice, ale creaŃiei primordiale.
Reconstituirea hărŃii mitologice determină o adevărată aventură, în care
copilul, lipsit de capacitatea de înŃelegere transcendentă, ratează cu uşurinŃă,
prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...". Melcul apare ca un
pretext de a reconstitui lumea vegetală perfectă, de a o transforma după dorinŃa
copilului. O voce tainică, încântătoare, ademeneşte "melcul blând", situat on
mormântul "de foi ude,/ Prin lăstari şi vrejuri crude", pe care omul vine "să-l dezgroape", adică, prin
vocaŃie demiurgică, să trezească spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul
se joacă, fără a-şi da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viaŃă, încercândă
descopere, prin dezghiocarea lui, întregul Univers: ‘’-Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vărgat/ Şi
ferecat;/ Lasă noaptea din găoace/ Melc nătâng, şi fă-te-ncoace." Copilul joacă aici rolul unui
ucenic vrăjitor care dezlănruie forŃele negative ale adâncurilor, fără posibilitatea de a le mai opri.

Prof. Viorel Dobre Pagina I

Eseu După melci
După
Melcul, ieşit din cochilie la auzul descântecului, este surprins de ger şi
de cumplita vânzoleală a firii şi degeră. Degringolada elementelor naturii este
stârnită de tulburarea ordinii magice: "Toată noaptea viscoli.../ încă bine n-
ajunsesem/ Că porni, duium, să vie/ O viforniră târzie/ De Păresimi.".
Retragerea din faŃa avalanşei hibernale este benefică pentru copil: "Şi trudit,/
Lângă vatră prigonit/ Privegheam prelung tăciunii". Viul, om sau melc, este
incapabil să reziste furiilor naturii, într-un moment în care puterile magice au
scăpat din stăpânirea omului: "Melcul, prost, încetinel?/ Tremură-n ghioacă,
varga." Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totală: el este
prins, în "zale reci", de o "nuia", iar "o frunză moartă" îi Ńine loc de mormânt.
Un tablou al unei morŃi cotidiene, fără putere de resurecŃie. Copilul,
tulburător al liniştii de la începuturi, este incapabil să resusciteze melcul, să-i
dea din nou viaŃă: "- Melc, melc, ce-ai făcut/ Din somn cum te-ai desfăcut?/
Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută... Ea glumea!" în postura unui demiurg
spontan, improvizat, copilul încearcă în zadar să redea viaŃa fragilei fiinŃe:
puterea supremă, de naştere şi de viaŃă eternă, aparŃine demiurgilor autentici,
nu înşelători sau improvizaŃi. Un fenomen atât de
simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinŃe cu o
putere magică redusă, instinctivă. De aceea, carcasa materială a melcului se
sfărâmă cu zgomot: "Două coarne de argint,/ Răsucit să fărâmară."
Amintirea acestei încercări, de a dezlănŃui magicul, divinul,
sălăşluieşte de acum numai în memorie: melcul este luat şi conservat în podul
casei, iar timpul se aşterne asupra faptelor tragice, situate treptat într-un
trecut îndepărtat: "- Iarna coarnele se frâng,/ Melc nătâng,/ Melc nătâng!"
Epitetul de "nătâng" poate fi extins, prin extrapolare, asupra întregii lumi biologice, incapabilă de a
redobândi nemurirea iniŃială. Prin urmare, în poemul "După melci" asistăm la o reiterare, în forma
ludică, a mitului nemuririi, al lui Ghilgameş, din epopeea akkadiano-sumeriană.
În poemul ,,După melci’’ joaca nevinovată a unui copil, care din păcate are efecte tragice,
devine pentru el o experienŃă de cunoaştere, o iniŃiere. Evenimentul tragic ete plin de onvăŃăminte
pentru copil, îl pregăteşte pe acesta pentru viitor.

WÉuÜxA

cÜÉyA i|ÉÜxÄ WÉuÜxA


Prof. Viorel Dobre Pagina II