Sunteți pe pagina 1din 2

Poezia "Dupa melci", publicata in 1921, face parte din ciclul poemelor initiatice, in care procesele

de cunoastere tind sa redobandeasca valoarea actelor primordiale, cand incantatiile magice aveau putere
creatoare. Printr-o privire de ansamblu, se remarca mai multe secvente tematice in structura poeziei:
imaginea unei comunitati arhaice, in care copilul, prin tipologia celui ales, repeta procese de cunoastere
fundamentale; nivelul mitic, al realitatii primordiale, atemporale, in care se patrunde prin invocatie magica;
dezlantuirea puterilor primordiale, pe care, intr-o adevarata noapte valpurgica (Marin Mincu), ucenicul
vrajitor nu le mai poate stapani; esecul repetarii invocatiei magice pentru ameliorarea raului comis printr-un
proces inadecvat de cunoastere.
Proiectia in spatiul magic este sustinuta prin forma baladesca a discursului poetic. Mai intai apare
copilul nazdravan, care iese in lume, prin selectie succesiva, aparent mai putin inzestrat de natura: "Dintr-
atatia frati mai mari:/ Unii morti/ Altii plugari;/ Dintr-atatia frati mai mici:/ Prunci de treaba,/ Scunzi,
peltici,/ Numai eu. rasad mai rau/ Mai nauc, mai natarau/ Dintr-atatia (prin ce har?)/ Ma brodisem sui,
hoinar." Iesirea din rand, din matca, arata nevoia de compensare a fiintei, de implinire, prin cunoastere
adanca, prin intrare in orizontul nevazut al lumii, in vremurile mitice, ale creatiei primordiale.
Reconstituirea hartii mitologice determina o adevarata aventura, in care copilul, lipsit de capacitatea de
intelegere transcendenta, rateaza cu usurinta, prin predestinare: "Eram mult mai prost pe-atunci...".
Prima secventa a poeziei figureaza o lume cu tenta de atemporalitate, arhaica, in fapt una ludica,
populata de "tanci ursuzi", "desculti si uzi", "Fetiscane/ (Cozi plavane)", prezentate in registru comic:
"infasate-n lungi zavelci/ O porneau in turma bleaga". Impresia este de alcatuire intamplatoare a
universului social, fapt sugerat de impactul expresiv al sintagmelor "turma bleaga", "tarla noastra de pitici",
pentru care explorarea lumii are scop initiatic, de cunoastere precoce, prin insistenta asupra cadrului spatio-
temporal precizat in ipostaze primavaratice, "de Paresimi", "prin Faurar", "la sfintii Mucenici", si mai ales
prin simbolistica unui cules arhaic de "Ierburi noi, craite, melci...". Bordeiul "umed", simbol al grotei
stravechi, semnifica o resuscitare a principiului increatic originar. Faptul ca perceptia lumii se realizeaza in
registru ludic traduce intentia poetului de a recrea lumea sub semnul inocentei infantile, care "mentine
treaza sensibilitatea pentru revelarea adevarurilor primare" (Marin Mincu).
Trecerea de la real la ireal se realizeaza prin intermediul unui totem, melcul, o fiinta cu o simbolistica
profunda, aceea a Increatului ascuns in spirala cochiliei, simbol al temporalitatii proiectate spre infinit.
Granitele realului se rup, in fata intruziunii legilor transcendente, puse in miscare, prin descantec, de copilul
inocent, devenit ucenic vrajitor. Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetala perfecta, de a o
transforma dupa dorinta copilului. O voce tainica, incantatorie, ademeneste "melcul bland", situat in
mormantul "de foi ude,/ Prin lastari si vrejuri crude", pe care omul vine "sa-! dezgroape", adica, prin
vocatie demiurgica, sa trezeasca spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul se joaca,
fara a-si da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viata, incercand sa descopere, prin
dezghiocarea lui, intregul univers: "— Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vargat/ Si ferecat;/ Lasa noaptea din
gaoace/ Melc natang, si fa-te-ncoace."
Melcul, prin insasi existenta sa retrasa, reprezinta o ordine naturala care nu trebuie deranjata, ci
ocrotita, pentru ca, in caz contrar, se ajunge la tulburarea ordinii generale, a ierarhiei cosmice, consecintele
rasfrangandu-se negativ, in caz de esec, asupra initiatului. Copilul joaca aici rolul unui ucenic vrajitor
care dezlantuie fortele negative ale adancurilor, fara posibilitatea de a le mai opri. Planul ireal al existentei
presupune aparitia fantasmelor si a fantomelor, a varcolacilor si a babelor stirbe, a tuturor intruparilor
grotesti ale tenebrelor. Asistam la o manifestare de bolgie dantesca, la crearea unei atmosfere fantastice,
tenebroase, in genul romanticilor germani, ca Hoffmannsthal, Tieck sau Goethe.
Aici, fantasticul desemneaza un univers al imaginatiei infantile, creat prin invocarea lumii magice,
nepatrunse. O data cu venirea serii, din orizontul intunecat, misterios, al lumii, apar fiinte infernale,
"nazdravana de padure", "capcauni", pe care ii privesc piezis "ochi bubosi", ca in tablourile suprarealiste.
Toate epitetele sugereaza deplasarea spre sarja, spre baroc, prin acel principiu binecunoscut, "eblouir Ies
yeux": "Nazdravana de padure/ Jumulita de secure,/ Scurt, furis/ inghitea din luminis./ Din lemnoase
vagauni,/ Capcauni/ ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze searbade de iasca;// Si intorsi/ Ochi bubosi/
innoptau sub frunti pestrite/ De paroase,/ De barboase/ Joimarite". Pana si "o gusata cu gateji" apare ca o
fiinta ce semnifica efectele unei mutilari fizice, fara potentialitate estetica superioara, imaginea parand sa
apartina, in cele din urma, unui demon: "Chiondoras/ Cata la cale;/ De pe sale,/ Cand la deal si cand la
vale,/ Curgeau betele taras./ Iar din plosca ei de guse/ De matuse/ Un taios, un aspru: harrsi..."
Lumea creata de un demiurg fals, fara puterea de a o stapani, este diforma, un bestiar al formelor
izvorate dintr-o imaginatie terifianta, amplificand spaimele existentiale ale copilului neexperimentat.
Sunetele sunt, la randul lor, aspre, impresionand neplacut timpanele, intr-un tremur al fiintei care scapa in
cele din urma cu fuga: "- Plans prelung cum scoate fiara./ Plans dogit,/ Cand un sarpe-i musca gheara,/
Muget aspru si largit/ De vuia din funduri seara.../ Mi-a fost frica si-am fugit!"
Degringolada elementelor naturii este starnita de tulburarea ordinii magice: "Toata noaptea viscoli.../ inca
bine n-ajunsesem/ Ca porni, duium, sa vie/ O vifornita tarzie/ De Paresimi.". Retragerea din fata avalansei
hibernale este benefica pentru copil: "Si trudit,/ Langa vatra prigonit/ Privegheam prelung taciunii". Viul,
om sau melc, este incapabil sa reziste furiilor naturii, intr-un moment in care puterile magice au scapat din
stapanirea omului: "Melcul, prost, incetinel?/ Tremura-n ghioaca, varga." Natura se dezlantuie acum, in
plan real, in toata urgia sa: "Podul lumii se surpase", rand pe rand apar personaje mitologice, baba Dochia
insasi se tulbura de "guri spurcate" ce "sufla-n vant", stand intr-un salas atemporal, ferita de vijelie.
Noaptea este singulara prin manifestare: "Hei, e noaptea-aceea, poate!", [noaptea hotarelor dintre lumi,
indemnand la somn, in asteptarea consumarii evenimentului declansat de tulburarea Increatului.
In cele din urma, in a treia parte a poeziei, vraja se destrama, ordinea reala revine in matca
prestabilita, soarele se reinstaureaza, dominand peisajul tulburat al noptii Joimaritelor. Printr-o simetrie
subtila, se produce deplasarea in sens invers, de la ireal la real, in spatiul comun, al faptelor si gesturilor
lipsite de stralucire. Singura si eterna, in acest spatiu, este natura, ramasa neschimbata in orizontul cosmic,
proiectata in timpul fantastic al unei nopti valpurgice. Natura, din care omul s-a retras la vreme, reprezinta
chiar timpul primordial, ipostaziat in manifestari neasteptate. Copilul, transformat in ucenic vrajitor,
incearca sa patrunda in aceste taine, intr-o realitate sacra, a magilor eminescieni sau a inteleptilor indieni,
prin accesarea variabilelor lumii reale. Fenomenul de "camuflare a sacrului in profan", de care I vorbea
Mircea Eliade, se destainuie in aceasta alegorica inlantuire a faptelor: copilul prinde acele "puncte de
confluenta" ale sacrului disipat in profan, pentru a deschide, prin descantec, portile taramului celuilalt,
magic. in schimb, inevitabilul s-a produs: melcul a murit, "scorojit" de apasarea frigului, iar limba ii este
"vanata, sucita". Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totala: el este prins, in "zale reci",
de o "nuia", iar "o frunza moarta" ii tine loc de mormant. Un tablou al unei morti cotidiene, fara putere de
resurectie. Copilul, tulburator al linistii de la inceputuri, este incapabil sa resusciteze melcul, sa-i dea din
nou viata: "— Melc, melc, ce-ai facut/ Din somn cum te-ai desfacut?/ Ai crezut in vorba mea/ Prefacuta...
Ea glumea!" in postura unui demiurg spontan, improvizat, copilul incearca in zadar sa redea viata fragilei
fiinte: puterea suprema, de nastere si de viata eterna, apartine demiurgilor autentici, nu inselatori sau
improvizati. Un fenomen atat de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinte cu o putere magica redusa,
instinctiva. De aceea, carcasa materiala a melcului se sfarama cu zgomot: "Doua coarne de argint,/ Rasucit
sa faramara."
Amintirea acestei incercari, de a dezlantui magicul, divinul, salasluieste de acum numai in
memorie: melcul este luat si conservat in podul casei, iar timpul se asterne asupra faptelor tragice, situate
treptat intr-un trecut indepartat: "— Iarna coarnele se frang,/ Melc natang,/ Melc natang!" Epitetul de
"natang" poate fi extins, prin extrapolare, asupra intregii lumi biologice, incapabila de a redobandi
nemurirea initiala. Prin urmare, in poemul "Dupa melci" asistam la o reiterare, in forma ludica, a mitului