După melci

de Ion Barbu
(îndrumări)

Apariție
 revista „Viața Românească” (mai 1921), Iași;
 plachetă ilustrată (1921), retrasă de autor din librării.

Geneza: o întâmplare adevărată din copilăria autorului

Tematica
 inițierea copilului prin joc;
 capacitatea magică a cuvântului de a modifica realitatea, de a influența devenirea
individului;
 relația dintre om și natură;
 condiția artei și responsabilitatea artistului.

Specia
 baladă cultă

Compoziția
Poemul e structurat în versuri inegale, fiind alcătuit dintr-un prolog și trei părți mari,
construite simetric, numerotate cu cifre romane:
 trecerea de la real la ireal prin intermediul unui totem (melcul) și al unei invocații magice
(descântecul);
 dezlănțuirea forțelor primordiale, pe care copilul, un fel de ucenic vrăjitor, nu le mai poate
stăpâni;
 eșecul repetării invocației magice pentru ameliorarea răului comis din cauza unei cunoașteri
inadecvate.

Prologul
 evocă imaginea unei comunități arhaice, unde fiecare individ repetă procese de cunoaștere
fundamentale;
 începe cu motivul copilului năzdrăvan, care iese în lume, în urma unei selecții succesive,
aparent mai puțin înzestrat de natură [„Dintr-atâția frați mai mari:/Unii morți,/alții
plugari;/Dintr-atâția frați mai mici:/Prunci de treabă,/Scunzi, peltici,/Numai eu, răsad mai
rău/Dintr-atâția (prin ce har?)/Mă brodisem șui, hoinar”)] și având o capacitate de înțelegere
limitată („Eram mult mai prost pe-atunci…”); așadar, nu e pregătit deocamdată pentru
aventura cunoașterii adânci și e posibil să rateze;
 lumea căreia îi aparține e una a începuturilor, de fapt o lume a copiilor, prezentată în registru
comic („țânci ursuzi”, „desculți și uzi”, „turmă bleagă”, „târla noastră de pitici”);
 universul social pare alcătuit la întâmplare, iar expediția copiilor în pădure are scopul unei
cunoașteri timpurii, ce se desfășoară primăvara, „prin Făurar”; aluzia la începuturile creației
se realizează, de asemenea, prin culegerea plantelor (preocupare a primelor comunități
umane) și prin bordeiul „umed”, ce simbolizează grota străveche.
1
 Partea întâi
 eroul poemului găsește un melc; de fapt, îl căutase, deoarece voia să verifice puterea magică
a unui descântec; copilul inocent se transformă astfel în ucenic vrăjitor;
 prin cuvinte ademenitoare, ce promit o primăvară favorabilă chiar și viețuirii formelor
biologice mai fragile, el încearcă să convingă melcul să iasă din cochilie.

Partea a doua
 prin descântecul său, copilul tulbură legile naturii și echilibrul universal, provocând
dezlănțuirea forțelor negative, fără posibilitatea de a le mai opri;
 autorul creează o atmosferă fantastică, plină de fantome („ochi buboși”), de vârcolaci, de
babe știrbe, de căpcăuni – apariții produse de sosirea întunericului și de fantezia copilului
nepregătit să se acomodeze cu lumea ireală provocată de magie;
 lipsa de experiență și imaginația năvalnică generează o singură soluție, fuga („Mi-a fost frică
și-am fugit!”), ceea ce duce și la întreruperea actului magic (a descântecului);
 copilul se retrage în spațiul ocrotitor al casei, la adăpost de furia naturii („Toată noaptea
viscoli […] O viforniță târzie” – noaptea valpurgică), însă urmărit de gândul la mica vietate
părăsită în pădure;
 își fac apariția personaje mitologice (baba Dochia, moșul Iene), ele însele tulburate de
scăparea de sub controlul omului a puterilor magice.

Partea a treia
 vraja se destramă, ordinea reală revine în matcă, reapare soarele;
 copilul pornește în căutarea melcului, însă inevitabilul s-a produs: melcul, sedus de
promisiunea făcută prin descântec, ieșise din găoacea protectoare și murise, „scorojit” de
apăsarea frigului; limba îi este „vânătă, sucită”, iar „o frunză moartă” îi ține loc de mormânt;
 printr-un alt descântec, devenit bocet, încearcă să-l readucă la viață, însă magia nu are
suficientă forță („Două coarne de argint/Răsucit, se fărâmară”);
 sentimentul de vinovăție se transformă treptat în cunoaștere, copilul având abia acum
revelația puterii ascunse în cuvântul capabil să producă iluzii periculoase pentru cel care le
confundă cu realitatea;
 jocul nevinovat devine astfel un joc tragic, transformându-l în victimă pe cel nepregătit să
înțeleagă vorba prefăcută, dar seducătoare;
 în cele din urmă, copilul rămâne doar cu relicva melcului, ca mărturie a inconștienței sale.

Elemente de prozodie:
 rima împerecheată;
 forma strofică și măsura – variabile.

Concluzii
Deși eroul e un copil, deși evocarea se realizează din perspectivă infantilă, iar la originea
dramei se află un joc inocent de copii, poemul După melci este foarte bogat în semnificații:
 jocul e o experiență de cunoaștere, pe parcursul căreia eroul descoperă puterea cuvântului de a
crea o lume a iluziei, transformând în victimă pe cel nepregătit să o recunoască;
 asemenea copilului care se joacă, imprudent, cu o iluzie, și artistul poate exercita o influență
nedorită asupra celui căruia i se adresează, dacă acesta nu e pregătit să accepte ficțiunea lumii
propuse.