DUPĂ MELCI

Ion Barbu

Poezia a fost publicată prima oară în revista „Viaţa Românească”, în mai 1921. Tema poezia este jocul, a cărei
funcţie este iniţierea. Actantul liric este un copil care parcurge o experienţă cu rol iniţiatic.
„Dintr-atâţia fraţi mai mari:/Unii morţi,/Alţii plugari/Dintr-atâţia fraţi mai mici:/Prunci de treabă/Scunzi,
peltici,/Numai eu răsad mai rău/Dintr-atâţia (prin ce har?)/Mă brodisem şui, hoinar.” Este definit statutul actantului
copil: „fraţi mai mari”, „fraţi mai mici”, „Numai eu răsad mai rău” – este un copil, aflat în stadiul de inocenţă, acestă
înocenţă este un har pentru care trebuie să fie ales. Repetiţia – întărirea stării de inocenţă; „prost” – acea inocenţă
infantilă, neiniţierea, neexperimentarea.
După această accentuare a stării de inocenţă, se anticipează, vag, la început, ceea ce va urma – acea încălcare
a limitei, săvârşirea unui hybris.
Textul are un fir narativ, epic, iar versurile scurte trimit cu gândul la folclor. Este evocat cadrul primăvăratic:
„Păresimi” – primăvara – anotimpul renaşterii, regenerării spirituale, este un moment propice iniţierii, favorabil
revelaţiei adevărurilor primare, esenţiale. Se transcrie o stare de euforie primăvăratică, actul culegerii, constituie
pornirea la un drum – iniţierea – o experienţă iniţiatică.
„Să culeagă” – să cunoască. „Când Păresimi da prin lunci
Cu pietrişul de albine,/Ne părea la toţi mai bine:/Ţânci ursuzi,/Desculţi şi uzi/Fetişcane/(Cozi plăvane)/Înfăşate-n
lungi zăvelci/O porneau în turmă bleagă/Să culeagă/Ierburi noi, crăiţe, melci.../Era umed la bordei/Şi tuleam şi eu cu
ei” – ierburi noi – experienţa, iniţierea, noutatea. Sunt retrăite acele timpuri sacre, sfinte, acel „illud tempus”: „La un
sfant prin Făurar/Ori la sfinţii Mucenici” – ne proiectează în acel timp mitic, al începuturilor.
Se accentuează starea de inocenţă, statutul de neiniţiat: „Târla noastră de pitici”. Drumul este labirintic: „Vezi,
atunci mi-a dat prin gând/Că tot stând şi alergând/Jos pe vraful de foi ude/Prin lăstari şi vrejuri crude,/S-ar putea să
dau de el,/Melcul prost, încetinel...” – labirint la scară redusă: „Prin lăstari şi vrejuri crude”.
„În ungher adânc, un gând/Îmi şoptea că melcul blând/Din mormânt de foi, pe-aproape/Cheamă Omul să-l
dezgroape...” – o primă probă a iniţierii – găsirea melcului. Simbolul melcului – introvertirea, întoarcerea către sine,
închiderea în sine – aceeaşi idee ca şi la Riga Crypto. Cochilia are formă de spirală – în adâncimile profunzimii –
labrint al profunzimii; pojghiţa ce izolează, dar şi protejează de exterior – dublă funcţie.
Melcul este simbolul increatului (închidere în sine). „Melcul prost, încetinel” – prost – nemanifestat, neiniţiat
– nu este vorba de acea prostie, neghiobie, ci este acea latenţă a melcului,
„În ungher adânc” – profunzimile insondabile ale inconştientului. Omul – majusculă – diferenţă între cele
două regnuri – inferior şi Omul – animal şi om. Dezgroparea – dezvăluirea unui adevăr, cunoaşterea.
„Şi pornii la scotocit/(Cu noroc, căci l-am găsit)/Era tot o mogâldeaţă/Ochi de bou, dar cu albeaţă:/Între el şi
ce-i afar'/Strejuia un zid de var”. Scotocirea este echivalentă cu căutarea – prima treaptă către sacrificiul care va fi
săvârşit e acea tentaţie a revelării Univerului prin acest melc – element simbolic – care devine obscură şi demonică,
resimţită de copil, acest sacrilegiu devine real, devine o realitate care nu mai poate fi stopată.
Motivul norocului – „cu noroc”. Apare şi motivul tentaţiei: „Ce să fac cu el aşa?/Să-l arunc nu îmi
venea.../Vream să vad cum se dezghioacă/Pui molatic, din ghioacă” – melcul se află într-un somn vegetativ, o stare
de latenţă; trezirea melcului din această stare reprezintă o desfacere din preexistenţă şi trecerea lui într-o altă fază –
stadiul increat – stadiul creatului – cunoaştere, manifestare care înseamnă moarte.
Ieşirea din cochilie – moartea devine iminentă, inevitablă. Stadiul creatului, creaturii – tinderea spre împlinire
care echivalează cu această trezire. „Vream să vad cum iar învie/Somnoros, din colivie”: colivia-cochilia – funcţie de
protecţie ce izolează. Colivia=captivitate, prizonier al interiorului, retragerea în sine.
„Şi de-a lungul, pe pământ” – gest ritualic – formulă incantatorie care declanşează sacrilegiul – acea
comunicare cu străfundurile pământului – aşezarea pe pământ. Formula magică – descântec care declanşează
împlinirea actului magic: „M-aşezai cu acest descânt”.
Acţionează ca o formulă magică cu rolul de a-l trezi, de a-l trimite către stadiul de împlinire, dar orice
încercare de depăşire a condiţiei de increat determină ireversibil şi moartea. Copilul devine un mic demiurg, un
Demiurg la scară redusă, care vrea să se joace, preluând în glumă atributele Creatorului căci prin acest descântesc
poate schimba cursul normal al naturii, să influenţeze cursul firesc al lucrurilor: „Melc, melc,/Cotobelc,/Ghem
vărgat/Şi ferecat”. Magia este un act efectuat de un neofit, un neiniţiat, este săvârşită necorespunzător; „ferecat” –
închidere în interior, izolat.
 „Lasă noaptea din găoace,/Melc nătâng si fă-te-ncoace/Nu e bine să te-ascunzi/ Sub păreţii grei şi scunzi” –
copilul îl tentează pe melc să iasă la iveală, prezentându-i cadrul primăvăratic, favorabil declanşării magiei şi a
evoluţiei către viaţă.
Şi natura renaşte sub acest descântec al copilului, prin magia pe care o conţine. E un întreg ceremonial, se
repetă formula „Melc, melc,/Cotobelc,/Ghem vărgat/Şi ferecat;/Lasă noaptea din găoace,/Melc nătâng si fă-te-
ncoace/Nu e bine să te-ascunzi/Sub păreţii grei şi scunzi/Printre vreascuri cerne soare,/Colţi de iarbă pe răzoare”.
Copilul îşi atribuie rolul unui Demiurg, la scară redusă, prin actul magiei influenţează întreaga natură, şi o
face în mod inconştient.
„Hai, ieşi,/Din cornoasele cămeşi!/Scoate patru firişoare/Străvezii, tremurătoare,/Scoate umede şi mici/Patru
fire de arnici” – fragilitatea melcului. „Şi agaţă la feştile/Ciufulite de zambile/Sau la fir de mărgărint/Înzăuatul tău
argint/Peste gardurile vii/Dinspre vii,/Ori de vrei şi mai la vale,/În tarlale/Tipăreşte brâu de bale”: zambilele –
element vegetal specific primăverii. Deşi melcul este închis în sine, „ferecat” şi nu-şi „lasă noaptea” – a depăşi starea
de increat, el este ademenit de actul magic să iasă din „cornoasele cămeşi” şi să-şi întindă antenele străvezii peste
acea lume maculată, să o izoleze de maculare (murdărie) prin „înzăuatul tău argint” – limfa albă, elementul apt
facerii, procreaţiei.
Acest element se află într-o stare de latenţă, de nemanifestare, ce tinde spre a se manifesta. Melcul nu are
sânge, are numai limfă. „După ce l-am descântat/L-am pus jos/Şi-am aşteptat”
„Înserase mai de-a bine” – element de tranziţie între zi şi noapte. „Crengi uscate peste mine,/Bâzâind la vântul
strâmb/ Îmi ziceau răstit din drâmb...”. Descântecul urmăreşte un anumit ritual, după formula incantatorie urmează un
moment de aşteptare a efectului: „L-am pus jos/Şi-am aşteptat”. Copilul a întârziat în acest ritual, l-a prins seara,
cadrul favorabil magiei este cel nocturn, favorabil împlinirii magiei.
În acest joc naiv, copilul este surprins de noapte şi urmează un cadru terifiant. Imagini terifiante: „Din
lemnoase văgăuni,/Căpcăuni/Îi vedeam pieziş cum cască/Buze searbăde de iască;/Şi întorşi”. Pădurea este văzută ca
imaginea unui căpcăun care înghite lumea. Copilul se înspăimântă ca de un personaj hidos: „Năzdrăvană de pădure/
Jumulită de secure”. Este vorba de un coşmar infantil, se înspăimântă ca de un personaj malefic.
Apar termeni ce creează această atmosferă ce înspăimântă: „năzdrăvana”, „jumulită”, „secure”, „înghiţea din
luminiş” – înghite lumea, „văgăuni”, „căpcăuni”, „cască”, „buze searbede”, „ochi buboşi”, „Înnoptau sub frunţi
pestriţe/De păroase/Şi bărboase/Joimăriţe”, „Chiondorâş”, „betele”.
„Strâns cârlig” – forma melcului: „Şi cum stau sub vânt şi frig/Strâns cârlig,/-Iscodind cu ochii treji/Mai de
sus de bârnă, drumul/Unde seara ţese fumul/Multor mreji;/De sub vreascuri văzui bine/Repezită înspre mine/O guşată
cu găteji”. Imagini vizuale şi auditive şi apariţia în text a unor termeni onomatopeici, monorima are rolul de a
accentua starea de tensiune a copilului creată de imaginil terifiante pe care şi le imaginează copilul. Aceste serii
vizuale terifiante surprind acea stare tensionată a copilului.
„Plâns prelung cum scoate fiara,/Plâns dogit,/Când un şarpe-i muşcă ghiara” – acestea sunt efectele
descântecului, actul magic a fost practicat de un neofit, de un neexperimentat. Magia se transformă în demonologie şi
se produce un dezechilibru cosmic şi de aici toate acele imagini înspăimântătoare, acele metamorfozări şi intervine
teama de consecinţele actului săvârşit: „Un tăios, un aspru: hârrşi…”. Cadrul este un spaţiu fantastic – se apropie de
fantasticul german.
În naivitatea sa, copilul se retrage din faţa monstruozităţii naturii. „Muget aspru şi lărgit/De vuia din funduri
seara.../-Mi-a fost frică, şi-am fugit!”
„Toată noaptea viscoli.../Încă bine n-ajunsesem/Că porni duium, să vie/O viforniţă târzie/De
Păresemi./Vântura, stârnind gâlceavă/Albă pleavă;/Şi cădeau şi mărunţei/Bobi de mei...”. Copilul se retrage în colibă
în cadrul domestic, securizant, liniştitor; vântul (viscolul) – de afară este asemănat cu vraful de pene împrăştiat de
copil în colibă: „Ningea bine cu temei”.
„Moşul Iene” – personaj mitologic românesc care aduce somnul; somnul este un element ritualic. Chiar şi
acea aşteptare este ritualică, întregeşte atmosfera liniştită a spaţiului domestic, al casei.
„Pe colibă singur paznic/M-au lasat c-un vraf de pene.../Rar, le culegeam alene:/Moşul Iene/Răzbătea de prin
poiene/Să-mi dea genele prin gene./Şi trudit,/Lângă vatră prigonit/Privegheam prelung tăciunii.../Umbre dese,/Ca
păunii,/Îmi roteau pe hornul şui/Leasa ochilor verzui”. Retras în spaţiul casei, copilul ca fals Demiurg încearcă să
remedieze, să oprească descântecul, de a se înfăptui, o încercare de refacere a descântecului.
Acum sunt invocate elementele naturii: „Roagă vântul să nu-l fure/Şi să nu mai biciuiască/Bărbi de muşchi,
obraji de iască,/Prin pădure./Roagă vântul să se-ndure”
„De la jarul străveziu,/Mai târziu,/Somnoros venii la geam./(Era-înalt, nu ajungeam.)/Dar prin sticlă
petecită,/Dar prin ghiaţa încâlcită,/Fulgera sul lung de har,/Prăpădenia de-afar':/Podul lumii se surpase”. Copilul l-a
păcălit pe melc, dar s-a păcălit pe sine, în ceea ce priveşte natura. Se pare că încercarea de refacere a echilibrului este
fără efect, dezastrul s-a produs încă de la prima invocaţie. Imaginile descrise seamănă foarte mult cu opera populară
şi prozodia, versurile, metrica – folclor.
O serie de substantive, verbe, redau efectele dezastruoase ale magiei: „Prăpădenia de-afar':/Podul lumii se
surpase/Iar pe case,/Până sus, peste colnic,/Albicioase/Ori foioase/Cădeau cepi de arbagic”
„Era-înalt, nu ajungeam” – subliniază statutul copilului de fiinţă inocentă, neiniţiată.
„Viu îmi adusei aminte./Ce-auzisem înainte,/De o noapte între toate/Urgisită,/Când, pe coate,/Guri
spurcate/Suflă vânt/Să dărâme/Din pământ.../Când, pe-un sloi, rupând din pită,/Baba Dochia-învălită”. Imaginile
redate sunt hibernale (de iarnă), iar iarna nu apare sub formă obişnuită ci prin intermediul Babei Dochia, iarna este
personificată. Baba Dochia este privită caricatural ironic: „Stă covrig,/Stă, înghite/Şi sughite/Şi se vaicără/De frig” –
tentă ironică. Versurile frânte la jumătate creează dinamism, redă dinamismul.
„Înapoi/La fulgii moi/Cumpenind a somn, pe coate,/Cu tot gândul, sus, la-el,/Şoptii:” – copilul suferă şi ar
vrea să remedieze dezastrul pe care l-a produs involuntar – se gândeşte la soarta melcului.
„Melc încetinel,/Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!/Nici viforniţă, nici mute/Prin păduri nu te-ar fi prins/Iar acum,
când focu-i stins,/Hornul nins,/Am fi doi s-alegem pene/Şi alene/Să chemăm pe moşul Iene/Din poiene,/Să ne-
nchidă:/Mie, gene;/Ţie,/Cornul drept,/Cel stâng,/Binişor,/Pe când se frâng/Lemne-n crâng,/Melc nătâng,/Melc
nătâng!”. Copilul foloseşte un ton mai blând, melcul nu mai e nătâng, ci e „încetinel” – îmbină elementele naturii
dezlănţuite. Tonul este mai intim.
„Melc nătâng, Melc nătâng” – exprimă regretul, părerea de rău a copilului faţă de dezechilibrul pe care l-a
produs şi de soarta melcului. Copilul se întoarce în spaţiul unde a realizat actul magic. Increatul se neagă pe sine,
manifestarea are ca punct final moartea; împlinirea magiei înseamnă moarte.
Descrierea melcului are rol de a-l sensibiliza pe copil: „Îl zării lângă culcuşu-i/De frunziş./Era, tot, o
scorojită/Limba vânătă, sucită,/O nuia, ea un hengher/Îl ţinea în zgărzi de ger!”
Ritualul bocetului, al bocirii melcului – bocetul din „Moromeţii” (în dimineaţa când Moromete taie salcâmul).
Bocetul exprimă regretul copilului şi încearcă să restabilească echilibrul. În jocul său naiv, copilul strică echilibrul
cosmic, deşi jocul a fost o cale de cunoaştere, de iniţiere. „O nuia, ea un hengher/Îl ţinea în zgărzi de ger!/Zale
reci,/Aspre benţi ce se-ntretaie,/Sus, pe vreascurile seci,/Îl prindeau:/O frunză moartă, cu păstaie.”
„Şi pe trupul lui zgârcit/M-am plecat/Şi l-am bocit:/- "Melc, melc, ce-ai făcut/Din somn cum te-ai
desfăcut?/Ai crezut în vorba mea” – efectul descântecului asupra melcului a fost letal. Copilul nu conştientizează
gravitatea faptelor săvârşite: „Ai crezut în vorba mea/Prefăcută... Ea glumea!/Ai crezut că ploua soare,/C-a dat iarbă
pe răzoare,/Că alunul e un cântec/- Astea-s vorbe şi descântec!” – vorbe=minciuni. Copilul dă vina pe melc că a
crezut, el nu-şi dă seama de gravitatea actului săvârşit: „Trebuia să dormi ca ieri,/Surd la cânt şi îmbieri,/Să tragi alt
oblon de var/între trup şi ce-i afar'...”
Superstiţia populară, „pornişi cu cornul stâng” – cornul stâng – stângăcia unei acţiuni – nenorocul, provoacă
ghinion.
„- Vezi?/Ieşişi la un descântec;/Iarna ţi-a muşcat din pântec/Ai pornit spre lunci şi crâng,/Dar pornişi cu
cornul stâng,/Melc nătâng,/Melc nătâng!” – repetiţia – reflectă durerea copilului.
„Iar când vrui să-l mai alint/Întinsei o mână-amară/De plâns mult/si, dârdâind,/Două coarne de argint/Răsucit,
se fărâmară/ Că e ciunt, nu m-am uitat...” – melcul moare „ciunt” – ciuntirea – desfigurare – moarte
„Întinsei o mână-amară/De plâns mult” – „mână-amară” – amărăciunea, suferinţa copilului, plânsul este acea
durere exprimată prin lacrimi; acea mână care nu mai poate remedia, acea mână neputincioasă, nu mai poate să
schimbe ceva ce s-a întâmplat deja; „plânsul” – condiţia copilului, inocenţa, plânge de durere.
„Ci, în punga lui cu bale,/Cu-nsutite griji, pe cale/L-am purtat/Legănat:/Punga mică de mătasă.../Iar acasă/L-
am pus bine/Sus, în pod/(Tot lângă mine),/Ca să-i cânt din când în când/Fie tare/Fie-n gând”. Copilul ia melcul şi-l
duce aproape de sine, sus, în pod – dorinţa de păstrare aproape de sine a melcului – ceremonialul de păstrare a
melcului, a rămăşiţelor lui – gesturi ritualice – ritualul înmormântării. Încearcă să realizeze prin acest act de
purificare, „un catharsis” – pur, să se elibereze de povara gravităţii actului săvârşit. În naivitatea lui, el speră că
melcul va învia, el îi oferă tentaţiile naturii pentru a-l reînvia: „Melc, melc,/Cotobelc,/Plouă soare/Prin fâneţuri şi
răzoare,/Lujerii te-aşteaptă-în crâng/Dar n-ai corn/Nici drept/Nici stâng” – „dar n-ai corn” – conjuncţie adversativă –
copilul îşi dă seama că e imposibil să remedieze, să învie melcul: „Dar n-ai corn/Nici drept” – în final conştientizează
că întoarcerea melcului este ireversibilă, iremediabilă.
„Sunt în sân la moşul Iene/Din poiene:/Cornul drept,/Cornul stâng...” – „Moşul Iene” – simbolul somnului –
aici capătă altă valoare – moartea – o formă voalată de a prezenta moartea – somul morţii.
„- Iarna coarnele se frâng,/Melc nătâng,/Melc nătâng” - iarna simbolizează moartea – anotimpul sfârşitului; „Melc
nătâng, melc nătâng” – o lamentaţie ritualică.