Tradiționalismul

În Grădina Ghetsimani – Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este o mișcare literară manifestată în perioada interbelică și

caracterizată prin tendința de păstrarea valorilor autohtone și prin dorința scriitorilor de a
exprima în operele lor scriitorilor de a exprima în operele lor specificul național. Manifestări
ale tradiționalismului au fost în literatura română de la începutul secolului XX prin curentele
specifice, Sămănătorismul, promovat de revista „Sămănătorul” și Poporanismul, promovat în
revista „Viața românească”. În perioada interbelică, Tradiționalismul se constituie în opoziție
cu Modernismul promovat de Eugen Lovinescu și orientările tradiționaliste au fost susținute
de revista „Gândirea”, apărută la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu și a lui
Nechifor Crainic. Un an mai târziu, în 1922, revista „Gândirea” se mută la București, la
conducerea ei fiind Nechifor Crainic care a devenit principalul ideolog al mișcării. În articolul
„Sensul Tradiției” Nechifor Crainic arată că orientarea României spre Occident este greșită,
pentru că din punct de vedere geografic și religios, noi aparținem Orientului. Gândiriștii
susțin că religia ortodoxă este esențială, în definirea spiritualității poporului român. Astfel,
trăsăturile specifice literaturii promovate de direcția tradiționalistă sunt: prezentarea
universului rural, interesul pentru tradiții, obiceiuri, mituri autohtone și tematica religioasă,
ortodoxismul fiind principalul element de noutate pe care-l aduce.
Unul dintre scriitori reprezentativi pentru direcția tradiționalistă este Vasile
Voiculescu, în a cărui operă tema religioasă reprezintă o constantă. Poezia „În Grădina
Ghetsemani” a apărut în volumul „Pârgă” din 1921 și are ca punct de plecare Evanghelia
după Luca, în care este descrisă scena rugăciunii lui Iisus după Cina cea de Taină și înainte de
a fi arestat de soldații romani.
Titlul indică locul rugăciunii lui Iisus, motivul biblic devine la Vasile Voiculescu un
suport metafizic pentru a reda neliniștea lui Iisus în aspirația spre Dumnezeu.
Tema poeziei o constituie drama omenească a îndoielii și a rezistenței în fața
sacrificiului, rugăciunea lui Iisus apărând, astfel, ca o luptă cu soarta și ca un refuz al
destinului tragic.
Poezia este structurată în patru catrene în care sunt evidențiate elementele care
subliniază natura duală a lui Iisus, divină și umană.

I.Discursul liric debutează cu sugerarea zbuciumului sufletesc al lui Iisus care își cunoaște
destinul tragic, menirea pe care o are dar latura lui omenească îl determină să refuze
suferința fizică: „Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul”. Metafora „paharului” este
preluată din Evanghelie și denumește păcatele omenirii pe care Iisus le va lua asupra sa prin
jertfă. Natura duală a lui Iisus este sugerată printr-o comparație de tip popular care conține
termeni antitetici: „curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Sângele reprezintă
latura omenească, iar albul este simbolul purității divine. Suferința lui Iisus este proiectată la

1
nivel cosmic și amplificată printr-un epitet în inversiune („amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna”).
II. Destinul lui Iisus este implacabil, este hotărât de divinitate și sugerat prin metafora „O
mână nendurată”. Prin relații de opoziție, este redat zbuciumul sufletesc al lui Iisus care
dorește să îndeplinească dorința divină și să se jertfească pentru izbăvirea omenirii, însă, ca
orice om, se teme de moarte și refuză suferința fizică: „O sete uriașă sta sufletu-i să-i rupă/
Dar nu voia s-atingă infama băutură”.
III. Păcatele omenirii pe care Iisus urmează să le ia asupra lui prin jertfă sunt redate prin
metafore care devin elemente de recurență: „paharul”, „grozava cupă”, „veninul groaznic”,
„infama băutură”, „apa verzuie” în opoziție cu „sterlici de miere”, prin care se arată că
suferința lui Iisus de neimaginat are ca rezultat izbăvirea omenirii: „În apa ei verzuie jucau
sterlici de miere/ Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață”. Refuzul morții și al suferinței
fizice determinate de latura omenească îl fac pe Iisus să uite de viața veșnică, aceasta fiind
ideea centrală a poeziei: „Bătându-se cu moartea, uitase de viață!”.
IV. În ultima strofă, drama interioară a lui Iisus este proiectată în exterior prin descrierea
unui peisaj apocaliptic, în care măslinii „Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă”.
Dezechilibrul produs la scara întregului univers este sugerat prin metaforele- simbol „fără
tihnă”, „bătăi de aripi” și „vraiștea grădinii”. Ulii care „dau roată după pradă” reprezintă, pe
de o parte, imaginea soldaților romani care au venit să-l aresteze pe Iisus, iar pe de altă
parte, anticipează moartea tragică a lui Iisus. Verbele sunt la imperfect, timp ce exprimă o
acțiune durativă, sugerându-se, astfel, că suferința și zbuciumul sufletesc sunt permanente și
se amplifică.
În concluzie, poezia „În Grădina Ghetsemani” este reprezentativă pentru direcția
tradiționalistă, în special prin tematica religioasă, punctul de plecare fiind un motiv biblic, dar
și prin prozodia clasică, poezia fiind structurată în patru catrene, cu rimă încrucișată, ritm
trohaic și măsura metrică egală.