În grădina Ghetsemani

De Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat

de-alungul perioadei interbelice. Acesta se remarcă prin prețuirea profundă a valorilor
tradiționale ale spiritualității românești. În literatura română apar 3 nuclee tradiționaliste:
sămănătorismul, poporanismul și gândirismul, toate promovând valorile tradiției și a autohtone.

Trăsăturile generale ale curentului sunt: valorificarea spiritului național, prețuirea

mediului rural, ca vatră a spiritualității, refuzul citadinului și preferința pentru descrierea satului,
idealizarea universului rural și a țăranului român, iar ca surse inepuizabile de inspirație avem
folclorul și istoria, un alt element reprezentativ fiind refuzul influenței străine.

Vasile Voiculescu este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, având o bogată

activitate literară, abordând toate cele 3 genuri literare. Creația sa lirică, compusă în cea mai
mare parte în perioada interbelică, se înscrie în curentul literar tradiționalism.

În debutul primului său volum de versuri, intitulat „Poezii”, publicat în 1916, Vasile
Voiculescu oferă o definiție originală poeziei, considerată „floarea albă, strălucită, ce nu
înflorește decât la viul soare al cugetării”. Astfel, nota de inedit a liricii sale o constituie
meditația asupra condiției umane, bazată pe motive biblice.

Poezia „În grădina Ghetsemani” face parte din volumul „Pârgă”, publicat în 1921,
apariția sa marchează definirea originalității poetului Vasile Voiculescu, prin înoirea modalității
de a scrie. Scenele șie motivele biblice sunt concepute ca alegorii ale neliniștii omului în apariția
sa către absolut, dar și ca puncte de plecare pentru meditațiile asupra condiției umane.

Sursa de inspirație a poeziei se află în Evanghelia după Luca „Sfânt care consemnează
momentul ultimei rugăciuni cristice în libertate <Părinte, de voiești treacă de la mine acest
pahar... dar nu voia mea sp fie, ci voia Ta să se facă>”.

Idea centrală a poeziei se bazează pe motivul biblic al rugăciunii lui Iisus în grădina
Ghetsmani, prezentând dualitatea uman-divin a celui care unește contrariile. Prin generalizare,
creația lirică prezintă confruntarea între trup, ca parte materială, perisabilă și suflet, fărâma de
eternitate care înalță spiritual fiecare individ.

Titlul este un reper spațial, care fixează locul de rugăciune, anume grădina Ghetsemani.
Simbolic, acest loc reprezintă un spațiu de suferință, al luptei interioare.

Poezia este alcătuită din 4 catrene, structurate pe 2 planuri; planul interior, care descrie
zbuciumul sufletesc al Mântuitorului, și planul exterior, al naturii, aflate în concordanță cu
suferința celui care se roagă.
 Prima secvență poetică evidențiază natura umană a lui Iisus „în luptă cu soarta”, calitate
specială oricărui muritor. „Paharul” reprezință păcatele omenirii, pe care fiul lui Dumnezeu este
nevoit să și le asume pentru a absolvi omenirea de păcatul originar.

În momentul rugăciunii din grădina Ghetsemani, latura umană a lui Iisus este accentuată,
iar zbuciumul interior al acestuia derivă din frica față de ceea ce va urma, suferința și moartea.
Această teamă este redată printr-o imagine vizuală extrem de sugestivă „Căzut pe brânci în iarbă
se-mpotrivea într-una/ Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Împotrivirea lui Iisus
definește, de fapt, lupta cu sine sau cu destinul. Epitetele cromatice „de sânge” și „alb” aflate în
contrast sugerează natura duală om-divinitate sau terestru- cosmic.

Zbuciumul sufletesc capătă proporții hiperbolice „Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi

furtuna” această jale a lui Iisus străbate întreaga natură, fiind percepută și de Tatăl Ceresc „din
slăvi”.

Imaginea vizuală din primul catren este completată în cea de-a doua secvență lirică; în
timp ce Iisus era „căzut pe brânci în iarbă”, luptând cu sine „o mână neîndurată” coboară din cer
pentru a-i oferi „grozava cupă” o metaforă pentru păcatele omenirii. Deși latura umană este este
cuprinsă „de o sete uriașă”, spiritul nu vrea să accepte „infama bătură” care cauzează moartea.

În aparență, băutura pare „miere și dulceață”, atrăgându-l pe cel însetat, în esență, ea este
„veninul groaznic” pe care omul îl refuză prin gesturi „încleștării fălcilor”. Versul „Bătându-se
cu moartea uitase de viață” concentrează drama produsă de conflictul permanent dintre spirit și
trup.

În ultima secvența lirică, se face trecerea de la planul interior la cel exterior. Natura preia
zbuciumul și frământările lui Iisus, tragismul sporind în intensitate „Fără tihnă se frământau
măslinii/ Păreau că vor să fugă din loc să nu-L mai vadă”. „În vraiștea grădinii” redă o copie
terestră a Edenului din care a fost izgonit Adam, unde apare și sugestia morții „Uliii de seară dau
roată după pradă”.

Întreaga poezie este o transpunere esetică a consemnărilor biblice. Grădina poate

simboliza întregul univers terestru, fiind locul propice pentru meditație. Printre măslini, care sunt
simbolul pentru pace și iubire, Iisus are o ezitare în a înfrunta suferința și moartea, chiar dacă
latura sa divină este conștientă că misiunea de a absolvi omenirea de păcat trebuie dusă la bun
sfârșit „Părinte, de voiești treacă de la mine acest pahar... dar nu voia mea să se facă, ci voința
Ta”.

Din pdv stilistic, poezia dominată de sobrietate, simplitate și concizie, bazată pe metafora
„Cupa” cu otravă, numită și „paharuș, „infama băutură” sau „veninul groaznic”, apar în text și
epitete care descriu zbuciumul interior „sudori de sânge, amarnica-i strigare”, „sete uriașă”,
„mână neîndurată” și comparația „chipu-i alb ca varul”. Verbele sunt, în cea mai mare parte, la
timpul imperfect „lupta”, „nu primea”, „ducea” sau „sta” și „nu voia” și indică o acțiune începută
în trecut și neterminată și sugerează permanența.

„Poet religios, hrănit din substanța Evanghelilor... dar și acea a Vechiului Testament,
Vasile Voiculescu, a reprezentat după 1920 un moment liric caracteristic.” (Tudor Vianu)