În grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu

Poet autentic religios, Vasile Voiculescu a publicat peste 100 de poezii în revista „Gândirea”,
rămânându-i loial o lungă perioadă, din 1927 până la ultimul număr din 1944. Manifestările
unei conştiinţe adâncite în meditaţia creştină particularizează imaginarul poetic transfigurând
motivele şi istoriile biblice prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi simbolurilor
religioase.

Credinţa ortodoxă, bine înrădăcinată în sufletul poetului prin educaţia primită de la părinţi şi
prin structura sa spirituală (a fost medic) a cărei dominantă este iubirea de oameni, îl situează
pe Vasile Voiculescu în tradiţionalism, mai ales că el versifică episoadele biblice fără să
tălmăcească învăţăturile creştine ori să tăgăduiască Divinitatea, asemenea lui Tudor Arghezi
în Psalmi.

Lirismul obiectiv

Lirismul obiectiv defineşte smerenia poetului faţă de Sfânta Scriptură, mărcile lexico-
gramaticale ale verbelor şi pronumelor la persoana a III-a confirmând atitudinea detaşată a
eului liric faţă de prezentarea în notă autentică a temelor biblice: „lupta”, „nu primea”, „se-
mpotrivea”, „curgeau”, „stârnea”, „uitase”, „simţea”, „-i”, „se”, „-şi”, „-l”.

Poezia În grădina Ghetsemani face parte din volumul Pârgă din 1921, primul volum
semnificativ pentru opera lui Vasile Voiculescu. Poem iconografic, creaţia abundă în
elemente ale tradiţionalismului, atât prin izvorul de inspiraţie din scrierile religioase, cât şi
prin amprenta sămănătoristă a imaginilor poetice, confirmând faptul că ortodoxismul
constituie coordonata fundamentală a spiritualităţii româneşti.

Titlul

Titlul ilustrează nu numai cadrul fizic în care Iisus se roagă Divinităţii, ci sugerează şi spaţiul
sacru al purificării spirituale, prin care Fiul lui Dumnezeu absolvă omenirea de păcate.

Geneza poemului

Punctul de plecare al poeziei În grădina Ghetsemani îl constituie Evanghelia Sfântului Luca,

scena biblică ilustrată fiind „cina cea de taină”, motivul rugăciunii lui Iisus în grădina de la
poalele muntelui măslinilor înălţată lui Dumnezeu pentru a fi izbăvit: „Şi când a sosit în acest
loc, le-a zis «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită». Şi el s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de
piatră şi îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar…
Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!» Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El,
fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge
care picurau pe pământ. Şi ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat
adormiţi de întristare”. (Luca 22, 40-46).

Motivul biblic
Motivul biblic devine la Voiculescu un suport metafizic al neliniştii omului în aspiraţia lui
spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus are loc în Grădina Ghetsemani, înainte de arestarea
acestuia de către escorta înarmată, condusă de Iuda, care îl trădează sărutându-l, fiind apoi
înspăimântat de apropierea martiriului şi a patimilor predestinate Fiului de către Tatăl Ceresc,
pentru a ispăşi omenirea de păcate.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia este structurată în patru catrene, organizate în jurul simbolului biblic „paharul”,
precum şi a elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus, de om şi de Fiul lui Dumnezeu,
integrându-se în formula lirismului obiectiv.

Strofa întâi

Incipitul

Incipitul poeziei este definit printr-un enunţ edificator, care concentrează esenţa duală a lui
Iisus, umană şi sacră: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul”. Conştient de menirea ce-i
fusese hărăzită, el se roagă Tatălui, „căzut pe brânci în iarbă”, pentru a fi ajutat să „bea” cupa
păcatelor omenirii, dar omenescul „se-mpotrivea întruna”, primele două versuri sintetizează,
astfel, dramatismul interior al lui Iisus: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul… / Căzut pe
brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. / Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-
amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

• Vasile Voiculescu

Versul al treilea ilustrează natura duală a Mântuitorului, opoziţia uman-divin, imaginile

vizuale şi cromatice „sudori de sânge” exprimând omenescul, iar „chipu-i alb ca varul”
sugerând puritatea, sacrul. Efortul lui Iisus de a lua asupra sa păcatele omenirii, metaforizate
aici prin „pahar”, este dublat de „amarnica strigare” către Dumnezeu, suferinţă care capătă
dimensiuni cosmice prin tragism: „stârnea în slăvi furtuna”.

Detaliile ilustrate în poezie sunt fidele sursei de inspiraţie, metafora paharului şi umanizarea
lui Iisus fiind preluate din Evanghelie: „îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti
treacă de la Mine acest pahar […] Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături ele sânge care picurau
pe pământ”.

Strofa a doua

Strofa a doua debutează cu metafora „o mână nendurată”, insinuând porunca Divină dată
Fiului, „îmbiindu-l” să preia păcatele omenirii, reiterate prin metafora „grozava cupă”: „O
mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură… / Şi-o sete
uriaşă sta sufletul să-i rupă… / Dar nu voia s-atingă infama băutură”.

Setea „uriaşă” sugerează dorinţa Iui Iisus de a se sacrifica prin pătimire, de a-şi împlini
destinul, deşi „nu voia s-atingă infama băutură”, din cauza slăbiciunii umane pentru chinurile
pe care urma să le îndure în scopul izbăvirii lumii de relele adunate pe pământ.

Strofa a treia
În strofa a treia, metaforele „apa ei verzuie” şi „veninul groaznic” sugerează patimile pe care
Iisus le va îndura pentru „mierea” şi „dulceaţa” întrezărite după purificarea omenirii prin
jertfa Divină, profilând fericirea ce urma să vină după aşezarea Sa „de-a dreapta Tatălui”: „În
apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă… / Dar
fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere / Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!”

Oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă” amplifică lupta duală a

Mântuitorului, conţinutul cupei pline de păcate fiind dublat de beatitudinea împlinirii misiunii
Divine. Cu toate acestea, teama de moarte este greu de învins din cauza slăbiciunii umane.
Imaginea vizuală „fălcile-ncleştându-şi” accentuează împotrivirea „cu ultima putere”, Iisus
omiţând, pentru moment, pilda Divină că mântuirea omenirii prin pătimire îl binecuvântează
cu viaţa veşnică: „Luptându-se cu moartea, uitase de viaţă”.

Strofa a patra

Suferinţele lui Iisus sunt apocaliptice, personificarea hiperbolizată a măslinilor, „se frământau
măslinii”, oferă o imagine terifiantă a întregului Univers: „Păreau că vor să fugă din loc, să
nu-l mai vadă… / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii”. Finalul poeziei, ilustrat de
ultimul vers anticipează chinurile lui Iisus, consecinţa trădării lui Iuda, martiriul şi moartea
Fiului: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

Metafora uliilor care se rotesc lacomi aşteptând „prada” asupra căreia se pregăteau să se
repeadă sugerează sfârşitul dramatic, zguduitor al lui Isus: „Deasupra fără tihnă se frământau
măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă… / Treceau bătăi de aripi prin
vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Expresivitatea stilistică

Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin forţa de sugestie a
figurilor semantice.

Metaforele

Metaforele construite cu epitetele superlative şi cromatice au profunde semnificaţii ideatice şi

biblice, „paharul”, „grozava cupă”, „infama băutură”, „apa verzuie”, „veninul groaznic”,
insistând asupra menirii Divine dar şi asupra chinurilor umane ale lui Iisus pentru iertarea
omenirii de grelele păcate.

Epitetele cromatice

Epitetele cromatice aflate în opoziţie, „sudori de sânge” şi „chipu-i alb” compun latura duală a
lui Iisus, umană şi divină, iar oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”
reiterează lupta dintre materie şi spirit.

Personificarea
Personificarea măslinilor, care „se frământau” şi voiau „să fugă”, înspăimântaţi de suferinţele
pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului Divin. Punctele de
suspensie şi semnul exclamării plasate la finalul versurilor amplifică tonul elegiac al poeziei şi
constituie un îndemn la meditaţie privind suferinţele cumplite ale Mântuitorului în demersul
Divin de a salva omenirea de la desacralizare.

Ambiguitatea stilistică

Ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical, rezultă din interpretarea semantică diferită
a sintagmei „bătăi de aripi”, care surprinde prin inedit, întrucât ea poate semnifica prezenţa
îngerilor, ca mesageri divini, aşa cum notează textul Evangheliei: „Iar un înger din cer s-a
arătat Lui şi-l întărea”. O altă interpretare semantică accentuează sugestia morţii prin prezenţa
uliilor „de seară” care „dau roate după pradă.

Registrul stilistic

Registrul stilistic îmbină terminologia religioasă – „Isus”, „paharul”, „cupa”- cu expresii

populare şi regionalisme: „sterlici”, „pe brânci”, „sta sufletul să-i rupă”, „fălcile-ncleştându-
şi”, „fără tihnă”, confirmând apartenenţa poeziei la tradiţionalism.

Prozodia

Prozodia conservă tehnica tradiţionalistă a versificaţiei, prin măsura versurilor de 14 silabe,

ritmul iambic şi rima încrucişată.

Se poate concluziona caracterul tradiţionalist al poeziei valorificând câteva referiri critice –

Nicolae Manolescu afirmă că „Vasile Voiculescu e […] în Pârgă un perfect tradiţionalist”, iar
Tudor Vianu, în aceeaşi idee valorică, îl defineşte spiritual ca „poet religios, hrănit din
substanţa evangheliilor, cărora […] le-a împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor, dar şi
aceea a Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea şi tensionarea propriului său
sentiment de viaţă”.