– evidenţierea a două tră să turi care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă , într-

un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică ;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de
prozodie etc.).
În grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu face parte din grupul tradiționaliștilor de după Primul Război Mondial,
fiind unul dintre acei scriitori care „au ținut dreaptă cumpăna lirismului nostru” (Vladimir
Streinu). Personalitate complexă a literaturii interbelice, Vasile Voiculescu a creat atât proză,
cât și poezie. Despre poet, Ion Pillat afirma că este unul al țării și al suferințelor țăranului, al
sufletului acestuia, întrucât în creația sa se regăsesc valențele fundamentale ale spiritualității
românești.
Inclusă în volumul „Pârgă”(1921), „În grădina Ghetsemani” este expresia plenară a
tradiționalismului ortodox a lui Vasile Voiculescu, poetul considerând că, în lipsa misticismului
creștin, poezia ar rămâne „un soi de industrie” și afirmând „M-am născut, cred, un tip
credincios, organic credincios și îndrăznesc să spun credincios dacă nu aș fi religios”. Această
tendință de a apela la motive și scene biblice provine dintr-o necesitate imperioasă de revelare
a esenței divine din om.
În ceea ce privește sursa de inspirație, creația își are punctul de plecare, tipic
tradiționalist, în „Evanghelia lui Luca” în care, spre deosebire de celelalte Evanghelii, se
accentuează chinul sufletesc al Mântuitorului ce l-a precedat pe cel trupesc. Momentul pe care
Vasile Voiculescu îl transfigurează artistic în text este cel premergător arestării lui Isus, când
acesta se retrage după Cina cea de Taină în grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor pentru a
se reculege și a se adresa lui Dumnezeu. În plan simbolic, mitul este reinterpretat, căci poetul
transfigurează momentul despărțirii lui Isus de condiția umană și pregătirea în vederea
răscumpărării păcatelor omenirii, rugăciunea dezvăluind destinul tragic al omului în luptă cu
soarta, pendularea între viața pământeană sau cea divină.
Semnificativ pentru conținutul de idei al creației este titlul, unul simbolic, ce se
constituie într-un motiv anticipativ, termenul grădina desemnând un spațiu propice meditației,
retragerii în sine, reculegerii, dar și ispitei. Ghetsemani provine din ebraică însemnând locul
unde se presau măslinele, astfel că grădina Ghetsemani devine un topos sacru al reculegerii și
al purificării păcatelor prin rugăciune. În ceea ce privește structura, relevant pentru poem este
faptul că discursul liric voiculescian este construit pe opoziția pe dintre firea umană și cea
divină a lui Isus, dintre trup și suflet, materie și spirit, viață și moarte, aceste contraste
constituind sursa tragismului existenței umane, iar relația de opoziție fiind marcată prin
conjuncția coordonatoare adversativă „dar”.
Tema dezvăluită în cele patru catrene este cea a suferinței, Vasile Voiculescu dând
motivului biblic semnificații ample, de dramă existențială, dramă a îndoielii, dar și a cunoașterii
prin iubire. Poezia devine astfel o meditație asupra dualității condiției umane marcate de
suferința văzută drept singura posibilitate a omului de a se înălța.
Textul are trei secvențe poetice cu un caracter preponderent descriptiv. Prima
secvență cuprinde prima strofă care dezvăluie imaginea iconică a lui Isus, frământările,
durerea, chinul, neliniștea de o intensitate neobișnuită, toate stări ale omului Isus provocate de
zbaterea între dorința de amânare a clipei și voința de neclintit a Tatălui, pe care trebuie să o
împlinească și care e figurată simbolic prin termenul „soarta”. Ca orice om, Isus cunoaște
spaima de moarte, dorește să i se împotrivească destinului prestabilit și, de aici, lupta
dramatică, epuizantă, exprimată prin verbe negative - „nu primea”, „nu voia”, „se-mpotrivea”-
și întărită de adverbul „întruna”. Paharul, metaforă a destinului, este simbol al păcatelor și al
izbăvirii, al morții și al neantului. Imaginile picturale sunt construite pe contratul alb-roșu,
elemente cromatice care traduc cele două ipostaze ale ființei mântuitorului : suferința terestră
(spirit divin închis în limitatul trup uman) și grația divină de care se va bucura în urma acesteia -
„curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Dimensiunea cosmică a durerii sale
declanșează fenomenele naturii, manifestarea stihială a universului.
Cea de-a doua secvență poetică, alcătuită din catrenele al doilea și al treilea, dezvăluie
imaginea luptei lui Isus cu soarta - exacerbării manifestate în planul exterior al existenței
(„Căzut pe brânci”, „se-mpotrivea”) îi corespunde acum exacerbarea manifestată în planul
interior al trăirii, iar inflexibilității voinței divine îi corespunde intensitatea setei de mântuire
a lui Iisus - „Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă...”. Zbuciumul mântuitorului este dublu
motivat, ca și refuzul de a accepta cu împăcare destinul sacrificial ce i-a fost hărăzit. El nu
vrea să bea paharul suferinței ultime, deoarece, în viziunea lui Vasile Voiculescu, aceasta
presupune asumarea definitivă a statutului uman, act în urma căruia va muri și El, deci va
cunoaște angoasa neantului, a pierderii ființei, a anulării - „dar nu voia să atingă infama
băutură.
Voința de neclintit a Tatălui este ilustrată prin intermediul unor epitete hiperbolice -
„mână ne-ndurată”, „grozava cupă”, dar gestul sacrificial e prezentat într-o formă îmbietoare,
căci „infama băutură” are aparența înșelătoare a mierii, iar veninul se asociază cu dulceața într-
un oximoron al suferinței care își așteaptă izbăvirea. Simbolul cupei trebuie înțeles atât în plan
spiritual, ca sumă a păcatelor omenirii, cât și în plan material, graalul, vasul Cinei celei de Taină,
potirul tuturor liturghiilor, omologul tuturor inimilor. Cele două atitudini, decepția și revolta,
groaza și curajul, sunt ilustrate prin intermediul unor propoziții aflate în raport de coordonare
adversativă - „Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă,/ Dar nu voia s-atingă infama băutură”.
 A treia secvență corespunde ultimei strofe și face trecerea de la planul zbuciumului
interior la cel al realității obiective. Ultimele versuri anticipează chinurile lui Iisus în urma
trădării lui Iuda, evidențiind protecția divină care veghează asupra Mântuitorului, prin sintagma

“Bătăi de aripi”. Suferința lui se transferă naturii personificate care este cuprinsă de un freamăt
cosmic ce prefigurează o nouă geneză spirituală – „măslinii păreau că vor să fugă”; grădina este
devastată, imaginea fiind a unui paradis destrămat ce își așteaptă recompunerea. Forțele
malefice care anticipează suferința terestră în vederea obținerii grației divine apar prin „ulii de
vară”.
Text tradiționalist, poezia “În grădina Ghetsmani”, respectă, la nivel prozodic, tiparele
metricii clasice fiind construită din patru catrene cu versuri lungi de 14 silabe, ritm iambic și
rimă încrucișată. Apartenența la tradiționalism este probată și prin faptul că e un poem
iconografic, inspirat de textul biblic, în planul limbajului remarcându-se termeni și structuri
populare arhaice: “pe brânci”, “sudori”, ca și prin faptul că e o creație ce aparține lirismului
obiectiv, aspect evidențiat prin absența mărcilor lexico-gramaticale ale prezenței eului poetic.
Prin urmare, personalitate complexă a literaturii române, Vasile Voiculescu e poetul al
cărui talent se remarcă, în poezia “În grădina Ghetsemani”, prin capacitatea de a descrie cu
intensitate natura telurică, înconjurată de puternice aspirații spirituale, de a interioriza
sentimentul religios care începe să nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau
simbolice.