Vasile Voiculescu

În Grădina Ghetsemani și Pe cruce

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literar, care
se regăsesc ȋn lirica lui Vasile Voiculescu

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a două tendinţe: modernismul

promovat de revista şi cenaclul „Sburătorul” conduse de E. Lovinescu, sub semnul căruia se
vor remarca în poezie Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga şi tradiţionalismul. Apărut ca
o continuare a sămănătorismului şi poporanismului, curente literare manifestate la sfârşitul
secolului al XIX-lea, tradiţionalismul va fi promovat de revistele „Viaţa românească” a lui
Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” a lui Nichifor Crainic, orientarea acestora fiind spre
democraţia rurală şi specificul naţional. Dacă sămănătoriştii au avut ca tendinţă prezentarea
idilică a ţăranului, iar poporaniştii exagerarea aspectelor dure din viaţa acestuia, direcţia
tradiţionalistă interbelică îşi propune să prezinte ruralul în mod obiectiv, necosmetizat şi nici
pătimaş. Această viziune corectă va fi urmărită de revista „Viaţa românească” prin scriitori ca
Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga. Aceştia vor pune accentul pe autenticitate,
pe specificul naţional, considerând că literatura este „expresia cea mai directă a sufletului unui
popor şi nu poate fi împrumutată”- Mihai Ralea. *Greşeala acestora va fi însă aceea de a fi
statutat factorul etnic drept factor estetic, încercând astfel combaterea oricărei tendinţe
moderniste. Cea de-a doua revistă, „Gândirea”, îşi propunea să deschidă tradiţionalismului o
zare metafizică punând accent pe rolul ortodoxiei în configurarea sufletului naţional.* Această
viziune va fi împărtăşită de scriitori ca Lucian Blaga, Ion Pillat şi Vasile Voiculescu. Aceştia
vor urmări în operele lor miturile autohtone, credinţele străvechi şi vor elogia teluricul şi
vigoarea existenţei rurale. Din momentul apariţiei mişcării legionare care şi-o va apropria,
revista va deveni însă una doctrinară fascizantă, majoritatea scriitorilor părăsind acest drum.
Printre cei care şi-au păstrat scara de valori intactă şi nu au acceptat compromisul se numără şi
Vasile Voiculescu.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui V.V.

Considerând că artei îi trebuie mit şi mister, Vasile Voiculescu promovează un

tradiţionalism spiritualizat, cu o bază religioasă, făcând să cadă accentul pe spirit. El urmăreşte
în operele sale satul în peisaje transfigurate în sens mistic – volumul „Poezii”, eroismul
românilor în Primul Război Mondial -„Din ţara zimbrului”, autohtonizarea motivelor biblice,
paradisul pierdut, elogiul creaţiei, eternitatea artei în volumele: „Pârgă”, „Poeme cu îngeri”,
„Urcuş” şi „Întrezăriri”, construindu-şi universul poetic prin accentuarea caracterului religios.
Opera sa demonstrează setea autentică de absolut ce se conjugă cu o propensiune pentru
stilizarea universului, fiind evident principiul afirmării specificului național. Poet autentic
religios, Vasile Voiculescu nu cunoaşte îndoiala sau revolta psalmistului arghezian, poeziile „În
grădina Ghetsemani” și „Pe cruce” publicate în volumul „Pârgă” în 1921 demonstrând acest
lucru. Având ca sursă de inspirație motivul biblic al patimilor lui Hristos, poetul ortodoxist va
pune accentul pe momentul rugăciunii Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor, respectiv, pe
imaginea Fiului lui Dumnezeu răstignit, pe dealul Golgotei, într-o manieră originală ce îi va
demonstra valoarea estetică între poeții generației interbelice. Nu numai sursa de inspirație este
aleasă în descendență tradiționalistă, ci și primul element de paratextualitate. Astfel, titlul
poeziei, „În grădina Ghetsemani”, nu fixează doar cadrul fizic al rugăciunii, ci denumeşte
spaţiul sacru, propice meditaţiei, retragerii în sine, „Ghetsemani” în limbă ebraică însemnând
„locul în care se strivesc măslinele”. Paratextul celui de-al doilea text, „Pe cruce”, este o
analogie directă cu patima supremă a Mântuitorului – răstignirea. Structura operelor analizate se
conturează în jurul naturii duale a lui Iisus Hristos: cea umană, pământeană, de „Fiu al Omului”
sortit să se supună legilor suferinţei şi morţii, şi cea divină, cerească, de Fiu al lui Dumnezeu

3. Evidențierea modului în care se reflectă tema și viziunea despre lume în cele două
texte poetice alese

Una dintre imaginile predilecte ale poeziei religioase este Iisus, asociat cu tema durerii.
Mutând accentul pe omenescul suferinței, natura duală a lui Hristos este tema celor două texte
lirice supuse demersului interpretativ. „În Grădina Ghetsemani” compune imaginea iconică
a lui Iisus, prezentând drama interioară izvorâtă din tragica dualitate a fiinţei sale: spirit divin
închis în limitatul trup uman, temeri omeneşti săgetând conştiinţa misiunii sale sacre pe
pământ, conştientizarea ei făcând parte din condiţia tragică a fiinţei umane în univers.
Zbuciumul sufletesc, spaima în faţa paharului simbolic al morţii exprimă acest tragism
existenţial: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul/ Căzut pe brânci, în iarbă, se-mpotrivea
întruna”, refuzul şi gestul îngenuncherii sugerând dimensiunea umană. În următoarele două
versuri „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul,/ Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna”, prin contrastul cromatic roşu-alb se coroborează condiţia dualului, iar prin sintagma
„sudori de sânge” este marcată suferinţa umană, ideea de jertfă și spaimă față de menirea sa pe
pământ. În poezia „Pe cruce”, Vasile Voiculescu ipostaziază momentul pătimirii căruia natura
umană a Fiului i se împotrivește: răstignirea și asumarea morții trupești în zgomote de hulire
publică, în numele izbăvirii Omului de păcatul originar: „Iisus murea pe cruce. Sub arșița
grozavă/ Părea curată fruntea-i ce-o-nsângerase spinii…” Ca în picturile renascentiste, accentul
cade pe chipul Mântuitorului: sudorile de sânge, semne ale împotrivirii, pe chipu-i alb ca varul
devin efasate, se limpezesc, fruntea curată fiind o metaforă a acceptării destinului divin, o
soartă implacabilă asumată. Suferința fiziologică se răsfrânge în plan sufletesc, în ambele texte:
„Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă” („În Grădina Ghetsemani”), asociată spaimei
existențiale, potolite/stinse în clipa crucificării: „Cu fierea oțelită îl adăpau străjerii.” („Pe
cruce”).
Setei de viață a Omului i se răspunde cu amărăciune și patimi. Dualismul imaginilor
artistice concentrează sensul luptei christice: moartea trupească înseamnă viața de apoi:
„luptându-se cu moartea, uitase de viață”/ „Pe cruce somnul morții dormea de-acum
sublimul/Iisus[...].” În ambele poezii, experiența profund interiorizată se proiectează asupra
naturii care se dezlănțuie apocaliptic: „Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”,
„Deasupra fără tihnă se frământau măslinii”/ „Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii/Părea că
varsă lavă”, ca finalul poeziei „Pe cruce” să ipostazieze o liniște apăsătoare cauzată de
integrarea lui Iisus în eternitate: „Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste/
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul.” Verbul a dormi capătă și în structura anterioară
sensul biblic al morții trupești și al vieții spirituale, alături de Dumnezeu.
 4. Prezentarea câte unei particularități de limbaj din fiecare text poetic ales

În această poezie este uşor detectabil lirismul obiectiv, eul liric fiind în postura unui
„metteur en scéne” care regizează liric această secvenţă din ultima noapte de libertate a lui Iisus,
respectiv ultimele clipe de viață ale acestuia, în poezia „Pe cruce”, dovadă fiind sistemul verbal
şi pronominal al persoanei a treia: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”/„murea”, „dormea”,
toate ipostaziind natura umană a lui Iisus. La nivel morfosintactic, în ambele texte, se remarcă
expresivitatea adjectivului cu rol superlativ: „amarnica”, „grozava”, „groaznic” şi adjectivele
fără grad de comparaţie: „uriaşă”, „ultima”. În palierul lexico-semantic prezenţa unor
regionalisme: „sterlici” şi expresii populare: „pe brânci”, „fără tihnă”, „îl ocărau”, potenţează
suferinţa. Intensitatea zbuciumului sufletesc, amplificat de apropierea ceasului în care Iisus va
fi trădat şi apoi răstignit, este marcată prin punctele de suspensie şi propoziţia exclamativă:
„Departe, ucenicii priveau fără putere…” („Pe cruce”). În plan stilistic, metaforismul și
simbolurile din cadrul celor două poezii deschid drumul operei voiculesciene spre modernitate:
„sterlici de miere”, „infama băutură”, „grozava cupă”, „ulii de seară”, sugestii ale ezitării
christice în drumul mântuirii omului, respectiv „fierea oțelită”, stâncile Golgotei”, „spasmele
durerii”, ca ultime etape ale unui destin asumat, al integrării în spiritualitate.

5. Citatul critic – trebuie raportat concret la subiectul de concurs.

Concluzie

Așadar, având ca sursă de inspirație motivul biblic al rugăciunii în Grădina Ghetsemani,

respectiv al crucificării lui Iisus Hristos, Vasile Voiculescu oferă literaturii două capodopere
ale ideologiei gândirist-ortodoxiste prin apelul la spiritualitatea poporului român și la dualismul
ființei divine, creațiile sale respirând aerul picturilor renascentiste (G. Călinescu), de un
imagism puternic ce concentrează sensul luptei christice: moartea trupească – pas spre viață
veșnică.