În vreme de război

de I.L. Caragiale

Nuvela În vreme de război a apărut într-o revistă mai puțin cunoscută, Gazeta
săteanului din Râmnicul Sărat, în cinci numere consecutive, fiind ulterior retipărită în 1915, în
volum, de fiul scriitorului. Aceasta aparține, alături de O făclie de paște, Păcat, Grand Hotel
„Victoria Română”, unei serii literare noi, derivate din direcția realistă a creației scriitorului,
naturalismul.
Tudor Vianu îl plasează pe prozator în succesiunea povestitorilor români de tip realist,
deși el depășește cadrul acestui curent. Astfel, nuvela psihologică, În vreme de război se află
la granița dintre creația realistă (înfțișează relația dintre mediu, personaj și comportament,
propunându-și să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă exactă a realității)
și cea naturalistă (patologia în relație cu ereditatea și mediul).
Criticul Paul Zarifopol, în Prefața la ediția volumului Opere din 1930 consideră tema
nuvelei „istoria bucuriilor, grijilor și spaimelor treptate ale unui cârciumar, până la deplina
înnebunire, pentru o pricină de avere mare”. Motivația transformării este depistată în teama
hangiului de a nu pierde averea rămasă de la fratele său tâlhar, dar, deși patima pentru bani a
personajului este în afara oricărei discuții, cauzele transformării sale psihice sunt mult mai
complexe.
Unghiul din care sunt percepute întâmplările este cel al unui narator martor, care
descoperă alături de cititor ceea ce se întâmplă. Este însă doar o aparență, căci naratorul știe
evident, mai mult decât lasă să se vadă.
Textul este construit din trei părți, fiecare dintre acestea alcătuite dintr-un număr de secvențe
înegale ca întindere, delimitate de blancuri și asteriscuri, care fragmentează textul, dând
posibilitatea naratorului să dinamizeze acțiunea. Deși autorul își intitulează textul schiță,
termenul nu se referă la specie, ci doar subliniază faptul că nuvela își propune să scițeze
comportamentul personajului, selectând acele momente din viața sa pe care le conideră
semnificative, fapt care face ca firul narativ să fie discontinuu.
Acțiunea se desfășoară de-a lungul a cinci ani,în care este urmărită viața cârciumarului
Stavrache. Totul începe în primăvara anului 1877 (titlul făcând deci referire la Războiul de
independență, dar vremurile tulburi conotează tumultul personajului) când Stavrache află că fratele
său, popa Iancu este căpetenia unei bande de tâlhari. Partenerii săi fuseseră prinși, iar el căuta
salvarea la fratele său mai mare. Stilul direct alternează în această secvență cu stilul indirect liber,
care permite vocii naratorului să interfereze cu vocea interioară a personajului. Este momentul în
care se constată trecerea de la perspectiva naratorului martor la cea a naratorului omniscient, care
se va păstra până la sfârșitul nuvelei.
Conflictul este unul interior, în conștiința cârciumarului care înțelege că singurul mod de
stăpâni imensa avere a fratelui este ca acesta să moară. Cauza grijilor și spaimelor sale este
tocmai contradicția ce-i macină conștiința, între dorința de a-și ucide fratele și reprimarea
acesteia. În fond, Caragiale analizează aici cu mijloacele artei literare ceea ce psihiatrii numesc
complexul lui Cain.
Incipitul este brusc (ex abrubto). Oferind totuși cititorului un minimum de informații
necesare pentru înțelegerea textului: loc, timp, intrigă.
Prima reacție a lui Stavrache este explozivă și sinceră, onoarea familiei a fost pătată, iar
vinovatul trebuie să plătească. Sosirea voluntarilor, în plină noapte, oferă hangiului răgazul
realizării unui plan de salvarea afratelui său, care se va dovedi a fi planul „crimei perfecte”.
Prima scrisoare îl tulbură, căci îi tulbură credința că fratele său e pierdut, însă sosirea celei
de-a doua scrisori pare a-i aduce liniștea, căci îi vestește moartea fratelui său. Singura frământare
este dată acum de modul cum va putea intra în posesia averii fratelui său, lipsit de moștenitori.
 Cele două coșmaruri nocturne ale hangiului par a fi provocate de incertitudinea privind
moartea fratelui său, în ciuda celei de-a doua scrisori primite.
Rolul episodului, aparent fără legătură cu firul narativ, al venirii fetiței sărmane după cumpărături
modeste, este de a demonstra uriașa patimă pentru bani a cârciumarului.
Secvența sosirii reale a fratelui său este asemănătoare cu acelea din vis, realizându-se tot în plan
nocturn. Apariția neașteptată, sporește încordarea hangiului, naratorul punctează cu precizie
evoluția tumultului: „hangiul ascultă”, „hangiul zâmbi”, „hangiul începu să râdă”. Și tot atunci,
acesta încearcă să-și ucidă fratele. Finalul nuvelei consemnează nebunia hangiului și resemnarea
mezinului: „N-a noroc!”, recunoaște el.
Protagonistul nuvelei, Stavrache, cârciumarul din Podeni, este o fire închisă, singuratic ă
(nu are soție sau copii), fără prieteni, singura pasiune fiind banii. O secvență sugestivă pentru
conturarea firii sale este cea cu fetița sosită în miez de iarnă să cumpere „de un ban gaz și de doi
bani țuică”. Este neglijent în tratarea clienților „pârliți”, necinstit, nu măsoară bine, este capabil să
înșele un copil, este zgârcit (secvența cu covrigul uscat).
Consecințele arghirofiliei (iubire de bani) în plan psihologic sunt redate în evoluția lui Stavrache
de la lăcomie, potrivită pentru un cârciumar, la frământări obsesive: „o veni?...n-o veni?”,
halucinații, groază, frică, până la nebunie, ceea ce ține de naturalism. Cazul patologic este motivat
de mediu, dar și de ereditate, având în vedere că și fratele Iancu este stăpânit de patima banilor, fiin
tâlhar ca preot și delapidator ca militar.
Tudor Vianu observă ca particularități ale artei narative: stilul indirect liber, oralitatea, descrierile
de natură. Limbajul nuvelei, ca de altfel al scrierilor realiste îndeobște, se caracterizează prin
naturalețe și precizie. Limbajul personajelor nu iese în evidență, fiin specific stilului colocvial.
Dat fiind faptul că nuvela urmărește modalitatea în care un om obișnuit îți pierde coerența
sufletească și, sub presiunea unor factori, se năruie pe dinăuntru, aceasta de află la granița dintre
creația realistă (care își propune să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă
exactă a realității) și cea naturalistă (ce se concretizează cu predilecție asupra aspectelor dure,
brutale, ale realității, a cazurilor patologice, reducând adeseori ființa umană la datele sale strict
biologice).
Analiza psihologică este un procedeu al esteticii realiste şi formează problema principală,
pe care o pune în discuţie nuvela În vreme de război.