Caracterizare Stavrache

Publicată în revista „Gazeta săteanului” din Râmnicul Sărat, în cinci numere consecutive, nuvela
„În vreme de război” îl confirmă pe Caragiale drept prozator realist, cu înclinații certe către analiza
psihologică și cercetarea cauzelor care provoacă stări patologice în manifestarea personajelor.
Alături de Slavici, Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, având puternice accente
naturaliste.
Hangiul Stavrache este personajul principal al nuvelei care are drept temă, după cum afirma G.
Călinescu, „istoria bucuriilor, grijilor și spaimelor treptate ale unui cârciumar, până la deplina înnebunire,
pentru o pricină de avere mare”. Criticul întărea această afirmație, afirmând că „lăcomia lui este așa de
mare și ideea de a înapoia averea atât de chinuitoare, încât se produce în el o dramă neașteptată. Ajuns la
capătul ultim al încordării, înnebunește”.
Protagonistul nuvelei este hangiu la cârciuma din Podeni, nu are soție și nici copii, singurele sale
rudefiind popa din Podeni, fratele , și mama care locuia cu părintele. Prietenii îi lipsesc, fiind o fire
singuratică. Din punct de vedere moral, hangiul are drept pasiune banii. Tocmai de aceea se temea să nu
fie și el prădat de hoții care amenințau întreg ținutul. Nu își iubește fratele, ba mai mult găsește drept
soluție salvatoare pentru el plecarea la război, ca voluntar, în acest fel găsind prilejul potrivit pentru a-i
gestiona averea. Patima pentru bani il face să nu fie un om cinstit. Din punct de vedere psihologic,
Stavrache este labil psihic, obsesia lui pentru bani evoluând treptat până la nebunie, respectând toate
simtomele acestei boli, eroul fiind urmărit prin analiza crizelor de conștiință și de comportament. Cauza
grijilor și spaimelor sale este tocmai contradicția ce-i macină conștiința, între dorința de a-și ucide fratele
și reprimarea ei, Caragiale analizând aici, cu mijloacele artei literare, ceea ce psihiatrii numesc „complexul
lui Cain”.
Trăsătura dominantă a personajului este patima pentru bani, cazul său patologic fiind motivat de
mediu, dar și de ereditate, având în vedere că și fratele Iancu e stăpânit de patima banilor, fiind tâlhar ca
preot și delapidator ca militar. O primă secvență relevantă pentru ilustrarea patimii pentru bani o
reprezintă episodul venirii fetiței, sosită în miez de iarnă să cumpere „de un ban gaz și de doi bani țuică”.
Stavrache este neglijent în tratarea „clienților pârliți, „pune țuică în sticla de gaz și invers, necinstit pentru
că nu măsoară bine, având o patimă anormală pentru bani. Hangiul este capabil să înșele un copil, încearcă
să fure chiar și o fracțiune dintr-un ban. Deși fetița vrea să cumpere pe datorie mărfuri de valoare infimă, o
servește totuși, pentru că întrezărește un câștig cât de mărunt. Mai mult, consideră o pagubă dispariția
covrigului uscat pe care fetița îl văzuse uitat pe tejghea. Prin comparație putem bănui de ce anume ar fi
capabil pentru o mare avere.O altă secvență elocventă pentru patima sa pentru bani o reprenzintă episodul
în care primește a doua scrisoare care îi confirmă moartea fratelui său. Depeșa era scrisă „cu slovă străină”
și vestea moartea „ sublocotenentului Iancu Georgescu”, răpus de trei gloanțe inamice primite în pântece.
Scrisoarea elogia vitejia eroului, care zâmbind și-a cântat singur popește „vecinica pomenire”. După ce a
plâns mult, mult, zdrobit de trista veste, pleacă repede la un avocat să afle cum poate intra „în stăpânirea
averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor”. Dar liniștea se zdruncină când avocatul
accentuează ideea că doar popa este singurul care ar putea avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor, dar
el „cine știe unde s-o fi prăpădit”. Modalitățile de caracterizare pun în evidență complexitatea și
transformarea morală a personajului principal.
Hangiul este prezentat în mod direct de către narator, încă de la începutul nuvelei, ca fiind un bărbat
respectat, un „ om cu dare de mână”, ca apoi să-l descrie în plină criză de nebunie „cu părul vâlvoi, cu
mâinile încleștate, cu gura plină de spumă roșie”.
Caragiale își privește și ascută personajele, tocmai de aceea naratorul surpinde în mod indirect reacțiile
protagonistului, prin gesturile sale : „ și omul adormit se ridică drept în picioare”, Stavrache „ îi scuipa și
râdea cu hohot” , ca apoi să înceapă să cânte popește, „legănându-și încet capul, pe mersul cântecului,
când într-o parte, când într-alta”, nebunia instaurându-se definitiv.
Din fapte, din relația cu celelalte personaje, Stavrache se dovedește a fi un om lacom, precaut, căci strânge
scrisoarea cu grijă, întreprinzător, găsind soluția „salvatoare” pentru fratele său, dar și o persoană cu
tendințe criminale, având în vedere reacțiile sale de a-și ucide fratele, atât în vise cât și la final.
Un rol important, în creionarea personajului, îl ocupă conflictul interior, în conștiința cârciumarului
care
înțelege că singurul mod de a stăpâni imensa avere a fratelui este ca acesta să moară. Fiind o nuvelă
realist-psihologică, accentul se deplasează pe trăirile interioare, pe reacțiile personajului și pe frământările
sale de conțtiință.
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la
frică la spaimă şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia
genetică pentru evoluţia spre demenţă.