In vreme de razboi

I.L. Caragiale este cunoscut, in special, ca fiind cel mai de seama dramaturg al literaturii romane, remarcandu-se prin creearea nuvelelor realist psihologice. Universul predominant comic din piesele de teatru este inlocuit, in nuvelele sale, Doua loturi, Pacat, In vreme de razboi cu prezentarea laturii dramatice a destinului uman. Textul literar In vreme de razboi este publicat in 1898 si se constituie ca o creatie realista cu ecouri naturaliste, dezvoltand tema obsesiei care deriva din avaritia personajului. Opera este o nuvela psihologica, specie a genului epic, in proza cu un singur fir narativ care prezinta un conflict puternic, redat in maniera obiectiva, intre personaje bine conturate. Nuvela In vreme de razboi este o proza de factura realista, fapt evidentiat de omniscienta si omniprezenta naratorului, relatarea la persoana a III-a, utilizarea descrierii, stilul sobru. Realismul prezinta particularitatea folosirii tentelor naturaliste prin analizarea detaliata a unui caz de constiinta, naratorul intocmind personajului o fisa alcatuita din toate starile prin care trece. Semnificatia titlului face referire la Razboiul de Independenta din 1877, eveniment istoric de care se leaga inrolarea preotului Iancu din Podeni, axandu-se pe conflictul dramatic din constiinta personajului principal, generat de obsesia intoarcerii fratelui sau. Structural, nuvela este alcatuita din 3 capitole, acestea abordand framantarile interioare ale personajului principal, carciumarul Stavrache. Firul epic al nuvelei prezinta un conflict puternic, axat pe 2 coordonate, una exterioara si una interioara, dozand momentele de tensiune anticipate prin pauze descriptive, iar secventele narative sunt construite prin inlantuire. Nuvela debuteaza printr-un incipit sumar, care schiteaza cateva informatii depre un personaj enigmatic, preotul Iancu din Podeni, fratele carciumarului Stavrache. Finalul textului prezinta degradarea umana prin innebunire, singura solutie artistica posibila, verosimila pt curmarea unei obsesii puternice. Expozitiunea textului se axeaza pe prezentarea personajului secundar, preotul, a carui existenta insa ofera cheia interpretarii nuvelei. Desi are un statut privilegiat, popa Iancu Georgescu, prefera sa isi sporeasca averea conducand o banda de talhari si inscenand propria sa jefuire pt a parea credibil in fata oamenilor. Hangiul Stavrache, instarit si el reactioneaza impulsiv cand afla cine era de fapt fratele sau, desi acesta, stiind ca oamenii legii vor ajunge sa il dovedeasca, i se adreseaza carciumarului pentru a gasi o solutie. Stavrache elaboreaza un plan rapid, mai ales ca la han poposise in acea noapte un grup de voluntari care mergeau la razboi; astfel, el se gandeste ca plecand cu ei fratele lui isi va pierde urma. Intriga si desfasurarea actiunii sunt concentrate in ce-a de-a doua parte a nuvelei. Atunci cand il credea pierdut de-a binelea pe fratele sau, hangiul primeste 2 scrisori. Pe prima o mototoleste, intrucat era redactata de fratele sau, care il instiinta despre faptele sale vitejesti de pe front. Stavrache se arata iritat de aceste vesti si isi doreste ca fratele sau sa nu se mai intoarca, mai ales ca acesta detinea o avere considerabila pe care o putea primi chiar el daca nu se mai auzea nimic de fratele sau. Sperantele i se confirma in citirea celei de-a doua scrisoari, in care afla ca preotul murise. Acesta plange si apoi isi cauta un avocat pt a se interesa cum poate intra in posesia averii. Remarca ironica a avocatului, anume ca doar fratele disparut il poate priva de avere, da nastere unei forme a obsesiei hangiului. Acesta are 2 vise rau prevestitoare care-l infatiseaza pe Iancu in haina de ocnas rostind aceeasi replica laitmotiv a textului: Gandeai c-am murit, neica?. Desi incearca sa se linisteasca destinul sau il conduce catre obsesie, ambele cosmaruri redand agresivitatea celor 2, dar si frica inexplicabila a lui Stavrache de o posibila dorinta de razbunare a fratelui sau.

Capitolul al treilea al nuvelei concentreaza punctul culminant si deznodamantul. Tensiunea se amplifica si cand acesta loveste o fetita sarmana care incerca sa sustraga un covrig. Dupa plecarea ei sosesc la han doi drumeti, unul dintre ei fiind chiar preotul Iancu, care isi cere averea inapoi. Hangiul confunda planul real cu cel al halucinatiei, atingand punctul culminant al crizei de constiinta. La final, dupa o lupta inclestata intre frati, Stavrache este invins si parca preia la nivelul halucinatiei trasaturi ale personalitatii fratelui, caci incepe a canta popeste. In proza lui Caragiale natura are un rol foarte important, aflandu-se in concordanta cu evolutia obsesiei personajului. Confuzia dintre realitate si halucinatie este amplificata de o vreme apriga, senzatia de claustrare in spatiul hanului fiind in crestere. Toate aceste amanunte accentueaza obsesiile unui spirit labil conducandu-l spre nebunie. In ceea ce priveste stilul, Caragiale se reincarca prin precizia dozarii conflictului, prin utilizarea dialogului alcatuit din replici scurte, folosirea stilului indirect liber si a monologului interior, prin care se dezvaluie psihologia personajului central, integrarea in nuvela a unei adevarate fise clinice a obsesiei care ii urmareste evolutia pana la innebunire.