Caracteristicile nuvelei psihologice

Nuvela psihologică este opera epică în proză de dimensiuni medii, cuprinse între schiţă şi roman,
în care eroul este surprins în situaţia limită, urmărită de autor în cauzalitatea şi evoluţia ei în conştiinţă.
Tema nuvelei lui I. L. Caragiale, În vreme de război, pe care autorul o numeşte „schiţă”, este
una psihologică: înnebunirea treptată şi ireversibilă a lui Stavrache, personajul principal. Sugestia este
că în psihicul unui om există o fisură care se poate manifesta în anumite condiţii, lărgindu-se treptat şi
conducând la prăbuşire.
Tema se situează în pragul modernităţii. Caragiale nu se ocupă cu notaţia exactă a fazelor
înnebunirii lui Stavrache, ci se foloseşte de sugestii. Cititorului i se oferă posibilitatea de a înţelege
singur, de a interpreta evenimentele şi de a anticipa soluţii ale conflictului ( de multe ori contrazise de
soluţia autorului ).
Prin problematică şi prin discurs narativ, În vreme de război aparţine seriei de nuvele naturaliste,
alături de O făclie de Paşte şi Păcat . Proza de influenţă naturalistă a lui Caragiale prezintă cazuri de
conştiinţă ale omului aflat în situaţii-limită, care provoacă alienarea.
Faţă de O făclie de Paşte şi Păcat, în nuvela În vreme de război există mai multă intensitate
dramatică, mai mult firesc, iar observaţia psihologică este mai nuanţată. De asemenea, elementele care
sugerează atmosfera terifiantă a hanului – deşi puţine – produc un efect superior celorlalte două. Cele
trei nuvele au un substrat comun: substratul tragic; impresionează fapta cumplită cu care se încheie
fiecare. Finalul aduce împlinirea unui destin, reprezintă o rezolvare irevocabilă, vina iniţială este
ispăşită capital. Nuvelele tragice se desfăşoară sub semnul strictei determinări: tema lor principală fiind
justiţia, aceasta trebuie să se impună cu preţul oricăror sacrificii sau amânări, ea îşi află originea în
însăşi iniţiala faptă nedreaptă. Fapta hangiului Stavrache de a-şi însuşi bunuri care nu-i aparţin are în
spate şi e determinată de nelegiuirile fratelui său – popa Iancu – care şi-a strâns averea prin jaf.
Universul tragic al operei lui Caragiale are la bază atitudini fundamentale, grave şi majore; există
o neascunsă măreţie a faptelor şi a caracterelor, o demnitate umană alimentată din forţă şi tensiune.
Trăirile sunt mistuitoare, duse la limită; tocmai această calitate aparte a tuturor trăirilor şi atitudinilor
umane din universul tragic caragialian explică şi determină cota înaltă, maximă de tensiune şi tragism a
acestui univers. Nu se înfruntă aici dreptatea abstractă cu pasiuni oarecare sau trecătoare, ci dreptatea
cea mai profund umană cu pasiunea cea mai zguduitoare. Hangiul Stavrache se află în marginea vinei:
peste voia lui şi ca să-şi ajute fratele la mare primejdie, primeşte el să-şi însuşească toate ale acestuia.
Revenirile celui dispărut se consumă între coşmar şi realitate. Stavrache se află mai mult sub teroarea
unei lucrări a propriului spirit, care-şi imaginează cu frică revenirea lui Iancu şi deposedarea.
Semnificaţia simbolică a titlului evidenţiază deschiderea spre nefiresc, spre posibilul nelimitat
într-o situaţie de criză.
Acţiunea , predominant interioară, prezintă un caz de conştiinţă şi ilustrează convertirea ideii în
obsesie, coşmarurile pe care le trăieşte Stavrache, terorizat de întoarcerea şi presupusa replică a fratelui
său ( devenită laitmotiv ): „Gândeai c-am murit, neică?”
Subiectul restrânge la maximum epicul şi relativizează momentele consacrate. Intriga o
constituie spaima lui Stavrache în legătură cu întoarcerea fratelui său. Deznodământul, tragic,
înregistrează eşecul total, rătăcirea psihică a lui Stavrache şi căderea morală şi socială a lui Iancu.
Problematica nuvelei vizează investigarea lumii interioare a personajului. Epicul este redus la
elementele revelatorii prin observaţie şi examinare în amănunt a mişcării (evoluţiei) psihicului.
Recursul la moduri de expunere diferite marchează adâncirea în conştiinţă ( dialogul şi monologul ),
ilustrând şi motivând ( „clinic” ) evoluţia eroului (naraţiunea ). Ca mod de expunere, monologul câştigă
teren în naraţiune. Reducerea epicului şi accentul pus pe trăire ( psihologic ) impun două planuri:
exterior ( real ) şi interior ( psihologic ).
Conflictul nuvelei este interior şi se stabileşte între aviditate ( dorinţa menţinerii averii ) şi
teroarea pierderii avutului ( prin apariţia fratelui )
1
 Perspectiva auctorială se diversifică în conturarea celor două planuri: perspectiva naratorului
(plan real ); perspectiva eroului investigat de naratorul omniscient ( plan psihologic ). Omniscienţa
autorului este nuanţată / limitată în favoarea creşterii ponderii personajului. Naratorul nuvelei În vreme
de război este în mod evident extradiegetic. Totuşi raportul lui cu diegeza ( cu acţiunea şi personajele )
este departe de a fi tradiţional. În primele secvenţe, pe un ton uşor ironic, naratorul preferă o
perspectivă „din afară”, ceea ce înseamnă focalizare externă. El spune că o bandă de tâlhari
înspăimântă câteva sate, că a fost călcat şi popa Iancu din Podeni, dar că, în mod ciudat, nu i-a fost
furat bidiviul şi nici câinii nu au lătrat. Se oferă chiar o explicaţie: „Hoţii au fel de fel de meşteşuguri ca
să adoarmă câinii cei mai sălbatici”. Prin urmare, naratorul nu ştie cine este căpetenia tâlharilor şi se
miră alături de cititor de caracterul straniu al jafului de la popa Iancu. Câteva rânduri mai departe, fără
avertisment, cititorul află că în ziua arestării hoţilor, popa fusese plecat şi nu aflase nimic despre
prinderea tâlharilor. De aici, perspectiva va fi „împreună cu”, adică o poziţionare alături de Stavrache,
prin focalizare internă fixă. Cititorul are prilejul să pătrundă în intimitatea gândurilor personajului.
Stavrache se frământă aflând ce a făcut fratele: „Cum s-a putut?... Omul cu greutate, proprietarul cu
atâtea acareturi şi cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! – frate-său! Preotul – să fi fost capul
bandei de tâlhari!”. În alt loc, naratorul este ironic sau are doar intenţia să nu ne facem o părere prea
bună despre lacomul Stavrache care plânge mult când află că fratele său a murit: „Dar un bărbat trebuie
să-şi facă inimă! Nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos
pe ochi; a pus caii la brişcă şi a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva
regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor”. Viteza cu care gândul lui
Stavrache trece de la durerea pierderii unui frate la intrarea legală în posesia averii stârneşte ironia
subtilă a naratorului care se distanţează astfel de personaj. Spre deosebire de Sadoveanu care foloseşte
aceeaşi perspectivă pentru a se identifica aproape cu Vitoria sau cel puţin pentru a ne transmite simpatia
pentru personajul său, Caragiale nu face front comun cu Stavrache. Se adevereşte afirmaţia că naratorul
extradiegetic nu are chip, dar are suflet.
Perspectiva „împreună cu” se va menţine pe tot parcursul nuvelei spre avantajul analizei
psihologice, fiind întreruptă doar de un scurt fragment în care este prezentă din nou perspectiva „din
afară”: „Ce şi-au vorbit cei doi fraţi nu se poate spune, atât de încet şi de discret şi-au şoptit”.
Personajul reprezintă omul în situaţia-limită. Condiţia lui Stavrache este singulară şi ilustrează
alunecarea umanului în patologic. Autorul nu elaborează un portret al personajului, ci îl analizează ca
pe un „caz”, realizându-i „fişa clinică”. Stavrache se situează între personajul-tip al realismului şi cel
atipic al prozei moderne. Stavrache este zgârcit şi lacom, situându-se între personajul tipic Hagi Tudose
al lui Delavrancea şi personajul neraportabil la canoanele clasice Costache Giurgiuveanu al lui George
Călinescu. Stavrache se încadrează în tipul avarului, prin dorinţa, transformată în obsesie, de a stăpâni
averea fratelui, care nu îi este absolut necesară, întrucât el însuşi este un om înstărit. Se distanţează însă
de tipare prin unele trăsături: este capabil să se înduioşeze de moartea lui Iancu, ţine la onoarea familiei
( „ne-ai făcut neamul de râs” ). Trăsăturile definitorii ale acestui personaj sunt mizantropi, răutatea ( de
citat episodul cu fetiţa care vine să ceară gaz şi ţuică ), aroganţa, dispreţul pentru oameni.
Degradarea personajului implică o gradaţie ascendentă de tip dramatic. Factorii exteriori
acutizează, ca şi în dramă, căderea personajului: ereditatea, mediul existenţial, modul de viaţă. Dintre
aceştia, este evident rolul hotărâtor al factorului ereditar: „Există o tară ereditară în familia în care un
frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer” ( George Călinescu ).
Caragiale nu cultivă portretul fizic şi moral al omului. Renunţând la portretul moral şi la analiza
complexelor sufleteşti, Caragiale nu foloseşte mai mult nici aşa-numitul portret fizic. Rareori întâlnim
evocarea aparenţei umane. În schimb, ceea ce notează el este reacţia fiziologică, vaga senzaţie
organică. Teroarea hangiului Stavrache este evocată cu amănunte culese din câmpul modificărilor
organice:

2
 „Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura, fără să scoată un cuvânt nu se mai putu
închide; ochii clipiră de câteva ori iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în
depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului.”
Iar când fratele pierdut de mult reapare ca o întruchipare a visurilor lui de groază şi ăi oferă să
bea, „Stavrache luă paharul; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleştată, tremurând şi, ca şi cum ar
fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân”.
Caragiale vede adeseori omul dinăuntru, în planul modificărilor organice şi a acompaniamentului
lor afectiv. În pictura internă a omului, Caragiale se opreşte însă, în prima etapă, la planul organic. Este
aici o normă a naturalismului european care, cu zugrăvirea fiinţei fiziologice, a introdus o nouă
categorie literară, dar şi satisfacerea acelei nevoi de puternice senzaţii directe, în care Caragiale afirma
unul din principalele puncte ale esteticii sale.
„Dincoace de senzaţia organică, în planul gândurilor şi simţirilor care-i traversează personajele,
Caragiale opreşte notaţia sa, fără a întreprinde propriu-zis o disecţie psihologică. Pătrunzând în
actualitatea sufletească a unora dintre personajele caragialiene, observăm că distanţa dintre autor şi
oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, încât viaţa interioară a acestora nu este „oglindită”, ci
„produsă”. Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a
eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci „vedem” personajele gândind şi simţind. Stilul lui
Caragiale nu este deci expozitiv, ci simpatetic ( sugestiv )” – T. Vianu.
Iată cum înfăţişează scriitorul meditaţia solitară a hangiului: „Pe când d-l Stavrache îşi ridica
aşa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele – de astă
dată însă e o slovă străină…Slovă străină! Ei! Lucrul dracului!” Cuvintele „slovă străină” apar de
două ori, dar întâia oară ele aparţin autorului, a doua oară personajului său, evocat în chipul
caracteristic al vorbirii sale, prin efectul stilului indirect liber.
Mediul
Caragiale nu este un descriptiv, însă evocarea mediului ocupă un mare loc în opera sa. În funcţie
de cadru, natura apare numai uneori la Caragiale, alteori ea intervine pentru a sublinia o stare
sufletească, pentru a răspunde ca ecoul ei insidios neliniştitor lăuntric. Iată astfel pe jupân Stavrache
alunecând sub teroarea amintirii fratelui dispărut, peste a cărui avere s-a înstăpânit cu multe îndoieli
asupra drepturilor sale: „Afară ploua mărunţel, ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-
se pe streşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală,
făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Senzaţia, notată cu dibăcie, este a unui
spirit muzical care ştie să asculte glasurile naturii şi să călăuzească ecoul lor în adâncime: Simboliştii
numeau astfel de efecte de stil „corespondenţe”. „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului
începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri
din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai largi. Când cercul unui gând ajunse-n fine aşa de
larg, încât conştiinţei îi era peste putinţă din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta – omului
i se păru c-aude afară un cântec de trâmbiţe…” ( se vede aici cât de frumos îl pregăteşte scriitorul pe
hangiu pentru vedeniile grozave care-l aşteaptă ).
Vedeniile constituie o prefigurare a realităţii viitoare şi, deşi înfricoşătoare, îl pregătesc pe om
pentru a-şi înfrunta duşmanul.
În privinţa tipologiei personajelor, în opera lui Caragiale tipul avarului are două înfăţişări
diferite: una în registrul comic, alta în cel tragic, amândouă însă în cadrul unei dihotomii, a două tipuri
de necinstiţi care vor să se înşele reciproc. Avariţia lui Stavrache are efecte tragice asupra celor din jur
şi a lui însuşi. Comportamentul şi sondajul psihic conduc la realizarea unei figuri memorabile, de un
pregnant realism. Scena cu covrigul smuls fetiţei, dorinţa ca fratele său să moară pentru a nu-i înapoia
banii preced, printr-o sumbră dezumanizare a personajului, procesul interior de înrădăcinare şi creştere
a fricii la gândul întoarcerii banditului. Stavrache e crud, nemilos, şiret, reprezentând tipul avarului sub
toate aspectele. Spre deosebire de dilematicul Ghiţă din Moara cu noroc , manevrat nu numai de

3
lăcomia de bani, ci şi de implacabilul Lică, Stavrache nu e supus unei lupte interioare, ci dominat de o
singură idee, a posesiei, a păstrării averii prin orice mijloc.
Sanda Radian ( Nuvele şi povestiri) vorbeşte despre tema stabilităţii ori a rătăcirii în nuvelele şi
povestirile lui Caragiale, reprezentată de personaje care nu-şi părăsesc sălaşul şi de altele, mereu pe
drumuri. Personajele stabile sunt îndeosebi hangiii şi hangiţele care rămân pe loc, în timp ce altora le e
proprie deplasarea. Personajele stabile sunt de obicei cele legate material de locul pe care şi-l apără.
Stavrache moare de groază, dar nici prin gând nu-i trece să-şi părăsească locul. În general, acest tip de
personaj nu-şi schimbă felul de a fi, iar principala situaţie în care este surprins este expectativă,
pricinuită de un pericol sau de o dorinţă.
Tipurile de drumeţi sunt foarte numeroase. Călătoria lor poate avea mai multe aspecte: rătăcirea,
fuga, căutarea, pribegia. În nuvelistica lui Caragiale, rătăcirea caracterizează personajele malefice
(Gheorghe – O făclie de Paşte , Iancu – În vreme de război ) şi se încheie cu întoarcerea la locul unde
le-a fost marcat destinul ( Iancu se întoarce pentru a-şi recupera averea obţinută prin jaf ). Întoarcerea
determină, ca în teatrul antic, deznodământul tragic.
„Spaţiul rătăcirii – oraşul, pădurea sau lumea – este cel al desfăşurării largi, fără hotare aparente,
adesea labirintic, în antiteză cu locul claustrării – hanul-cetate sau ocnă” (Maria Vodă Căpuşan, Despre
Caragiale ).
Hanul – arhetopul predilect în creaţia lui Caragiale, n-are nimic din funcţia lui de locaş de răgaz.
Este înălţat pe meleaguri pustii şi serveşte ca decor ( când fetiţa vine după gaz şi rachiu, în prăvălie
„de-abia se mai vede” ). Hanul este ferecat, pentru că, din cauza zloatei, Stavrache nu mai ridică
oblonul prăvăliei.
Un fapt interesant subliniat de Liviu Călin ( Recitind pe clasici ) este că locul unde sunt plasate
cele trei drame ( O făclie de Paşte, Păcat, În vreme de război ) sunt cele apropiate de cel al naşterii lui
Caragiale. Configuraţia aşezărilor Podeni, Dobreni, Dărmăneşti îi era tot atât de bine cunoscută ca şi a
Haimanalelor, ceea ce reprezintă încă o dovadă că pentru Caragiale datele realităţii constituiau pivoţii
ficţiunilor.
- schiţă nuvelă ? Scrierea a fost intitulată „schiţă” probabil într-o încercare de redactare a altei
scrieri, de dimensiuni mai mari, un posibil roman ( fiind apoi uitată efectiv de autor ). Poate autorul a
avut îndoieli asupra consistenţei nuvelei. „Schiţă” nu se referă la specie, ci subliniază faptul că opera îşi
propune doar să schiţeze comportamentul personajului, selectând acele momente din viaţă pe care le
consideră semnificative pentru destinul său.

Dicţionar
Naturalismul este un curent literar născut şi dezvoltat în Franţa, îndeosebi între 1870 şi 1890,
care proclamă reproducerea foarte exactă, integrală şi impersonală a realităţii (teoretician – Emile
Zola). Propune o prezentare riguroasă a faptelor, chiar şi a celor urâte, fără nici o interpretare sau
intervenţie subiectivă, o înfăţişare a condiţiei umane tutelate exclusiv de un determinism ( teorie
potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănţuiri de cauze şi efecte ) social şi biologic, chiar
patologic, într-un stil neutru şi incolor.

Bibliografie
Liviu Călin, Recitind pe clasici
Paul Zarifopol, Opere. Introducere la I. L. Caragiale
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români
Mircea Tomuş, Opera lui I. L. Caragiale
Sanda Radian, I. L. Caragiale. Nuvele şi povestiri
4