In vreme de razboi, I. L.

Caragiale

Nuvela e publicata in 1898 si are ca tema obsesia (S. Cioculescu), ori vizeaza procesul alienarii fiintei in
circumstantele unor situatii limita. Titlul face referire la ,,razboiul”din constiinta culpabilizata a lui Stavrache
(sens conotativ). Singura legatura a titlului cu opera este referinta la razboiul de independenta din 1877 (sens
denotativ).
Ca specie literara, nuvela apartine genului epic, in proza, obiectiva, incadrabila ca dimensiune intre
povestire si roman, nr restrans de personaje si accentul cazut pe caracterizarea personajului.
Structural, opera e impartita in 3 capitole, organizate dupa rigorile clasiciste (concizie, echilibrul
compozitional, regula celor 3 unitati).
Subiectul este simplu si are in vedere evolutia psihica a hangiului Stavrache, care intra in posesia averii
fratelui sau, preotul Iancu, fosta capetenie a bandei de talhari prinsa de autoritati in tinutul Dobrenilor. Acesta, pt
a-si scapa urma, se inroleaza in razboi, ca voluntar, dupa sfatul fratelui sau.
Astfel, nuvela este o scriere psihologica, investigand evolutia protagonistului pe schema: complicitate-
neliniste-obsesie- paroxism; mijloacele de investigare specifice se regasesc si aici, anume monologul neadresat si
stilul indirect-liber. Opera are insa si puternice accente naturaliste. Curentul literar apare in literatura franceza intre
1870-1890 si ilustreaza un realism exacerbat in care tarele umane sunt ingrosate.Reprezentantul de seama al
naturalismului, Emile Zola, vorbea despre una dintre scrierile sale ca fiecare capitol reprezinta un caz curios de
fiziologie, naratorul avand dorinta de a cauta ,,in ei animalul, sa nu vad decat animalul [...] si sa notez scrupulos,
senzatiile si actele acestor fiinte. Am facut pur si simplu pe doua trupuri vii operatia analitica pe care chirurgii o
fac pe cadavre”. In general, naturalistii sunt atrasi de aspectele obscure ale personajelor, de tare ereditare, de
particular, nu de general. Regasim in scrierile lor atmosfera lugubra, obsesia si, desigur, importanta excesiva
acordata reactiilor fiziologice si ereditatii. Ei incearca sa alcatuiasca un fel de fisa clinica a personajului, in care
consemneaza reactiile, starile cu o rigurozitate aproape stiintifica. E surpins aici cazul dementializarii cauzate de
transferul de personalitate.
Inca de la bun inceput anormalitatea e infatisata ca un dat natural al personajului Iancu. Naratorul este cel
care elucideaza starea de ambiguitate din incipitul nuvelei. Aflam ca preotul Iancu era ,,om cu dare de mana; [...].
in timp de un an si jumatate, cumparase doua sfori de mosie, ridicase un han si o pereche de case de piatra; vite
multe, oi, cinci cai, si mai avea, se zice, si banet”. Asadar, preotia era doar un paravan pentru ocupatia
personajului.
Isi insceneaza calcarea de catre hoti, tocmai pt a nu starni intrebari din partea consatenilor, pt a elimina
orice presupunere. Tot naratorul sugereaza starea reala a lucrurilor: ,,de mirare insa [...] – popa avea un buiestras
minunat si doua iepe de prasila: nu i le-au luat. Dar ceva si mai curios – cainii din curte, niste dulai ca niste fiare,
nu dedesera nici macar semn de viata!”. Odata talharii prinsi, capetenia cauta scapare la fratele sau, hangiul
Stavrache.
Cand afla cu ce se ocupa preotul, Stavrache isi iese din fire, nu-i vine sa creada ce tocmai auzise. Gestica
este sugestiva in cazul preotului – capetenie a bandei de talhari, incoltit acum de autoritati: ,,Popa a inceput sa
planga cu hohot si sa se bata cu pumnii-n cap”, ,,apucat de cutremur, isi smulgea parul din cap”.
Daca hangiul pare initial ,,foarte multumit, om cu dare de mana, cu han in drum”, obisnuit, cumpatat si
respectat in colectivitate, se dovedeste ulterior un om instabil, marcat peste fire de un caz de constiinta. Trebuie
sesizat ca personajele au o existenta marunta, nespectaculoasa. Cum in toiul noptii trag la han niste voluntari
pentru razboi, Stavrache gandeste ca cel mai iscusit mod de a-si pierde urma fratele sau este sa se inroleze si el ca
voluntar, fapt ce se si intampla. Imediat, lui Stavrache, ii incolteste in minte ideea de a-si insusi averea fratelui sau.
Dupa disparitia lui Iancu, in sat nu se mai auzise nimic despre preot: ,,Se-necase? Il rapusese cineva? [...]
In locul lui se oranduise alt preot” (stilul indirect liber tipic explorarilor psihologice). Stavrache primeste de la
raspopit doua scrisori: in prima este instiintat de succesul acestuia pe campul de lupta, despre faptul ca fusese
decorat cu ,,virtutea militara” si cu inca o decoratie ruseasca.
 Interventia naratorului care surprinde reactiile hangiului e ilustrativa pentru starea reala a
acestuia: ,,desfacu nervos plicul” ori ,,Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca
acela ar fi fost un om deprins sa descifreze intelesuri de pe chipurile omenesti, ar fi ramas in mirare pricepand bine
ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea vestilor despre succesul de
bravura al raspopitului”. Protagonistul mototoleste hartia dupa ce priveste data cu luare-aminte. Sesizeaza ca
scrisoarea fusese expediata cu trei zile inainte de luarea Plevnei. Punctele de suspensie ,,Dar acuma....” marcheaza
speranta nerostita a hangiului in moartea fratelui sau.
Tot ca procedeu al analizei psihologice amintim monologul interior neadresat, care puncteaza constiinta
hangiului faramitata in supozitii: ,,...Dar o sa-ndrazneasca sa se mai intoarca?...Dar daca indrazneste si se-
ntoarce?...Atunci, ce-i de facut?....Da! dar sergentul se poate intoarce: popa, ba! [...] ....O veni? ...N-o veni?...” Cea
de-a doua scrisoare, cu slova straina, ii vesteste moartea eroica a fratelui pe campul de bataie, cantandu-si singur
vesnica pomenire. Schimbarile de stare ale hangiului sunt inregistrate de acelasi narator omniprezent si redate
comic. Daca initial ,,a plans mult, mult, zdrobit de trista veste” (repetitie pt intensificarea starii de sfasiere
launtrica, preferinta pt adjectivul participial ,,zdrobit” si utilizarea epitetului adjectival antepus ,,trista veste”),
imediat apare complinirea: ,,dar un barbat trebuie sa-si faca inima!”, naratorul insistand pe faptul ca
pleaca ,,repede” la targ sa intrebe un avocat care sunt demersurile necesare pentru a intra in posesia averii fratelui
sau.
Dialogurile din opera sunt comprimate si puncteaza starea de incordare a lui neica Stavrache. Vazand ca
siguranta in faptul ca e imposibila intoarcerea fratelui Iancu face o impresie ciudata avocatului, se grabeste sa
adauge pt inlaturarea oricarei suspiciuni: ,,Cine stie unde s-o fi prapadit bietul frate-meu, daca n-a mai venit el la
avutul lui de atata amar de vreme!”
Urmeaza doua intalniri onirice cu fratele sau, in prima acesta fiind imbracat in haina de ocnas, iar in a doua
in uniforma militara. Ambele intalniri sunt punctate de laitmotivul:,,Gandeai c-am murit, nu-i asa?”. In fiecare din
acestea, raspopitul rade zgomotos, machiavelic, fratii se incaiera si invingator iese Iancu. In tipica maniera
naturalista, accentul cade pe senzatia organica: ,,simte cum degetele-i patrund in muschii grumazului strivindu-i,
afundand beregata, sfaramand incheietura cerbicii”. Aceasta e rezultatul terorii instaurate in mintea persoanjului.
Glisarile real-ireal sunt imperceptibile.
Interesante sunt din nou reactiile protagonistului, fapt ce sugereaza ca procesul de autodistrugere e in
desfasurare, iar morbul lucreaza din interior. Stavrache se plimba agitat prin odaie pana in zori, bea rachiu bun
pentru a-si amorti constiinta culpabilizata, pune lumanari la biserica pentru sufletele defunctilor, ba chiar, dupa a
doua ,,vizita” a fratelui, cheama preotul sa-i faca sfestanie in casa.
Personajele nuvelisticii lui Caragiale ,,simt enorm si vad monstruos”, exacerbarea fricii fiind evidenta in
aceste intalniri. Si natura vine sa completeze tabloul terorii, sa realizeze corespondente care sa ilustreze starea lui
Stavrache.
Auditivul este violentat, sunetul picurilor de ploaie face ca nervii hangiului, intinsi la maximum, sa
plezeasca: ,,Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand
in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit lasat gol intr-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu ciudate si
nenumarate intelesuri.”
Singuratatea si intunericul sporesc frica protagonistului. Trebuie sesizat, asadar cum cele trei planuri (al
naratorului, al naturii si planul dialogat) contureaza schimbarile produse in interiorul protagonistului, surprind
perfect starile lui pana la nebunie. Elementul vizual din partea a treia a nuvelei contureaza un cadru propice
dezechilibrului psihic: ,,era o zloata nemaipomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas”.
Fenomenul devinde terorizant prin durata: ,,a-nceput ninsoare maruntica si deasa si s-a pornit crivatul s-o
vartejeasca. Asa vreme tine trei zile si trei nopti”.
Incercand sa se fereasca instinctiv de cel care-i bantuie constiinta, personajul devine morocanos cu ceilalti,
suspicios, trage obloanele inainte de vreme ori sta pe intuneric. Noaptea, timpul predilect al evenimentelor
relatate, reprezinta un interval al incertitudinii, al misterului, al tenebrelor.
Hangiul isi pierde cumpatul in fata unei fetite ajunse pe inserat la han; aceasta cere de un ban gaz si de doi
bani, tuica. Pana pregateste Stavrache cele solicitate, copila sesizeaza pe taraba un ,,covrig stingher”. Fara sa ceara
voie, il ia si ,,da sa-l vare sub mintean”, moment in care vocea protagonistului irupe: ,,- Lasa covrigul jos,
hoato!..De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!”. Mai mult, fetita primeste si o palma ,,peste falcuta
inghetata”, fapt care certifica imposibilitatea hangiului de a se mai controla.
In toiul noptii isi fac aparitia la han doi calatori. Unul dintre ei, dupa ce intra in odaie, se culca pe pat cu
fata spre perete. Hangiul dialogheaza cu celalat, mai mult il interogheaza si ramane stupefiat cand afla ca strainul
din fata lui ii stie numele. Peste cateva clipe, cel din pat isi desopera identitatea, razand si sarind drept in picioare
in fata hangiului: ,,-Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?” Acesta este clic-ul declansator
al nebuniei hangiului, lucru punctat de interventia naratoriala: ,,Tot viforul care urla in noaptea grozava sa fi
napadit dintr-odata in teasta lui Stavrache nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat infatisarea si vorbele astea!”
Degeaba raspopitul incearca sa-i spuna ca scrisoarea a fost o gluma, iar el venise sa-i ceara ajutorul,
intrucat delapidase din fondurile regimentului o suma de bani, confruntarea cu realitatea il gaseste pe Stavrache
pregatit pentru nebunie. Laitmotivul ,,Gandeai c-am murit, neica?” se schimba in ,,Ma credeai mort, nu-i asa?”.
Se produce acum un transfer de personalitate intre cei doi frati. Stavrache rade incontrolabil si traverseaza
stari paroxistice, investigate naturalist: ,,ochii clipira de cateva ori foarte iute”, ,,privind tinta”, mainile ,,cazura
tepene de-a lungul trupului”, ,,gura se-nchise si falcile se-nclestara”, desearta paharul peste barbie, pe piept, se
ghemuieste (incercare metaforica de a-si apara avutul), ,,incepu sa horcaie tare si sa geama”, ,,horcailelile se
pornira ca un clocot”, ,,tremura tot mai tare si mai tare clantanind din dinti”, racneste si ,cu chipul ingrozitor, cu
parul valvoi, cu mainile-nlestate, cu gura plina de spuma roscata” rastoarna masa, facand totul tandari.
Si aceasta intalnire reala e marcata de incaierarea celor doi frati. In cele din urma, hangiul e legat fedeles,
in timp ce in continuare el ,,ii scuipa si radea cu hohot”.
Paralelismul situational este magistral surprins de narator: daca personajul innebuneste, in natura ,,viscolul
afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran”. Autodistrugerea e incheiata si nimanui
nu i se poate imputa vreo vina.
Finalul ramane totusi incert: Stavrache isi canta singur popeste, iar Iancu nu stie daca se mai poate salva si
de data aceasta sau nu.
Ceea ce trebuie retinut este ca nu avem de-a face cu un singur caz patologic, ci cu doua, fapt certificat si de
criticul G. Calinescu, cel care consemna ca: ,,exista cu siguranta o tara ereditara in familia in care un frate
innebuneste si celalalt se face talhar ca preot si delapidator ca ofiter”.
Scrierea, in ansamblu, e un moment de referinta in proza romaneasca, impresionand prin acuitatea
inregistrarii proceselor psihologice si prin rigurozitatea compozitionala.