Nuvele

I.L.Caragiale

1. În vreme de război

Nuvelele cele mai importante, În vreme de război, O făclie de Paște, Păcat se află la
interferența psihologicului cu naturalismul.Tratarea în manieră naturalistă nu determină
explicarea cu minuțiozitate a unui caz, ci evidențiază situații și cauze care au generat obsesia,
nebunia și crima.,,Izvorul spaimei (O făclie de Paște), al incestului (Păcat), al obsesiei (În vreme
de război) este cuprins în plasma socială în care trăiește individul” ( G.Călinescu). Acesta
vorbește despre un naturalism radical în contextul acestor opere, subliniind elementul
predominant psihologic în nuvela În vreme de război.
Nuvela ( structurată în 3 capitole) urmărește un caz psihologic în contextul unui mediu social
în care setea de înavuțire vestejește spiritele. Începutul nuvelei prezintă datele esențiale ale celor
două personaje (hangiul Stavrache și fratele său, preotul Iancu) și împrejurările care le determină
destinele: timp de doi ani, o ceată de tâlhari, „spoiți cu cărbuni pe ochi“și foarte cruzi, băgaseră
în sperieți locuitorii din „trei hotare“, prin furturi, torturi și omoruri. Hoții fuseseră
prinși de poteră în pădurea Dobrenilor și acum era căutată căpetenia bandei. Averea popii creștea
văzând cu ochii, își cumpărase două moșii, multe vite, oi și cai de rasă, construise un han și ocasă
de piatră și se spunea că avea „și bănet“. Lumea bănuia că popa „găsise vreo comoară“, dar toate
acestea „băteau la ochi“și au stârnit suspiciunea oficialităților, aşa că într-o noapte, când pe
mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi înscenează un jaf ca să scape de
bănuieli. Este găsit a doua zi "legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-
n gură" şi plângându-se că l-au schingiuit şi "i-au luat o groază de bani". Acum tâlharii fuseseră
prinşi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la "neică Stavrache, hangiul, frate-
său mai mare", ca să-1 înveţe ce să facă.
Premisa nebuniei ține de domeniul moralei. Popa mărturisește fratelui său că a condus banda
de hoți. Acesta îl sfătuiește să se ducă pe front pentru a se i se pierde urma. Tocmai când se-
ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele
lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit
sergent şi decorat cu "Virtutea militară". Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea de spirit
a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă
înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte mulţi români. Hangiul se întreabă,
în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi
revendice averea, care era acum administrată de hangiu: „...O veni?... n-o veni?...”. 
Rămas stăpân pe avere primește altă scrisoare prin care este anunțat că Popa Iancu a murit „pe
câmpul de onoare de trei gloanțe inamice primite în pântece“; hangiul are insomnii, trăiește cu
spaima întoarcerii fratelui. Obsesia lui crește gradual, de la întrebările care nu îi dau pace, până
la momentul ultim al încordării, când înnebunește. Capitolul II urmărește îndeaproape obsesiile
și coșmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi murit și că s-ar putea întoarce
să-i ia averea. O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui
său în haine de ocnaş, „stins de oboseală, bolnav”, cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi
tălpile „pline de sânge”, pentru că evadase din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se
că-şi va pierde averea: „- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-
ţi ispăşeşte păcatele!”. Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice
scrâşnind din dinţi: „- Gândeai c-am murit, neică?”. Atunci când „nebunul a voit să-l sugrume”,
hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi acesta „a pierit în întunericul
nopţii” înspăimântat. „Tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci” pentru
odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a făcut slujbă de sufletul
mortului. A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o „ploaie
rece de toamnă„ legăna cu „mişcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce
în ce mai largi. Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care conducea
compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, „râzând cu hohot”, strigă: „- Gândeai c-
am murit, neică?”. Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care, speriat, „se-ndârjeşte şi-
l strânge de gât”, dar chipul militarului se lumina din ce în ce mai mult, râdea zgomotos şi vesel,
întrebându-1: „- Gândeai c-am murit, neică?”, apoi dă comanda de plecare. Dimineaţa, hangiul s-
a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Capitolul III ilustrează întâlnirea și confruntarea dramatică dintre cei doi frați și declanșarea
nebuniei lui Stavrache. Destinul tragic este compus printr-o riguroasă analiza psihologică:
,,Drept orice răspuns Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit; se duse drept la icoane;
făcu câteva cruci și mătănii; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în
coate. Pe când musafirii stăteau nedomiriți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul
ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. Dormea?...Visa urât?...Așa de repede s-
adoarmă?...Se preface?...Dar n-apucară să-și pună din ochi atâtea-ntrebări, și horcăielile se
porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp de trupul adormit tremura tot mai
tare și mai tare clănțănind din dinți. Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului
chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet!- ca și cum i-ar fi împlântat în
rărunchi un fier înroșit în foc- și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozit, cu
părul vâlvoi, cu mâinile-ncleștate, cu gura plină de spumă roțcată. Ca o furtună se repezi, apucă
masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări.”
Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea
evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, al hanului, cât
şi unui imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.
Caragiale nu descrie niciodată interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte vestimentare;
universul îl intuim însă prin ,,prezentarea tipului în individ”, a cărui existență ne face să
întrevedem datele realității în care se mișcă.
Natura este percepută prin impresionabilitatea eroului: ,,Afară ploua mărunțel ploaie rece de
toamnă și boabele de apă, prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui
butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate
înțelesuri. Legănate de mișcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute, în cercuri
strâmte, apoi încet-încet, se rotiră din ce în ce mai domol în cercuri din ce în ce mai largi, și tot
mai domol și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg (...) omului i se pare
c-aude afară un cântec de trâmbițe...Militari, desigur.” Natura se subordonează unui sentiment
sau unei senzații. Sunetul butoiului dogit creeează un fel de cântare care subliniază obsesia.
Fragmentul pregătește apariția preotului plecat.
În capitolul al III-lea descrierea este susținută de reacțiile organice ale personajelor și de
elemente vizuale:,, Era o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu
mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla.” Drumurile erau pustii, crivățul se dezlănțuie și
numai într-un astfel de cadru putea să se întoarcăpopa Iancu din Podeni.Fenomenul natural
devine terorizant prin durată:,,Așa vreme ține de trei zile și trei nopți”, fiind propice stării febrile
nervoase și neliniștite a hangiului Stavrache.
 Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Caragiale, dialogurile au replici
scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în
această creaţie.
Nuvela În vreme de război este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de
conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monologuri interioare sugestive, iar
destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice, întrucât
"incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă
şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).
Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor.
Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind."
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul
simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin  atitu-
dinea ironică.

2. O făclie de Paști

Leiba Zibal, eroul nuvelei O făclie de Paște, este hangiu în valea singuratică a Podenilor,
aproape de un sat cu oameni săraci. El este un anxios care merge spre nevroză, numele
semnificând șubrezenia fizică, zibaler însemnând în limba idiș născut prematur.  Titlul fixează
timpul întâmplării. Nuvela începe cu o povestire din trecutul hangiului din Podeni pentru a
portretiza mai bine personajul principal la modul balzacian, prin biografie.
,, Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa cum e prins de friguri, tot e o
petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate...
Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi mai rău poate, telal de straie vechi,
apoi croitor şi ştergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieşi - toate le încercase după accidentul
care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră
în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînţelegere se ivi între dânşii la împărţeala
câştigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în frunte pe tovarăşul
său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ.
Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un ţipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă
şi, trecând pe lângă baiat, ridică mâna asupră-i... Zibal pică leşinat de spaimă. După o zăcere de
câteva luni când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.”
Se arată încă de la început frământările personajului legat de hanul pe care dorește, de fapt,
să-l părăsească. În așteptarea diligenței și prins într-o criză de friguri, Leiba Zibal, hangiul evreu
din Podeni, își amintește cum a schimbat felurite meserii până când a murit fratele nevestei sale,
Sura, și au moștenit hanul. Chiar dacă aveau un trai îndestulat, nu se bucurau nici de sănătate,
nici de liniște. Leiba nu se află în relații bune cu oamenii din Podeni pe care-i consideră răi.
Oamenii îi batjocoreau, îi ocărau, îi amenințau. Cel mai rău era badea Gheorghe. Îl luase în
slujbă în urmă cu o vreme, fiindu-i milă de el, îi spusese că abia ieșise din spital. Omul însă era
brutal, leneș, obraznic și hoț. Când a amenințat-o pe Sura, apoi a asmuțit un câine asupra celui
mic, a lui Ștrul, Leiba l-a scos din slujbă. Gheorghe n-a vrut să plece și poate l-ar fi și lovit pe
Leiba, dacă nu ar fi venit tocmai atunci niște mușterii. Plecă, amenințându-l că se va întoarce de
Paște, în noaptea Învierii, ,,să ciocnim ouă roșii”. 
 Hangiul îl denunță pe Gheorghe și cere autorităților să-i asigure protecția, însă este luat peste
picior de acestea, socotindu-l un fricos. Nepăsătoare, autoritățile încearcă să-l învinovățească de
ceea ce s-ar putea întâmpla dacă va stârni oamenii din sat lucru care va spori și mai mult
frământările interioare ale hangiului. Din acest moment, realizând că este singur în fața
amenințărilor, psihicul hangiului începe să se transforme tragic. Plasarea întâmplării în noaptea
de Înviere facilitează, prin atmosferă şi mizanscenă, amplificarea impresionistă a trăirilor şi
acţiunilor sale, însă nu le explică şi nu le determină în mod decisiv.
Leiba Zibal rămâne acasă în noaptea Paştelui, deşi destinul îi trimisese semn că nu-l
ocroteşte: la doar câteva zile de la grăbita concediere a lui Gheorghe, acesta fusese căutat „pentru
o pricină” de „un pomojnic şi doi călăraşi”. Cel mai probabil este că nefericitul hangiu îşi
ocultează treptat frica, lăsându-se copleşit de o speranţă providenţială: „Dar poate că l-au prins
până acuma!”. Ca de obicei, însă, când un personaj al lui Caragiale mizează pe cartea norocului,
ea se dovedeşte, în final, pierzătoare. Leiba Zibal Amândoi se hrănește o clipă cu iluzia şansei:
că a scăpat de ameninţare.
Cum se apropia sărbătoarea Paștelui, hangiul era îngrijorat, amintindu-și de amenințările
slugii. Pe deasupra, îl deranjau și frigurile, iar în așteptarea diligenței, a ațipit și a avut un vis
îngrozitor.  În vis, el se afla la Iași, unde plănuise să se mute împreună cu familia, pentru a scăpa
de stresul și teama la care erau supuși. Jandarmii duceau cu ei un nebun căruia îi dezlegau
mâinile. Acesta se îndrepta către Sura și copil, pe care i-a lovit cap în cap. Din cauza unui om ce
lovise masa cu o nuia, Leiba se trezește.
Cunoscându-i antecedentele violente, hangiul este convins că va fi, împreună cu familia,
victima unei răzbunări sângeroase. Se baricadează în han după ce îşi trimite soţia şi fiul la
culcare şi ascultă cum clopotele şi toaca bisericii din sat marchează, cu încetineală chinuitoare,
scurgerea timpului. Gheorghe soseşte împreună cu câţiva tovarăşi şi încep operaţiunea de
înlăturare a bârnei care blochează intrarea: decupează cu sfredelul şi ferăstrăul un pătrat din uşa
prin care fostul slujbaş introduce braţul pe care Leiba Zibal îl prinde într-un laţ trainic,
imobilizându-l. Apoi, hangiul aduce o făclie cu care arde la foc mic braţul lui Gheorghe până
spre dimineaţă când sătenii, venind de la biserică în mâini cu lumini de Paşte, surprind fioroasa
scenă.
Amenințat cu moartea de sluga rea, evreul trăiește cu spaimă așteptarea. Leiba Zibal
acționează din dorința de a aplica propria-i justiție într-o lume în care nu i se face dreptate.
Întrebat de cauza reacției sale, Zibal cedează psihic, răspunzând că prin gestul său ar fi „aprins o
făclie lui Christos”, și că ar fi devenit astfel „goi”, termen popular derivat din goyim, cuvânt care
în limba idiș desemnează un om care nu face parte din poporul evreu, sau un „necredincios”, din
punctul de vedere al evreilor. Cum a putut un om slab să dea dovadă de atâta sânge rece se
explică prin factori de sorginte naturalistă. Apartenența la o rasă persecutată de-a lungul istoriei,
un incident violent din copilărie, frigurile de baltă și așezarea hanului într-un loc sumbru sunt tot
atâtea cauze provocatoare de teroare. Zibal nu este un fricos psihotic, la modul general, ci insul
aflat, într-un anume moment, sub teroarea unei ameninţări reale, concrete şi deloc
supradimensionate de spaimă (Gheorghe chiar intenţionează să-i masacreze pe hangiu şi pe ai
lui).
Rezumată, povestea evreului înnebunit de spaimă este puternică, dar - lipsită de detaliile care
o individualizează şi-i conferă expresivitate literară - ar putea rămâne subsumată unui simplu caz
clinic spectaculos, însă cu un indice de relevanţă scăzut. Or, O făclie de Paşte transcende, prin
pregnanţa şi verosimilitatea detaliilor şi măiestria interferării planurilor narative, violenţa
naturalistă a segmentului epic principal, făcând din Leiba Zibal un personaj credibil; iar prin
frica lui o stare psihică exponenţială pentru natura umană. Evreitatea reprezintă un aspect
marginal al profilului eroului. Caragiale se arată preocupat de naşterea şi dezvoltarea până la
paroxism a unei stări sufleteşti accidentale, nu de valorificarea literară a consecinţelor unor date
preexistente.
Fibra personajelor lui Caragiale se dovedeşte, de regulă, prea slabă pentru a suporta astfel de
încercări brutale la care le supune destinul: Leiba Zibal devine criminal fiindcă nu dispune de
rezistenţa psihologică necesară în faţa unei ameninţări. Autorul are dreptate: „Ameninţarea este
mai grea pentru un suflet ce se clatină uşor decât chiar lovitura”. Hangiul din Podeni este, ca şi
alţi eroi caragialieni, „un suflet ce se clatină uşor”, o natură labilă. Unor astfel de oameni,
dezechilibre minore, uneori - le provoacă mari tulburări, reacţii excesive şi, nu o dată, grave
derapaje existenţiale.
Transfigurarea artistică a realității este o trăsătură specifică a realismului .
     Deoarece nuvela surprinde tarele și comportamentul bolnav al unui personaj îngrozit de frică ,
perceput astfel prin prisma patologiei sale se încadrează în realism. Stilul narativ adoptat este
grăbit, stenografic, dar reprezentativ pentru procesele psihologice care se desfășoară în mintea
personajului.
La apariția nuvelei, ecourile critice au fost puține. I.L. Caragiale inaugurase, cu „O făclie de
Paște“, o nouă perioadă a creației sale, trecând de la comedii la un neașteptat registru tragic.
Poate așa s-ar explica reacția negativă a lui Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu, datata „11 septembrie 1889“: „Ce ziceți de novela lui Caragiali? Eu o găsesc slabă,
cu o invențiune absurdă și cu o totală lipsă de estetică. Jidanul, dintr-un ridicul hangiu ce e,
devine o monstruozitate inaccesibilă formulei mele de ethica literară. Vizitiul, dintr-un vagabond
foarte posibil ce e la început, se preface într-un caraghios sinistru, a cărui mâna ce se prăjește la
lumânare (cu tot efectul dramatic căutat de autor), e de un comic respingător. Știu că sunt rău
judecător, dar vă spun drept că după ce am isprăvit novela de citit, îmi simțeam mușchii
obrazului strâmbați de dezgust“. Titu Maiorescu îi răspunde prompt: „Nu-ți place novela lui
Caragiale? Mie-mi place foarte mult. Nici lui nu-i place novela D-tale «Alessio». Mie-mi place.
Este și bine așa: fiecare autor are prisma lui proprie și trebuie să rămână cu vederea în lăuntrul ei.
Eu sunt ca publicul cel mare, receptiv pentru toate prismele, numai să fie curate în transmiterea
razelor“. 

3. La hanul lui Mânjoală

La hanul lui Mânjoală este o nuvelă cu particularități care o fac unică în contextul literaturii
naționale, dar și universale; este o operă în care se disting cu ușurință trei universuri
diferite: comic, tragic și fantastic. Eroul este și narator.
În expozițiune asistăm la un monolog al personajului-narator, un drumeț care trebuia să
ajungă la Popeștii-de-sus, la „pocovnicu Iordache” (viitorul lui socru). Acesta ia în calcul un
popas la hanul lui Mânjoală, după care avea să ajungă la destinație cel târziu la ora zece.
Personajul-narator relatează propriile reflecţii privind călătoria prin intermediul monologului
interior şi a stilului indirect liber. Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare
până la destinaţie, în formularea concluziei că a „cam întârziat...trebuia să plec mai devreme..” şi
a speranţei că polcovnicul îl va aştepta totuşi, dau monologului o discontinuitate a gândurilor şi,
împreună cu expresiile din limba vorbită, creează stilului o oralitate sugestivă.
 Călătorul zăreşte „ca la o bătaie de puşcă” luminile hanului lui Mânjoală și-și aminteşte că
omul murise de vreo cinci ani lăsând afacerile nevestei sale, Mânjăloaia, o „femeie zdravănă”, pe
care gura lumii o bănuia de farmece.
Femeia, foarte frumoasă, era văduvă. Atâta timp cât fusese măritată dusese hanul foarte greu,
încât era să-l piardă la moartea bărbatului. Dar a făcut ce-a făcut, a plătit datoriile şi a început să
prospere. Ceea ce da de bănuit, umblând vorba că ori a găsit o comoară, ori umblă cu farmece…
Aşadar, încă de la început, ceva straniu, inexplicabil este pus pe seama ei. Hoţii se temeau de ea,
după ce unii încercaseră să o prădeze: patru bărbaţi pătrunseseră în curtea hanului, unul dăduse
să lovească uşa cu securea, dar căzuse mort. Fratele lui îşi pierduse graiul. Mutul îl luase pe mort
în spinare, ajutat de ceilalţi. Când ieşeau din curtea hanului, de la fereastră a început să strige
hangiţa, şi, ca din senin, apăruse „pomojnicul”, jandarmul. Rămăsese mutul cu fratele mort în
cârcă. La anchetă, toţi ştiau că acesta vorbea, şi crezând că face pe mutu, l-au bătut până l-au
smintit. Asta i-a îngrozit pe hoţii care de atunci au ocolit hanul.
Intriga are loc în momentul în care văduva proprietarului, hangița, îl întâmpină cu
ospitalitate pe călător, al cărui nume îl aflăm tot acum (Fănică).
Pe parcursul desfășurării acțiunii au loc întâmplări stranii. Ea dă poruncă să i se aşeze masa
în odaie şi călătorului i se pare mai frumoasă ca niciodată. O ştia de când era copil, dar între timp
crescuse, se făcuse un „tanăr curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel” şi îndrăzneşte
să o ciupească şi să-i spună că are ochi frumoşi. Este şi prima sugerare a tentaţiei la care este
supus omul de către forţele malefice. Naratorul observă ochii fascinanţi ai hangiţei, „straşnici
ochi”. Spre surprinderea acestuia, cocoana Marghioala ştia că el trebuia să se logodească şi-l
mustră pentru obrăznicie. Odaia în care îl duce hangiţa este curată şi cochetă, totul este „alb ca
laptele”, miroase a mere şi a gutui. Aşezându-se la masă tânărul vrea să se închine, dar observă
că nu există nicio icoană în încăpere, despre care hangiţa îi spune că nu ar folosi la nimic. Când
acesta îşi face cruce izbucneşte un răcnet de sub masă şi el crede că a călcat pe un cotoi bătran,
care se afla sub masă, iar cocoana se repede și deschide uşa ca să iasă afara „cotoiul supărat”, dar
aerul rece stinge lampa. Credinţele populare spun că pisica neagră este una din înfăţisările pe
care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide uşa insinuează un prim element al
vrăjitoriei. În întuneric, tânărul începe s-o mângâie şi să o sărute pe hangiţă, dar îi întrerupe
jupâneasa care aduce tava cu mâncare şi o lumânare. Mâncarea gustoasă şi vinul îi dau bărbatului
„un fel de amorţeală pe la încheieturi, însă când află că afara a început viscolul el se dezmeticeşte
brusc şi intră în realitate. Argaţii se culcaseră. Ieşind pe prispa hanului, vede cu îngrijorarea că
este „o vreme vajnică”, iar în văzduh „urlă vântul nebun”. Deşi cocoana Marghioala încearcă să-l
convingă să nu plece, acesta se duce, ia un cal, şi luându-şi rămas bun o întreabă pe hangiţă cât
are să-i achite. Aceasta îi zice că va achita când se va întoarce, sugerând noi elemente ale
colaborării femeii cu forţele malefice.
Punctul culminant îl constituie plecarea tânărului de la han. Înainte de despărţire, fascinat de
„luminile” ei, îi spune „sărut ochii”, care-i „sticleau grozav de ciudat”. Plecat prin noapte îşi face
cruce şi aude în urmă bufnitura uşii şi un vaiet de cotoi.Vraja începe să-și facă efectul și, cum
iese afară, un ger aprig îl mistuie pe Fănică, apoi începe să simtă „durere la cerbice, la frunte şi
la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi”. Durerea îi trece când îşi ia căciula din cap, dar
revine când îşi pune căciula! Gândește că băuse prea mult şi regretând că părăsise hanul în aceea
seară. Calul se-mpleticeşte, apoi se poticneşte. Călăreţul zăreşte la câţiva paşi înainte un ied.
Descalecă, îl ia şi îl aşază la oblânc, într-o desagă, cu gând să-l ducă polcovnicului. Calul se
sperie şi o rupe la goană nebună, prin întuneric, până când se prăbuşeşte. Călăreţul constată că a
mers în direcţia opusă celei dinspre Popeştii-de-sus: avea luna în faţă, iar el ar fi trebuit să
meargă având luna în spate. Iedul dispare. Constată că se află pe o tarla de porumbi netăiaţi. Află
de la Gheorghe, paznicul porumbiştii, că se află în spatele hanului lui Mânjoală.
Întâmpinat de coana Marghioala în uşă, după ce zărise lumină la fereastra ei, de parcă femeia
îl aştepta, călătorul rămâne mult timp la han şi ar mai fi rămas, dacă nu venea viitorul socru (care
ţinea cu orice preţ să-l „ginerească”) să-l scoată cu mare tărăboi. De la acesta mai fugise în trei
rânduri la han, până când polcovnicul pusese să fie legat şi dus la schit, să postească patruzeci de
zile. Apoi s-a însurat frumos.
  Povestea are şi un epilog. Mai târziu, într-o noapte senină de iarnă, la un borcan de vin,
socrul şi ginerele află că hanul a pierit în flăcări, cu hangiţa „acum hârbuită de tot”. Şi i se cere să
spună iară istorisirea. Pieirea ei în focul care a mistuit hanul pare o purificare: „A băgat-o în
jeratic pe matracuca”, spune socrul cu răutate prefăcută, pentru că, deşi este evaziv, lasă să se
înţeleagă că i-a cunoscut şi el „farmecele”, dar este convins că acestea veneau de la diavol.
Pieirea ei în flăcări sugerează astfel şi prăbuşirea în iad, pentru că hangiţa se vânduse satanei.
Ca în toate nuvelele taina din La hanul lui Mânjoală este dezlegată prin implicarea în
ireal:,,Era dracul, ascultă-mă pe mine. O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci
dracul te duce, se vede, și la bune...”
Starea de ambiguitate, enigmele, notațiile pitorești sunt relatate sub forma unor întâmplări
obișnuite și posibile. Practicile magice ale hangiței asupra călătorului venit la han acționează, de
fapt, la nivelul senzației. Hangița îl îmbie pe călător, cu mari promisiuni și insistențe, să rămână
la han.
Personajele sunt puţine: naratorul şi hangiţa (personaje principale), polcovnicul Iordache
(personaj secundar), slujnica de la han, paznicul Gheorghe Nătruţ, un isprăvnicel (personaje
episodice). La acestea se mai poate adăuga, dacă luăm în considerare presupoziţiile textului şi
caracterul fantastic al unor întâmplări, motanul şi căpriţa, suspecte de a fi întruparea diavolului,
auxiliar al frumoasei hangiţe. (Locul lui în ierarhia personajelor să-l stabilească fiecare.
Adevăratul erou al acestei naraţiuni este hangiţa. Caracterizarea ei se face direct, de către narator,
prin ceea ce spune gura lumii despre ea, de către socrul naratorului, şi indirect, prin cele
întâmplate, în trecut, sau în timpul acţiunii.
În opoziţie cu Marghioala, naratorul, tânăr, flăcău la vârsta însurătoarei, pare, aşa cum este
omul la vârsta aceasta, supus tentaţiilor pe care nu le poate ocoli, întrucât forţe mai presus decât
el, diavoleşti, îl atrag, făcându-l să rătăcească, pentru o clipă drumul. Noroc cu polcovnicul, care
trecuse printr-o încercare asemănătoare, cunoaşte leacul, mijlocul prin care naratorul se vindecă.
Părerea polcovnicului Iordache, că în fundul căciulii îi pusese farmece şi că iedul şi cotoiul erau
totuna, este şi a cititorului, deşi naratorul, care observă detaliile acestea, lasă să se înţeleagă că nu
ar crede în farmece şi vrăjitorie.
Aventura pe care a trăit-o personajul-narator, pare a se datora unei duble influenţe: una reală,
care ţine de farmecul personal, de frumuseţea femeii; alta supranaturală, explicabilă prin
presupusa putere magică, vrăjitorească a Marghioalei. Odată cu pătrunderea în odaia hangiţei,
încep să apară detalii, care, pe măsură ce acţiunea se desfăşoară, induc două posibile înţelesuri.
Detaliile devin semnificative. Curăţenia sclipitoare încântă, dar musafirul, dând să se închine,
constată că în odaie nu se află nicio icoană. Fac cari şi păduchi, spune femeia. Deci este o femeie
curată, îşi spune el. Dar cititorului i se sugerează alte motive ale absenţei icoanelor.