Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de

mare întindere, cu acțiune complex, desfășurată pe mai multe
planuri narative, organizte prin alternanță sau înlănțuire, cu o
intrigă complicate, amplă și personaje numeroase.
Adept al modernismului interbelic lovinescian, Camil
Petrescu (1894-1957) este cel care, prin opera lui,
fundamentează principiul sincronismului, contribuind
substanțial la europenizarea literaturii române, prin
introducerea unor noi categorii estetice ca autenticitatea,
substanțialitatea, relativismul și prin crearea personajului-
narator, intelectual, lucid și analitic. În “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” (1930), Camil Petrescu
surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul
sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se
salvează prin conștientizarea dramei omenirii angrenată în
tragismul unui război absurd, văzut ca o iminență a morții.
Ca orice roman, “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este o specie epică în proză, cu acțiune
complexă, cu puternice conflicte și o complicată intrigă, la care
participă numeroase personaje bine individualizate și construite
modern de Camil Petrescu. Principalul mod de expunere este
narațiunea confesivă, iar personajele se conturează direct prin
descriere și indirect, prin propriile fapte, gânduri și vorbe, prin
dialog, monolog interior și introspecție autorială.
Perspectiva narativă unică este modernă și reliefează
punctul de vedere al naratorului-personaj prin narațiunea la
persoana I, focalizarea internă “împreună cu” , argumentând
caracterul subiectiv al romanului.
Perspectiva psihologică se definește prin “romanul
experienței”, prin mijloacele de analiză a conștiinței și prin
procesele psihologice ale protagonistului, naratorul
autodiegetic apelând la dialog, monolog interior,
autointrospecție, flashback, cuvinte cu valoare de simbol.
Valenta temporală este discontinuă, bazată pe
alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă
de flashback și analepse.
Perspectiva spațială reflectă spațiu real (frontul,
București, Câmpulung), dar mai ales un spațiu imaginar închis al
frământărilor din conștiința personajului.
Romanul este structurat în două părți, cu titluri
semnificative, surprinzând două ipostaze existențiale: “Ultima
noapte de dragoste” , care exprimă aspirația către sentimentul
ei de iubire absolută și “întâia noapte de război” , care
ilustrează imaginea razboiului tragic și absurd, ca iminență a
morții. Dacă prima parte este o ficțiune, deoarece Camil
Petrescu nu era căsătorit și nici nu trăise o dramă în iubire până
la scrierea romanului, partea a doua este însă o experiență
trăită, scriitorul fiind ofițer al armatei române, în timpul
Primului Război Mondial. Scris la persoana I, romanul este un
monolog liric, deoarece protagonistul Ștefan Gheorghidiu se
destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între
certitudine și incertitudine, atât în plan erotic, cât și în planul
tragediei războiului.
Semnificația titlului cuvântului “noapte” repetat în titlu
reda simbolic incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și
absurdul, necunoscutul și tainele firii umane. Cele două
“noapți” sugerează și două etape din evoluția protagonistului-
iubirea și războiul.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu,
potrivit jurnalului de front al acestuia, proaspăt sublocotenent
reservist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificațiilor de pe Valea Prahovei și din apropierea
Dâmbovicioarei. În jurnalul de campanie scris în timp obiectiv,
naratorul-personaj incriminează cu ironie usturătoare
incompetența sistemului de apărare militară a țării, în preajma
Primului Război Mondial. Realizată prin dialog, discuția
contradictorie purtată la popota de ofițeri are ca punct de
plecare un fapt divers publicat în ziar, în care se comenta
decizia tribunalului de a achita un bărbat care-și ucisese soția
surprinsă în flagrant de adulter. Superficialitatea opiniilor îl
enervează pe Gheorghidiu, care reacționează exploziv și
surprinzător, exprimându-și ideea pură și absolută despre
iubire: “cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”.
Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la
popotă, Gheorghidiu aduce în prezent(timpul subiectiv), prin
retrospectivă și discontinuitate temporală, experiența erotică,
pe care o noteaza în jurnalul de companie: “Eram însurat de doi
ani și jumatate, la început, de orgoliul studentului la filozofie,
întrucât Ela era cea mai frumoasă stundentă de la litere.
Căsnicia este liniștită o vreme, mai ales că duc o viață modestă,
aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere.
Moartea unchiului Tache îi aduce lui Ștefan
Gheorghidiu o moștenire substanțială, fapt care schimbă radical
viața tânărului cuplu, societatea modernă căpătând pentru Ela
importanță primordială. Ștefan descoperă că soția sa este
subjugată de aspectele pragmatice, amestecându-se în certurile
iscate de testament, în afaceri, deși el ar fi vrut-o “mereu
feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare.
Sub influența Anișoarei, verișoara lui Ștefan, Ela este
atrasă în societatea mondenă, lipsită de griji, dar și de
adevăratele orizonturi, preocupată numai de modă, de
distracții nocturne sau escapade, lume în care ea se simte
uimitor de bine. În casa Anișoarei, cunoaște “un vag avocat,
donator, foarte cunoscut de femei” , domnul G., și Ștefan
observă că soția sa este surescitată în preajma lui, ba mai mult,
se straduia să stea mai mult alături de el.
Fire reflexivă și pasională, Ștefan Gheorghidiu disecă
și analizează cu luciditate noua comportare a Elei, acumulând
progresiv neliniști și îndoieli interioare, care devin sfâșietoare și
pe care le exprimă prin monolog interior: “nu mai puteam citi
nicio carte, părăsisem Universitatea.” Ștefan se chinuie
îngrozitor la petrecerile mondene, cântărind și analizând fiecare
vorbă, fiecare gest al Elei (luciditatea) .
Excursia de la Odobești pune sub semnul îndoielii
fidelitatea soției, orice element exterior provoacă în sufletul lui
Ștefan Gheorghidiu catastrofe chinuitoare. Compania insistența
a domnului G., așezarea Elei la masa lângă el, gesturile
familiar(mănâncă din farfuria lui) sunt tot atatea prilejuri de
observație atentă și frământare interioară care provoacă
eroului o chinuitoare suferință, nu numai din orgoliu, deziluzie
și neputință, dar și pentru că se silește să-și ascundă chinurile,
se dedublează, ilustrând tema.
Altă dată, sosind pe neașteptate într-o noapte de la
Azuga, unde fusese concentrat două săptămâni, nu-și găsește
soția acasă, drama se amplifică, iar casa goală i se pare “ca un
mormânt fără nevastă-mea”. Servitoarea nu poate oferi nicio
informație, el o caută cu disperare pe la rude, este înnebunit de
deznădejde, iar când Ela sosește acasă pe la opt dimineața o
alungă, fiind convins că “niciodată femeia aceasta nu mă iubise”
și-i cere să divorțeze.
Suferința este mistuitoare fiind frământat de
incertitudini, atunci când găsețte întâmplător un bilet de la
Anițoara, care purta data respectivă și prin care o ruga pe Ela să
petreacă noaptea la ea, soțul fiind plecat la moșie. Structura de
intelectual în căutare de certitudini, Ștefan interpretează faptul
ca pe o ticluire pusă la cale de Ela pentru a-i adormi bănuielile.
După un timp, cei doi se împacă și sublocotenentul
Ștefan, fiind concentrat în armată pe Valea Prahovei, aranjează
ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, dar îl zărește în oraș pe
domnul G. și atunci nu se mai îndoiește că “venise pentru ea
aici, îi era deci sigur amant”. Plănuiește să-i omoare pe
amândoi, dar se întâlnește cu locotenentul care îl silește să
meargă împreuna la regiment, fiind astfel impiedicat să-și ducă
la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi amanți.
“Cartea a doua” a romanului începe cu capitolul
“Intâia noapte de război” care ilustrează o imagine de groază a
frontului: o armată dezorganizată, ofiteri incompetenți și ostași
dezorientați. Desprinderea eroului din incertitudinea torturantă
a iubirii se face prin trăirea unor experiențe cruciale, mult mai
dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă
efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de sub ocupația
trupelor austro-ungare. Ofițerul Ștefan Gheorghidiu descoperă
o realitate cumplită, lipsită de entuziasm și eroism și ordine
date anapoda de către conducatorii militari, marșuri
istovitoare, foamete și, mai ales, iminența permanentă a morții
cu care oamenii se afla față în față în fiecare clipă. (Ilustrând
tema.)
Rănit și spitalizat, Ștefan Gheroghidiu se întoarce în
București, Ela îi pare o străina și-i propune să se despartă,
gândind nepăsător:”sunt obosit, mi-e indiferent dacă e
nevinovată , deși cândva “aș fi putut ucide pentru femeia asta”.
Iși dă seama cu luciditate, că oricând ar fi putut “găsi alta la fel”.
Ii dăruiește Elei casele de la Constanța, bani, “absolut tot ce e în
casă, de la obiecte de preț la cărți…” de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul.
In final, având în vedere cele prezentate, putem
afirma faptul că romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” de Camil Petrescu este un roman subiectiv,
modern, psihologic care prezintă […].