Ultima noapte de dragoste, întâia nopte de război

- de Camil Petrescu-

Camil Petrescu se impune drept deschizător de drumuri al prozei

moderne, contribuind la sincronizarea literaturii române cu cea
universală, sub influența modernismului lovinescian. Adept al romanului
proustian, Camil Petrescu are o viziune nouă asupra relației dintre
realitate și creație, bazată pe autenticitate și pe sinceritate în valorificarea
experienței proprii, afirmând ”Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu”.
O creație literară reprezentativă pentru viziunea despre lume a
scriitorului este ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un
roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.
Camil Petrescu respinge ideea de literatura mimetică, veridicitatea din
poza tradițională fiind înlocuită de autenticitate ce constă în ilustrarea
realității prin propria conștiință, scriitorul însuși afirmând ”singura
realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul
meu psihologic”. O trăsătură dominantă a personajelor lui Camil
Petrescu este luciditatea, aceștia fiind intelectuali analitici, introspectivi,
hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Caracterul modern și
psihologic al operei este dat de întoarcerea spre universul interior, de
aspectul confesiv, de folosirea unor tehnici moderne precum memoria
involuntară, jurnalul și analiza psihologică.
Scriitorul renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan
intelectualul lucid, analitic, însetat de iubire, dar plin de incertitudini
care conștientizează o dramă mult mai puternică, aceea a omenirii ce
trăiește tragedia unui război absurd. Chiar unul dintre personajele lui
Camil Petrescu afirmă ”câtă luciditate, atâta conștiință, câtă conștiință,
atâta pasiune, și, deci, atâta dramă”.
Romanul este structurat în două părți precizate și în titlu, care
desemnează cele două mari teme abordate, iubirea și războiul, percepute
ca forme de cunoaștere a sinelui și a lumii. Prima parte a discursului
narativ surprinde experiența individuală în iubire a personajului-narator,
Ștefan Gheorghidiu. Această poveste, aparent banală, dobândește o notă
de modernitate datorită faptului că este relatată din perspectiva
subiectivă a bărbatului îndrăgostit, ceea ce face ca cititorul să nu se
poată exprima asupra fidelității sau infidelității Elei. Partea a doua a
romanului se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel
experiențele de pe frontul Primului Război Mondial, dar de pe scena
istoriei, războiul se mută pe cea a conștiinței individului. Dacă prima
parte este în totalitate ficțională, cea de-a doua are la bază jurnalul de
campanie al autorului, acesta mărturisind ”Am împrumutat celui ce
povestește la persoana I romanul, toate notițele mele de război, fapt ce
conferă autenticitate trăirii”. De asemenea, se remarcă anticalofilismul,
scriitorul susținând formula literară a jurnalului,a confesiunii ce
presupune notarea precisă, exactă ca într-un proces-verbal”.
Titlul inițial al romanului ”Proces-verbal de dragoste și de război”
conținea formula de compoziție preferată de romancier, acela al notației
precise, fără artificii stilistice. Titlul actual anunță marile teme ale operei
privite ca două experiențe definitive trăite de protagonist, marcându-i
existența. Element de recurentă, metafora ”nopții” poate sugera
incertitudinea care îl devorează lăuntric pe protagonist, întreținută de
comportamentul ambiguu al soției sale.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu o viziune ”împreună cu” ce
aparține unui narator implicat, autodiegetic relatând la persoana I.
Astfel, se constată folosirea timpului psihologic care aduce în prezent
gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul subordonându-se memoriei
involuntare. Romanul înseamnă, din perspectiva autorului, o experiență
interioară, după cum afirmă acesta ”nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi”.
Incipitul romanului este construit în maniera prozei realiste prin fixarea
cu exactitate a cronotopului: ”În primăvara anului 1916 ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de
infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și
Predeal”. Discuția de la popota ofițerilor despre dragoste și fidelitate
pune în evidență poziție inadaptatului Gheorghidiu care încearcă să-și
ascundă sentimentele și să se conformeze situației, dar cade pradă
lucidității. Cazul analizat despre soțul înșelat nu constituie doar o
”punerii în abis” a situației conflictuale, ci și un pretext literar pentru ca
protagonistul să-și formuleze cu nervozitate, cu încordare propriile
concepții, afirmând ”o iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie”. Întrebarea unui coleg ”Suferi, Gheorghidiule?”
declanșează memoria involuntară, amintindu-și de mariajul cu Ela.
Cel de-al doilea capitol ”Diagonalele unui testament” anunță drama
cuplului, proiectată pe fondul imperfectului durativ și evocativ ”Eram
însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că
mă înșeală”. Prin folosirea memoriei involuntare se relatează
retrospectiv povestea de iubire, urmărindu-se întâlnirile, plimbările,
nunta în taină a celor doi, Gheorghidiu fiind student la Filozofie, iar Ela
la Litere. O dragoste născută din orgoliu, se va transforma în curând într-
o iubire-pasiune, Ela devenind pentru Gheorghidiu un ideal de
feminitate. Primirea moștenirii constituie un imbold pentru integrarea în
societate, dar declanșează tensiune în cuplu, punând în pericol
stabilitatea relației. Când protagonistul observă că odată cu modificarea
condiției sociale, soția sa se lasă modelată de mentalitatea mediului
viciat în care pătrunde, Gheorghidiu trăiește un mare eșec, afirmând ”aș
fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare”. Ela
înflorește zi de zi, pe când soțul ei suferă sub acest asalt al luxului, al
snobismului. Ea se arată interesată de modă, schimbând garderoba,
alegând alt cerc de prieteni, cerându-i să nu mai poarte cărți în
buzunarele hainelor. Din acest motiv viața protagonistului se transformă
într-o ”tortură”, renunțând chiar la studii ”nu mai puteam citit nicio
carte, părăsisem Universitatea”.
Secvența narativă în care cei doi sunt surprinși în excursia de la
Odobești de Sfinții Constantin și Elena sugerează fisură apărută în cuplu
deoarece Ela se arată interesată de domnul G. ”vag avocat, dansator,
foarte căutat de femei”. Protagonistul analizează cu luciditate excesivă
gesturile soției sale, lăsându-se afectat chiar de momentul în care Ela
depune eforturi exagerate pentru a-i asigura un loc în mașină domnului
G. Zbuciumul interior al personajului este evidențiat în momentul în care
soția sa gustă din felul de mâncare al avocatului cunoscut în urmă cu
doar două săptămâni ”și ea știa ce vie plăcere îmi face mie acest gest”.
Gheorghidiu nu suferă doar din amor rănit, ci și din faptul că se
dedublează, își ascunde frământările afișând indiferență ”mă chinuisem
lăuntric să par vesel și eu mă simțeam imbecil și ridicol (...) și naiv”.
Personajul-narator trăiește puternice sentimente de gelozie, de
dezamăgire, de furie alimentate de gesturile soției care capătă în
conștiința lui dimensiuni catastrofale.
Revenind mai devreme de la Azuga, Gheorghidiu nu-și găsește soția
acasă, afirmând ”casa era goală ca un mormânt gol fără nevastă-mea”,
moment ce declanșează epuizarea iubirii. Despărțirea celor doi devine
un bun prilej pentru ca Gheorghidiu să experimenteze iubirea de tip Don
Juan, afirmând ”căutam să fiu văzut de ea numai cu femei”. Această
formă a erosului nu constituie decât o mască pentru intelectualul însetat
de absolut care se află într-o permanentă căutare de certitudini. De fapt,
dorește să se convingă că în realitate toate femeile sunt la fel și că s-a
înșelat când a transformat-o pe Ela într-un ideal de feminitate. Deși
separarea părea definitivă, după câteva luni găsește printre lucrurile ei o
scrisoare de la Anișoara în care o chema să doarmă la ea în seara cu
pricina, ceea ce-l face să creadă în nevinovăția soții. Refacerea iubirii
pierdute este urmată de alte momente în care protagonistul trăiește
suspiciunea divorțului determinată de solicitarea Elei cu privire la
trecerea unei sume de bani pe numele ei pentru a fi asigurată financiar în
cazul morții sale pe fron.

Partea doua romanului valorifică, într-o notă de mare autenticitate,

experiența de pe front a autorului, combatant în Primul Război Mondial.
La fel ca în planul erosului, unde a urmărit să atingă idealul de
feminitate, Gheorghidiu se înrolează în armată tocmai pentru a afla ce e
“războiul adevărat”. Imaginea frontului este total diferită de proiecția
ideală a protagonistului, devenind o realitate dominată de spaima în fața
morții, de mizerie, haos, ordine contradictorii din partea superiorilor.
O scenă semnificativă este regăsită în capitolul ”Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu” în care soldații fug în toate părțile pentru a se
feri de obuzele ce cad neîncetat și se adăpostesc sub un mal de pământ
menit să-i apere. Din păcate, acesta cade peste ei, iar în tot haosul nu se
mai aude decât bocetul ”ca un blestem apocaliptic” ”-Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu!”. Cu sinceritate și autenticitate, Camil Petrescu
surprinde atât tragedia confruntării cu moartea, cât și dezumanizarea
personajului, intenționând să transpună ceea ce se întâmplă cu sufletul
omului în situații limită. Imaginea apocaliptică a frontului se
construiește cu ajutorul unor comparații dezvoltate care concretizează
impresia de haos ”ca într-un ochi bolnav”, ”ca într-o oglindă”.
Multitudinea de imagini vizuale și auditive conturează o perspectivă a
descompunerii, a dezintegrării, a coborârii în infern ce îl determină pe
protagonist să afirme ”nu mai e nimic omenesc în noi”.
Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești. Pe deoparte,
pentru el, experiența frontului are funcție cathartică reușind să se
detașeze de suferința provocată de căsătoria cu Ela. Pe de altă parte,
trăiește sentimentul de camaraderie față de cei alături de care luptă,
numindu-i ”soldații mei de frunte”. Experiențele de pe front modifică
percepția personajului față de drama iubirii, afirmând ”mi-aduc aminte
cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie”. Astfel, naratorul-personaj
ajunge să conștientizeze că drama colectiva a războiului este mult mai
puternică decât cea individuală a iubirii.
Finalul discursului narativ se constituie într-o altă secvență în care nu
se mai regăsește stilul analitic. Rănit, extenuat în urma experienței
frontului, protagonistul se întoarce acasă la București, dar manifestă o
atitudine de indiferență față de Ela ”mi-e indiferent chiar dacă e
nevinovată”, deși primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat
că Ela l-a înșelat cu ”un individ Grigoriade”, o dovadă a suspiciunilor
sale care îl determină să se despartă de cea pentru care ar fi fost în stare
să ucidă. În ultimele rânduri din roman reflectă perspectiva unui final
deschis: ”i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, De la obiecte de preț
la cărți ... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

CARACTERIZARE

Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, ilustrând

tipul intelectualului lucid, orgolios și inadaptat social. La nivelul
compoziției, el este naratorul autodiegetic, adică ”se povestește” pe sine
în roman și focalizează toate evenimentele din propria perspectivă,
căpătând rolul de alter ego auctorial.
 Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui
Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare indirectă, trăsăturile
fiind desprinse din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relațiile cu
celelalte personaje. La acestea se adaugă autocaracterizarea ce
conturează portretul fizic și moral, protagonistul analizându-se în
secevențele ”eram înalt și elegant”, ”lipsit de orice talent în lumea asta
muritoare”.
Statutul social al personajului se definește prin acumularea mai multor
ipostaze. Student de o situație modestă, Gheorghidiu devine asistent la
Facultatea de Filozofie, un intelectual refugiat în lumea cărților care are
impresia că s-a izolat de realitatea materială. În capitolul ”Diagonalele
unui testament”, personajul dă dovadă de alte calități precum tăria de
caracter, indiferența față de partea materială a existenței, inteligența,
onestitatea, calități care îl determină pe unchiul Tache să-i lase o mare
parte din avere.
Statutul social, psihologic și moral al protagonistului dezvăluie
adevărata problematică a romanului, condiția intelectualului însetat de
absolut, nevoit să trăiască într-o lume lipsită de principii.
Inadaptabilitatea la societatea mercantilă ”dornică de bani” în care
trăiește este evidențiată chiar de unchiul său care îl caracterizează în
secvența ”n-ai spirit practic... Ai să-ți pierzi averea”. De asemenea, o
doamnă pe care o întâlnește întâmplător îi evidențiază luciditatea,
afirmând că face parte dintre cei ”care fac mofturi interminabile și la
masă (…) care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare”.
O scenă semnificativă ce surprinde luciditate protagonistului este
excursia de la Odobești de sfinții Constantin și Elena în care Ela se arată
interesată de domnul G. ”vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”.
Din punct de vedere moral, protagonistul se remarcă prin hotărârea cu
care se opune lumii meschine, mediocre, refuzând orice formă de
compromis. La nivel psihologic, Gheorghidiu își demonstrează
permanenta luciditate, atenția cu care înregistrează experiențele de
cunoaștere. Pentru caracterizarea protagonistului se remarcă utilizarea
unor procedee specifice prozei moderne precum monologul interior,
autoanaliza lucidă, introspecția, fluxul conștiinței. Comfesâandu-se și
analizându-se, eroul mărturisește ”n-am fost nicio secundă gelos, deși
am suferit atâta din cauza iubirii”.
Ștefan Gheorghidiu este inadaptabil la sistemul de valori al unei lumi
pe care o consideră superficială, ipocrită, lipsită de principii. La fel ca
Hyperion, protagonistul renunță, pentru o vreme, la lumea ideilor
absolute, trăind experiență erosului, dar în momentul în care
conștientizează că lumea realului este artificială, dominată de valoarea
banului, adoptă o atitudine de indiferență. Nici în plan sentimental, nici
în plan social el nu găsește un punct de sprijin durabil și trăiește dureros
drama omului singur. Cu toate acestea, Gheorghidiu nu poate fi
considerat un învins, deoarece reușește să depășească gelozia care
amenința să-l dezumanizeze, înălțându-se deasupra societății dominată
de interese materiale, trăind tragedia unui război absurd.
În concluzie, romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” de Camil Petrescu este un roman modern psihologic prin care
scriitorul introduce în literatura română o nouă tipologie de personaj,
intelectualul inadaptat ce aspiră spre absolut ” oconștiința lucidă, un
spirit atent întors în sine însuși” (Pompiliu Constantinescu).