POEZIA INTERBELICĂ

TRADIŢIONALISMUL
VASILE VOICULESCU: ÎN GRĂDINA GHETSEMANI

I. INTRODUCERE

Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează
afirmarea originalităţii stilului lui Vasile Voiculescu. Deşi majoritatea temelor şi motivelor erau
anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul semănătorist prin
spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei, dar totuşi rămâne în sfera acestui curent. În acest
volum, tehnica poetului este mai clară, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi
motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia
sa către Dumnezeu. Interesul orientat de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, dorul de divin
născut dintr-o mare Aşteptare, neliniştile interioare convertite într-o dramă lirică, toate vor da naştere
imaginii unui univers liturgic, în care peisajul românesc se transfigurează în Eden, iar îngerii,
Dumnezeu şi Iisus constituie prezenţe permanente.
Punctul de plecare al poeziei „În Grădina Ghetsemani” se află în „Evanghelia Sfântului
Luca”. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic
pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. „În Grădina
Ghetsemani” se încadrează în categoria poeziilor filozofico-religioase şi prezintă zbuciumul lui
Iisus-omul aflat în faţa martiriului care avea să-l transforme în Iisus-Mântuitorul.

II. CUPRINS

II. 1. GENEZA POEMULUI

Punctul de plecare al poeziei „În Grădina Ghetsemani” îl constituie „Evanghelia Sfântului
Luca”, scena biblică ilustrată fiind „cina cea de taină”, motivul rugăciunii lui Iisus în grădina de
la poalele muntelui măslinilor înălţată lui Dumnezeu pentru a fi izbăvit: „ Şi când a sosit în acest loc,
le-a zis „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi
îngenunchind Se ruga, zicând „Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar…Dar nu voia Mea,
ci voia Ta să se facă!”. Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte
mai stăruitor Se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi
ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare”. (Luca 22,40-
46)
Motivul biblic devine la Vasile Voiculescu un suport metafizic al neliniştii omului în
aspiraţia lui spre sacralitate.

II. 2. TEMA POEZIEI

Tema poeziei se organizează în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus: om şi
divinitate; astfel, îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, iar depăşirea momentelor
de zbucium, de teamă, ţin de natura lui divină.

II. 3. SEMNIFICAŢIA TITLULUI

Semnificaţia titlului trimite la geneza poeziei care are punctul de plecare în scena biblică,
ilustrând „Cina cea de Taină”, respectiv motivul rugăciunii lui Iisus în grădina de la poalele
Muntelui Măslinului. Astfel, substantivele folosite în titlu sunt proprii, primul termen fiind articulat
hotărât enclitic tocmai pentru a indica unicitatea acestui spaţiu. Numele „Ghetsemani” vine din
ebraică (Gat Shemen) şi înseamnă „grădina unde se presau măsline”. Aici, conform Bibliei, şi-a
petrecut Iisus ultima noapte, sfâşiat de o stare de spaimă uriaşă, cu sufletul zbuciumat de deznădejdea
oamenilor, dar neînvins de trădarea lor. Aici va primi sărutul lui Iuda şi tot aici va fi arestat. Inspiraţia
religioasă îşi fixează limitele în scena biblică a ultimei nopţi pe care Fiul Omului o petrece împreună
cu apostolii. Tabloul narativ se estompează sub căutarea înfrigurată a simbolului. Formula versului
e cea a mitului liric, iar tema rămâne în ultimă instanţă cea a conştiinţei umane: posibilitatea
păcatului respins chiar şi în ideea de posibilitate.

II. 4. STRUCTURĂ
Poezia este structurată în patru catrene, organizate în jurul elementelor ce ţin de natura
duală a lui Iisus, de om şi de fiul lui Dumnezeu. Cele patru strofe alcătuiesc astfel două secvenţe
lirice: prima cuprinde strofele I – III şi are în centru imaginea dramatică a omului Iisus aflat în
Grădina Ghetsemani, singur în faţa destinului şi a doua, reprezentată de strofa a IV-a, prezintă
natura care participă la tragismul celor ce se vor întâmpla.

II. 5. SEMNIFICAŢIILE POEZIEI. LIMBAJUL POETIC

Prima strofă compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se,
spre deosebire de reprezentările picturale, zbuciumul sufletesc al omului, lupta cu destinul care-l
înspăimântă. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul prin epitetele cromatice
folosite, sugerate, pe de o parte, de sângele ce reprezintă natura umană a lui Iisus şi, pe de altă
parte, albul, simbol al purităţii cereşti, reprezentând natura divină a acestuia. Se poate vorbi la
Vasile Voiculescu de voluptatea căutării durerii, văzută ca un preambul al frumuseţii, al luminii,
al aspiraţiei împlinite: „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”. Forţa versurilor vine
din forţa culorilor care se asociază în îmbinări dramatice: albul feţei şi roşul sângelui, amândouă
culori cu simbol biblic. Apetenţa poetului pentru cuvântul colorat, violent sau chiar dur, vine
dintr-un simţ estetic superior al celor ce cred că, în poezie, cuvântul este un vehicul de taină, un
element fundamental al cosmogoniei sufleteşti, un simbol al libertăţii lăuntrice de a comunica.
Metafora cheie a primei strofe este reprezentată de substantivul „paharul”, reluată în celelalte strofe
prin sintagmele „grozava cupă”, „infama băutură”, „apa ei verzuie”. Vizibilă este, în această parte,
tendinţa de a da scenei un sens particular, o semnificaţie morală, emanată de sugestiile semantice ale
textului. Una dintre ele este legată de ideea vitalităţii umane, de energetismul primar. Fiul Omului,
puternic, curajos, simbol al forţei morale şi fizice în acelaşi timp, este chemat să facă un gest vital,
un efort de care alt om nu se simte capabil „nu primea paharul”. În această ipostază, Iisus e
voinţa, forţa, prototipul vitalităţii şi crezului. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga
natură fiind străbătută de o jale metafizică, idee sugerată de ultimul vers al strofei întâi. Sintagma
„amarnica-i strigare” sugerează soluţia ultimă pe care o are la îndemână Iisus-Omul.
Strofele a II-a şi a III-a dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi
depăşirea acestui moment prin înţelegerea misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei,
îndoiala, ezitarea sunt amplificate, „infama băutură”, metaforă care completează cadrul iniţial,
devine simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă. Sugerând efortul uriaş
de împotrivire, cuvintele concrete se asociază cu cele abstracte, dând o materialitate aproape
convulsivă, rebelă, greu de stăpânit, tuturor metaforelor din aceste două strofe: „mâna neîndurată”
etc. Tendinţa generală este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel să se sublinieze şi mai mult efortul
de a ocoli ispita. Strigarea lui Iisus este „amarnică”, cupa e „grozavă”, setea - „uriaşă”, iar sufletul
pare a se „rupe”. Concreteţea verbului, asociată cu substantivul abstract creează impresia de zgomot
exacerbat, sugerat de semantismul verbului. Efortul, dus aproape la extrem, este exprimat de
semiauxiliarul modal „a sta”. Cuvintele celor două strofe sunt îmblânzite cu vrăjitoria calină a marilor
creatori. Între cuvântul biblic şi verbul incandescent al veacului nostru, poetul a aşezat o punte de
transparenţă şi lumină, o punte de sentiment care se topeşte în vers. La nivel stilistic, metafora se
continuă sub aparenţele amăgitoare, reprezentate de substantivele „miere” şi „venin” asociate
cuvântului „dulceaţă”, creându-se astfel un oximoron. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei
drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre
spirit şi materie.
Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă
a măslinilor care vor „să fugă” în faţa durerii lui Iisus amplifică tragismul viziunii. Strofa este
încărcată de sugestii premonitorii, repartizate gradual pentru a intensifica această dramă universală:
„frământarea” naturii este în consonanţă cu neliniştea sufletească a lui Iisus, dorinţa de „fugă” a
măslinilor sugerează o ultimă împotrivire în faţa destinului, acum raportată la nivel natural, apariţia
uliilor simbolizează moartea şi, asociat sintagmei „după pradă”, indică sfârşitul tragic al lui Iisus. În
final, poemul oferă aşadar un contat cu natura, dar un contact, în primul rând, vizual. Percepută cu
ajutorul privirii, natura emoţionează producând voluptate estetică şi curiozitate intelectuală vie.
Învălmăşeala mişcărilor contorsionate este pictată cu mână de artist „se frământau măslinii”,
„treceau bătăi de aripi”, „vraiştea grădinii”, ulii care se roteau în înălţimile cerului; toate se
subsumează ideii de vitalitate. Printr-un efect stilistic îndelung exersat, imaginile par întipărite ciudat
în memoria poetului ca venind dintr-un timp îndepărtat al vremurilor de început, al vremurilor biblice.
Fabulosul domină acest colţ al grădinii Ghetsemani şi învăluie firul meditativ principal – relaţia
dintre spirit şi materie – înscriind cercuri, volute, spirale de crengi, arabescurile zborului de pasăre,
fără a-şi găsi vreodată rezolvarea. Ultima strofă oferă o transpunere lirică a indefinitului natural,
picturalul având aici şi contraponderea muzicalului. Chinul trupului este amplificat de ispită,
devenind chiar veşnic martiriu, truda căutării drumului spre înalt are nuanţe de trufie disperată.
Titanică rugă imploră graţia divină. Fiul Omului stăruie în nevoia de aşezare sub semnul eternităţii,
de depăşire a tot ce se înscrie în efemer.
Asemeni lui Iisus, care va birui moartea, lăsând uliilor trupul, dar contopindu-şi sufletul cu
eternitatea, artistul, descoperind trăirea în spirit, găseşte şi graniţele supremei libertăţi: vieţuirea în
fantezie şi creaţie. Viaţa artistului iese astfel din timpul comun, intrând într-un fel de timp interior,
singurul etern.

II. 6. NIVELURILE DISCURSULUI LIRIC

La nivel lexical, fuziunea dintre termenul concret şi cel abstract creează acel amestec de
reprezentări situate unele în planul direct al sensibilităţii imediate, altele în acela mai îndepărtat şi
mai umbrit al ecourilor lirice. Unirea cuvântului concret cu cel abstract, a celui vechi cu cel nou,
a celui aspru cu cel suav, se face întru poezie.
În plan morfosintactic, efectul este sprijinit de timpul imperfect al verbelor, alternând rar
cu alte forme ale trecutului sau cu gerunziul sugerând efort, mişcare continuă, dureroasă. Poetul
operează de-a lungul poemului la o multiplicare complexă a coardelor într-un recital susţinut înaintea
unui auditoriu prezent, dar şi virtual. Poezia lui se creează mereu în faţa celui care o citeşte, timpul
nu lustruieşte estompând imaginile, ci luminându-le. Ascultând atent sonorităţile verbului, arta
poetului le desfăşoară în armonii vrăjite, adesea savante.
Versurile sunt iambice, iar rima este încrucişată, de tipul a-b-a-b. Unităţile prozodice se
organizează în funcţie de nuanţele lirice. Poemul, realizat în iambi cu ecou de limbi de clopot în
amurg de sărbătoare sfântă, impune viziunea atotputerniciei mişcării spre stările pure în care
contrastele se generează şi se cheamă. Gravitatea tonului, solemnitatea lui dureroasă introduc
ideea de desfăşurare stăpânită şi adâncă a sentimentelor. Impresia de varietate expresivă nu este
obţinută doar pe cale directă, ţinând de rimă sau de perceperea formelor gramaticale, ci prin receptarea
unui flux melodic în care sunt dizolvate sensurile intime ale mesajului poetic.

III. ÎNCHEIERE

Meritul de necontestat al creaţiei lui Vasile Voiculescu este acela de a face să trăieşti
concomitent în spaţiul arhaic al lumii biblice, să trăieşti concomitent într-un „atunci” şi într-un
„acum” care păstrează sensul purităţii creştine. În grădina Ghetsemani, măslinul freamătă şi azi ca
şi atunci, în noaptea rugii fierbinţi; freamătul lui, devenit prin timp unduios, împleteşte din frunzele
mărunte sonurile grave şi stranii ale unui vers ce poartă-n el durerea dintru început.