« 

Moara cu Noroc »
De Ioan Slavici

Ioan Slavici este unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca
deschizător de drumuri prin crearea romanului realist « Mara » și prin integrarea elementelor de
analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt dominate de conflicte puternice, cum ar fi
patima banului, discrepanțele sociale, implicațiile socialului asupra individului și prezintă satul
sau orașul transilvănean din perspectiva trecerii de la organizarea tradiționalistă către o nouă
formă de organizare și anume capitalismul.

Opera « Moara cu Noroc » a fost publica în anul 1881, în volumul intitulat « Novele din
popor ». este o nuvelă psihologică, o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, cu
un conflict puternic redat în mod obiectiv între personajebine conturate prin detalii semnificative.
Conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una externă, care urmărește firul propriu-zis al
evenimentelor, și una interioară, prin definirea efectelor pe care le au faptele în planul conștiinței
personajului.

Slavici se remarcă prin finețea observației în ceea ce privește descrierea stărilor sufletești
și a transformărilorcomportamentale determinate de acestea.

Nuvela « Moara cu Noroc » aparține realismului, remarcându-se o serie de trăsături

specifice: obiectivitatea perspectivei narative, prezența naratorului omnișcent și omniprezent,
relatarea la persoana a III-a, veridicitatea, inspirația din realitate prin prezentarea societății
ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, descrieri detaliate, stilul sobru, fără figuri de stil și
exprimarea exactă.

Tema nuvelei prezintă consecințele nefaste pe care le are setea de îmbogățire asupra
destinului uman.

Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la o răscruce de drumuri,
în pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al perisabilului este, în esență, aducătoare de
ghinion, deși aparent este un spațiu predestinat îmbogățirii.

Incipitul și finalul nuvelei conțin cuvintele bătrânei și conferă textului simetrie. Prin
fixarea acțiunii între cele două sfaturi ale bătrânei este evidențiată tehnica narativă a punctului de
vedere. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de bătrână ginerelui său, fost cizmar, care ia în
arendă hanul de la Moara cu Noroc pentru a-și spori câștigurile în vederea deschiderii unui
atelier de cizmărie: « Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit.»

Vorbele bătrânei reprezintă înțelepciunea spirituală a poporului, pentru care e mult mai
importantă îndeplinirea sufletească oferită de familie, decât îmbogățirea.
 Finalul nuvelei revine simetric la vorbele bătrânei rostite în urma tragediei petrecute cu
familia sa: « Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat. » Acestea explică în mod
concret faptul că o asemenea tragedie este voința unei forțe superioare, căreia omul nu i se poate
împotrivi.

Relația dintre incipit și final este foarte strânsă, soarta familiei lui Ghiță dovedindu-se
nemiloasă. La destrămarea acesteia și la moartea soților din final contribuie, în primul rând,
dorința nemăsurată a cizmarului de a câștiga bani, neluând în calcul spusele înțelepte ale bătrânei
sale soacre.

Simetrică este și prezentarea drumului care duce la han la începutul nuvelei, iar la final
acesta se contopește sugestiv cu drumul vieții, căci bătrâna și copii își continuă destinul părăsind
locul tragicelor evenimente: « Apoi ea se luă copiii și plecă mai departe »

Între cele două limite fixate de înțelepciunea populară, se desfășoară firul epic al nuvelei,
dealungul celor 17 capitole structurate pe două planuri: al conflictului exterior și al conștiinței
personajului principal.

Relațiile temporale și spațiale confirmă veridicitatea subiectului. Acțiuneaeste plasată în

Ardeal, în secolul al XIX-lea, desfășurându-se pe parcursul unui an, fiind simbolic plasată între 2
repere creștine: sărbătoarea Sf. Gheorghe și Paștele.

Expozițiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are rolul de a introduce
cititorul pe tărâmul imaginației și a locului ales de Ghiță pentru a se muta cu întreaga familie, în
vederea asigurării unui venit substanțial. Drumul reliefează intruziunea într-un teritoriu al
părăsirii, în care este indicat doar popasul, nu și stabilirea permanentă: « … fiindcă drumul a fost
cam greu, iar locurile sunt rele. »

Spațiul privilegiat al popasului are o imagine deplorabilă. Moara denotă semnele

părăsirii, veghea moară « are lopețile rupte și acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră
peste dânsul. » Semnificația creștină a celor 5 cruci este dublată de o prevestire tragică, pentru că
acestora li se vor adăuga încă 2 în scurt timp.

La început, câștigul noului cârciumar este mulțumitor, fiind obișnuit pe cale cinstită, cu
toții sunt bucuroși, dar armonia lor prevestește evenimente de o tensiune dramatică. Ghiță este
harnic și întreprinzător, soția sa, Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra este convinsă că
presimțirea sa rea nu este întemeiată.

Intriga nuvelei este momentul în care își face apariția la han Lică Sămădăul, șeful
porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu care exercită o influență negativă asupra celor din
jur. Personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia vor determina dezechilibrul
sufletesc al lui Ghiță și destrămarea familiei sale. Ghiță înțelege destul de repede că la Moara cu
Noroc: « nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică », iar el își dorește cu ardoare să rămână.
Această dorință a lui Ghiță îi oferă o singură cale, nefavorabilă conștiinței sale, dara ducătoare de
bani, și anume, prietenia cu Lică.

Prin caracterizare directă, naratorul alcătuiește un portret sugestiv al Sămădăului, care se

remarcă printr-o noblețe stranie: « Lică, un om de 36 de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu
mustață lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. » Lică era
porcar: « Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de
argint și bici de carmajin, cu codoriște de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur. »

Portretul lui Lică Sămădăul este completat de felul în care personajul se prezintă la han,
cu superioritate și cu o dorință vizibilă de a domina: « Eu sunt Lică Sămădăul… Multe se zic
despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe-s pornite. Tu vezi un lucru: că umblu
ziua-n amiaza mare pe drumul de țară și nimeni nu mă oprește în cale că mă duc în oraș și stau
de vorbă cu domnii. » Pe un ton poruncitor, Lică îi atribuie lui Ghiță, fără a-i cere opinia, rolul de
informator al său: « Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce
zice și cine ce face și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles?! » Astfel
că Ghiță are de ales: ori urmează drumul sugerat de Sămădău, ori se lipsește de câștigul prețios
de la han.