Fantasticul în opera lui I.L.

Caragiale - „La hanul lui Mânjoală”

Fantasticul desemnează ceva ce nu există în realitate; creat; plăsmuit de imaginațe; ireal;

fantasmagoric, fabulos. Literatură fantastică este un gen literar care se bazează pe convenția
agresiunii iraționalului și supranaturalului în lumea reală. În fantastic, spre deosebire de fabulos
supranaturalul este ceva anormal, fiind o ruptură în viața de zi cu zi, iar fenomenele
paranormale apar pe parcursul acțiunii, creând panică, groază, spaimă sau chiar curiozitate, în
timp, ce referindu-ne la fabulous, vorbim despre un supranatural considerat normal, acțiunea
desfășurându-se încă de la început pe un tărâm unde magia este lege.

Tema nuvelei „La hanul lui Mânjoală” ilustrează mitul folcloric românesc al vrăjitoarei,
cea care îi atrage pe tineri, tulburându-le mințiile, astfel ieșind la iveală anumite dorințe ascunse
ale acestora. Tinerii flăcăi, odată ieșiți din cercul malefic al vrăjitoarelor, implicit al diavolului,
iși reiau făgașul normal al vieții.

Acțiunea textului se dezvoltă pe 2 dimensiuni temporare, astfel creându-se o oarecare

stare de confuzie la prima lecturare a textului. Astfel, în povestire se ilustrează timpul povestit
care se referă la perioadă în care se întâmplă efectiv evenimentele relatate de către Fănică.
Tânărul băiat, naratorul-personaj, iși amintește de popasul făcut la hanul Mânjoloaiei, în drumul
spre logodnica sa. Ambiguitatea textului se formează la finalul povesti, sau mai bine zis la
incipitul ei, deoarece acela este timpul povestirii atunci când se produce actul relatării
amintirilor. De asemenea, un lucru atipic pentru istorisirea unor amintiri, naratorul folosește
pentru relatarea evenimentelor timpul prezent (prezentul narativ) „Am dat-o binișor la o parte și
am ieșit pe prispă.”, acesta având mai multe funcții. Personajul trăiește cu aceeași intensitate
aventura tinereții sale, accentuându-se caracterul de verosimil al textului. Astfel, totul pare real,
iar cititorul fiind transpus în povestire, participă afectiv la întreaga experiență a personajului.
Specific literaturii fantastice, pe tot parcursul acțiunii, atât personajul cât și cititorul trăiesc o
permanentă stare de confuzie și de incertitudine. Elementul fantasticului se manifestă într-un
cadru realist, în consecință se aduce o nouă perspectivă asupra temporalității. Timpul se dilată
sau se comprimă, fără a mai exista o cronologie sau o derulare logică și firească a evenimentelor.

Evenimentele se desfășoară la han, acest loc fiind perceput ca un loc straniu. Se creeează
un contrast foarte mare între spațiul interior, odaia albă și curată și spațiul exterior care era umed,
rece și ostil. În odaie se manifestă primele elemente de natură fantastică, (absența icoanelor,
prezența cotoiului, puterile vrăjitorești ale Marghioalei). Și la acest nivel al textului, predomină,
bineînțeles, starea de confuzie a cititorului. Atmosfera caldă, primitoare și ospitalieră, se
contrastează în mod direct cu zona demonicului. De asemenea, aici se întâmplă și jocul seducției
în care tânărul Fănică este vrăjit de farmecele Marghioalei, care îl subjugă pe băiat luându-i
mințiile.
 Particularitățile fantasticului de tip folcloric sunt reprezenate de toate lucrurile
supranaturale prezente în text, cum ar fi farmecele Marghioalei, misterioasele animale demonice
și vremea rea de afară.

Personajul feminin, Marghioala, reprezintă vrăjitoarea care, în credința populară era o

femeie cu puteri magice, astfel putea să vindece prin moduri miraculoase sau, din potrivă, putea
să cauzeze necazuri. Totodată, numele ei, Marghioala, este o ilustrație inversă, prin conotație
negativă, a binecunoscutului Măria, cu semnificații creștine. Ea sugerează prezența demonicului
prin vârsta incertă și prin ispitirea lui Fănică.

Elementele cu valoare de simbol prezente în text sunt ochii Margioalei, aceștia

reprezentând modalitatea prin care femeia reușește să îl vrăjească pe băiat - „Strașnici ochi ai,
coană Marghioalo!”- . De asemenea, absența icoanelor și evitarea semnului crucii -„ Dă-le
focului de icoane! ” sunt element reprezentative ale textului, care fac, prin abesența lor, cititorul
să iși pună un semn de întrebare. Din aceeași categorie, a elementelor simbolice, fac parte și
animalele negre, care sunt associate cu Necuratul, căciula vrăjită, rătăcirea labirintică a
călătorului, precum și focul purificator care are însemnătatea de a destrăma vraja.

Perspectiva narativă prezentă în text este una subiectivă de tipul „împreună cu”.
Naratorul devine personaj implicat direct în acțiune, relatarea fiind la persoana I. (ex. „Așa
socotind în gând, am și văzut de departe…” )

Finalul, este și el unul ambiguu. Ceea ce pe mine m-a indus în eroare este faptul că în
timpul povestirii, atunci când Fănică îi povestește socrului său despre cele întâmplate dă de
înțeles că socrul lui a murit, „ … dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l
ierte…”. Astfel, finalul râmăne deschis, lasând cititorul să își imagineze ce s-a întâmplat.

În concluzie, textul lui Caragiale, „La hanul lui Mânjoală” are multe caracteristici ale
fantasticului, încadrându-se cu brio în această categorie literară.