Trăsături ale nuvelei (prozei) fantastice în

“La hanul lui Mânjoală”

Nuvela fantastică este specia genului epic în proză, de dimensiuni cuprinse între cele
ale povestirii și cele ale romanului, cu un singur fir epic, un conflict unic, concentrat, în
care accentul este pus pe caracterizarea personajelor. Fantasticul este o categorie estetică
prin care se desemnează ceva ce nu există în realitate.
În opinia mea, opera “La hanul lui Mânjoală” scrisă de Ion Luca Caragiale este o
nuvelă fantastică, deoarece în această operă se regăsesc caracteristici specifice ale genului
precum: acțiunea gravitează între natural și supranatural, dispariția limitelor de timp și de
spațiu la apariția elementului misterios / ireal, final ambiguu.
Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei, care-i întoarce din cale,
tulburându-le mințile tinerilor flăcăi, scoțând la suprafață dorințe ascunse; odată iesiți din
cercul magiei diavolești, tinerii își reiau făgașul normal al vieții.
Nuvela debutează cu planul real, prin monologul naratorului care este și personaj în
ipostaza călătorului. Acesta se îndreaptă către Popeștii-de-sus, la pocovnicul Iordache,
pentru a se logodi cu fiica cea mare a acestuia. El socotește că va ajunge la destinație în
jurul orei zece.
De asemenea, naratorul descrie detaliat aglomerația de la han, în curtea căruia
poposeau să se odihnească chirigii, având căruțele încărcate cu cherestea ori cu porumb.
Termenii spațio-temporali nu sunt identificați în text, motiv pentru care cititorul
tinde să creadă faptul că tot ce se întâmplă este imaginar.
Iar ultimul punct amintit mai sus, este finalul. Așa cum am precizat, sfârșitul
nuvelei este neașteptat (hanul lui Mânjoală ia foc cu tot cu Mânjoloaia), iar totul se învârte
în jurul fantasticului.
În concluzie, “La hanul lui Mânjoală” este o operă care se identifică a fi fantastică,
învăluită în mister.