Ultimul Berevoi

de Vasile Voiculescu

Din cele mai vechi timpuri omul a fost atras de iraţional, de senzaţional, de „întâmplări de
dincolo de fire” care s-au concretizat în povestiri capabile să seducă, să inoculeze mentalităţi.
Mitul este un dat originar al fiinţei umane, este o „istorie sacră”. Mircea Eliade (Aspecte ale
mitului ) afirmă că „mitul se referă întotdeauna la o creaţie, el povesteşte cum a ajuns un lucru să
existe sau cum a luat naştere o comportare, o instituţie, un fel de a munci; mitul constituie
paradigmele oricărui act omenesc semnificativ.”
Cuvântul mit provine din grecescul mythos, care semnifică fabulă, invenţie, ceea ce nu există
cu adevărat. Pentru Eliade însă, mitul este o istorie, o realitate sacră. A trăi mitul nu înseamnă doar
o rememorare a evenimentelor mitice, ci o reiterare a lor; înseamnă a fi contemporan cu timpul
sacru. Trăirea autentică a mitului înseamnă ieşirea din timpul profan şi intrarea într-un timp sacru,
primordial, al începuturilor.
Povestirea fantastică este una dintre speciile epicului în care este folosit substratul mitic, în
care are loc o revelare a sacrului, o epifanie. Povestirile fantastice sunt impregnate cu o doză de
mitic apărut în mijlocul banalului cotidian. Opoziţia real-mitic (fantastic) trebuie judecată prin
prisma opoziţiei sacru – profan.
O astfel de proză cultivă Vasile Voiculescu. El nu se axează pe un fantastic filozofic, cult,
demonic, ci pe vechile credinţe şi superstiţii, pe un fantastic mitic şi folcloric. Pentru Lucian Blaga
“mitul nu este altceva decât fantasticul plin de sens”. (Despre gândirea magică )
Povestirile lui V. Voiculescu, târziu apărute după o viaţă petrecută în poezie, reflectă un duh
al povestirii comparabil cu cel al marilor povestitori, manifestat ca o erupţie spontană.
Tema generală a povestirilor sale fantastice este moartea lumii magice în braţele civilizaţiei
raţionale, temă ce se axează pe însumarea unor subteme, precum: pescuitul, vânătoarea, eresurile,
practicile magice, văzute ca ritualuri ancestrale, ce au la bază interdicţii sacre, tabuuri păstrate de
generaţii succesive. Aceste practici permit recuperarea vremurilor de demult şi reîntruparea în
arhetip. Voiculescu este atras de ceea ce este neobişnuit, straniu, imaginând o lume de mit şi de
legendă, în care realul şi fantasticul se împletesc sub semnul unei magii a cuvântului rar întâlnite în
literatura română. Povestitorul prezintă întâmplări extraordinare, ce se desfăşoară în lumea reală,
din care se credea că mitul şi magia au fost alungate pentru totdeauna.
Ceea ce se remarcă în povestirile lui Vasile Voiculescu este preferinţa pentru situaţii
neobişnuite, curgerea imperceptibilă a realului în fantastic, finalul ambiguu, deschis oricărei
interpretări şi, mai ales, o extraordinară vocaţie narativă.
O povestire în care spaţiul arhaic al fabulosului şi magiei se situează în perimetrul mitului este
Ultimul Berevoi , tragica istorie a unei ultime încercări de a trezi puterile magiei. Povestirea
urmează scenariul obişnuit al naraţiunilor fantastice voiculesciene, debutând cu un prolog ( o punere
în temă a ascultătorilor ), expunând întâmplarea propriu -zisă şi încheindu-se cu un epilog în care se
păstrează sau chiar se amplifică ambiguitatea întâmplării.
Naratorul, ce se manifestă subiectiv, implicat în evenimente ca un martor nevăzut, începe să
povestească rar, pe îndelete, şi abia după ce consideră că atmosfera şi cadrul au fost create, intră în
acţiunea propriu – zisă.
Ceea ce ţine să comunice povestitorul încă de la început este „un sentiment acut al timpului
fabulos”, cum notează Elena Zaharia – Filipaş, un timp foarte îndepărtat în care cititorul este invitat
să intre ca într-un basm tragic. Se vorbeşte de leatul care se încheie şi de un altul care începe cu
„vălmăşeală”, cu „tulbureala prefacerilor” şi mai ales cu sânge. „Plouase mult cu sânge şi vremile
veneau roşii şi – nvolburate.” Sunt primele cuvinte ale textului, introducând cititorul într-un timp
mitic şi tragic. Totuşi, aceste vremuri nu sunt aşa de îndepărtate cum sugerează prologul: se
vorbeşte despre arme de foc, de popi, învăţători şi „doftori”, de „boieri de la Bucureşti”, ceea ce
înseamnă că naraţiunea se încadrează în timpul obişnuit al prozelor voiculesciene, o epocă destul de
apropiată contemporaneităţii, în care există sate şi oraşe, mentalităţi vechi şi mentalităţi noi.

1
 Naraţiunea este plasată într-un moment de criză a timpului, când se întâmplă multe grozăvii
care perturbă viaţa oamenilor: „Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi
călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri pe văi, se desfăceau
deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii, şi, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două –
trei vite.”. La originea acestor cumplite fapte stă „ un dezechilibru al cumpenei relaţiilor dintre om
şi natura animală”, cum îl defineşte Ion Apetroaie, element fundamental pentru înţelegerea prozei
voiculesciene.
Ca şi alţi protagonişti din povestirile voiculesciene, bătrânul Căciulă – mpletită, solomonarul,
trăieşte „sihăstrit”, departe de lume, ca reprezentant al unei obşti de mult apuse, repudiată şi
nemaiînţeleasă astăzi, dându-ne impresia unui rătăcit faţă de vremurile în care s-a născut. „Altă dată
– zice el – când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur
cu cinstea asta”. Şi urmează comentariul povestitorului: „Şi îşi îndesă căciula sacră peste care
preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita
cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor
de rând”.
Acest personaj, care dă titlul povestirii, ultimul Berevoi, este găsit într-un cătun, ascuns şi
singur, hărţuit şi prigonit de reprezentanţii noii ordini, tăinuindu-şi cu mare grijă meşteşugul.
Primind orgolios cererea sătenilor, solomonarul se gândeşte trufaş că roata s-a întors şi a venit
vremea să-şi arate puterea magiei. Vraciul ne face să asistăm la o şedinţă de vrajă, la o solomonie:
îndepărtează focul „artificial” şi este aţâţat focul viu; sunt îndepărtate toate obiectele de metal şi,
prin aceasta, „lumea mitului se întorcea înapoi la era lemnului şi la vârsta pietrei”. Dar până a se
ajunge la acele timpuri străvechi mai „pure”, trebuie refăcute anumite etape, respectate diverse
obligaţii impuse de către solomonarul chemat să izbăvească şi stabilit în mijlocul stânii „în deplină
izolare de lumea pervertită. Solomonarul încearcă să o atmosferă mitică, sacră, în mijlocul
civilizaţiei profane, raţionale.
Un joc tragic ne este înfăţişat, un joc sângeros, un adevărat ritual în care, prin sacificarea unei
fiinţe mai înalte care animă păcatele şi slăbiciunile tribului ( uman şi animal ), tribul dobândeşte o
mai mare putere, se mântuieşte de relele ce-l ameninţau. Bătrânul purtător al cuşmei năzdrăvane, la
originile căreia stă căciula sacră a sacerdoţilor bătrâni, a străvechilor magi, săvârşeşte un cult
regenerator. Operaţia se face printr-un transfer magic asupra simulacrului unui urs pe care vrăjitorul
îl aduce în mijlocul turmei exasperate, după o lungă ceremonie. Dar încercarea de a insufla virtute
taurului, de a-l face apărătorul turmei de vaci ameninţate de ursul hrăpăreţ eşuează. Deruta vraciului
(„Greşise? Sărise vreo datină? Călcase vreo rânduială? Se abătuse de la vreo îndatorire?”) este
procesul de conştiinţă al sufletului arhaic ajuns la limitele sale şi descoperindu-şi neputinţa. „Magia
se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier şi în oţel”. Într-un gest al disperării, ca o
simbolică rezolvare a situaţiei, solomonarul aruncă blana de urs în coarnele taurului. Acesta,
înfuriat, se dezlănţuie şi porneşte cu întreaga turmă după el, oprindu-se abia departe, la o margine
de prăpastie, după ce a călcat şi a zdrobit în picioare pe cel ce încercase să reînvie spiritul magic, pe
ultimul Berevoi.
Apar, inevitabil, câteva întrebări: cum de s-a ajuns aici? De ce s-au stins puterile magiei iar
omul e ameninţat să-şi piardă supremaţia în natură?
Explicaţia e dată de autorul însuşi: a dispărut vânătoarea, marea vânătoare din vechime,
împotriva fiarelor şi a primejdiilor ivite în calea expansiunii umane. Omul s-a îndepărtat treptat de
natură, de esenţa existenţei sale, de practicile ancestrale care-i asigurau continuitatea şi a pătruns
într-o lume determinată de un exces de raţionalitate şi supertehnicizată. Lipsit de arme, dar mai ales
lipsit de curajul adevăratului vânător de odinioară, omul îşi aminteşte de cealaltă armă veche:
magia. Prin ea se ajunge la solomonar, la acest ultim Berevoi. În ceea ce priveşte ritualul de magie
organizat de acesta, demnă de remarcat este funcţia morală atribuită acestuia. Participanţilor la
magie vrăjitorul le cere o puritate desăvârşită în timpul desfăşurării întregului ritual, adică „să se
păstreze curaţi, să nu ocărască, să nu pomenească de diavol, să nu se atingă de rachiu sau de tutun,
să nu pângărească cumva cu vreo vită”.

2
 Cel mai interesant moment al povestirii este considerat de Elena Zaharia – Filipaş „spectacolul
interior” desfăşurat în spiritul solomonarului după eşecul magiei.
Ca să afle cauza nereuşitei jocului magic, vrăjitorul îşi consultă strămoşii, făcând o călătorie
fantastică în spirit, până la ei. Asistăm la coborârea solomonarului în tiparele esenţiale ale tatălui,
bunicului şi străbunicului său, şi, de acolo, spre origini. Povestitorul apelează la detalii concrete,
neaşteptate, care plasticizează scena fantastică: vrăjitorul se subţiază „ca o luminiţă pe gaura unei
chei”, apoi coboară în suflet ca pe o funie, pe dârele lăsate de arderile vechiului duh şi ajunge într-
un loc întunecat unde se dau la o parte, ca nişte porţi, „neguri lăuntrice”.
Această călătorie în spirit, regresiune în timp, este un motiv frecvent folosit în proza fantastică
voiculesciană (Pescarul Amin, Caprioara din vis). La capătul acestei uimitoare călătorii,
solomonarul întâlneşte „arhetipurile esenţiale” ale neamului său de vânători: „marele taur al
muntelui, bătrânul arhitaur” şi „ursul tragic”. Ursul pare a fi totemul neamului Berevoilor, căci el îi
comunică taina istovirii magiei. Înţelegând că de acum altele sunt forţele pe care omul va trebui să
înveţe să le stăpânească, vrăjitorul rămas fără puterea magiei se sacrifcă lucid, se anulează pe sine.
Şi aici, în acest ultim punct, al recunoaşterii neputinţei, ultimul Berevoi se întâlneşte cu pescarul
Amin. Şi omului-lup nu-i mai rămâne decât să se jertfească, asemenea omului-peşte. Sfârşitul lor
este echivalent cu o reîntoarcere la începuturile fabuloase, o reîntoarcere în sacralitate şi o
reîntregire în arhetip.
Bătrânul vraci purtător al căciulii sacre de tarabostes moare măreţ, sacrificându-se în
încercarea de a se convinge că dispărutele măiestrii magice n-au murit încă, nemaivoind, de fapt, să-
şi asiste înfrângerea.
Epilogul povestirii nu anulează neobişnuitul întâmplărilor şi nu risipeşte fantasticul,
ambiguizând soluţia finală, ce rămâne deschisă. Naratorul ar fi putut să se întrebe, ca şi în Pescarul
Amin dacă eroul ales nu mai avu timp să se ferească din calea turmei dezlănţuite, sau nu mai vru. Şi
tocmai această întrebare subînţeleasă naşte fantasticul, adică pendularea între straniu şi miraculos,
conform teoriei lui Tzvetan Todorov.
„La început a fost magia” par a spune povestirile voiculesciene. Omul poate s-o reînvie dacă
vrea, în acord cu marele puls cosmic.

Bibliografie:

Voiculescu, Vasile, Capul de zimbru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988

Apetroaie, Ion, V. Voiculescu-studiu monografic, Editura Minerva, Bucureşti, 1975
Caillois, Roger, În inima fantasticului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978
Pavel-Dan, Sergiu, Introducere în literatura fantastică, Editura Albatros, Bucureşti, 1990
Simion, Eugen, Scriitori români de azi - vol.II, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1978
Zaharia-Filipaş, Elena, Introducere în opera lui V. Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1980

3
 Ultimul Berevoi
Prezentarea subiectului ( anexă )

Povestirea debutează cu un prolog, după modelul, fixat deja, al povestirilor voiculesciene, în care
se conturează o atmosferă specifică, fabuloasă, cu indici de timp şi spaţiu ce poartă marca unei vagi
determinări: „în învălmăşeala începutului de leat”, „vremile veneau roşii şi învolburate”, „şapte şatre de
sub brâul Sturului”. Timpul concret este uşor sugerat, la începutul secolului al XX-lea, dar naratorul
mizează pe conturarea unui timp fără corespondent neapărat, este o vreme de cumpănă a veacurilor, „în
tulbureala prefacerilor”, când lumea raţională a acoperit, a înlăturat tot mai mult lumea arhaică,
înlocuind tradiţia cu civilizaţia. Întrucât marii vânători pieriseră, iar armele de foc fuseseră strânse de
autorităţi, „bestiile se înmulţiseră nestingherite”. Sălbăticiunile încep să atace cirezile, făcând pagube.
În lipsa armelor, „de sub troianul haturilor”, vechi meşteşuguri primitive încep să fie recuperate.
Impresia de fabulos este întărită prin amintirea unor „vedenii fantastice” care se arată oamenilor.
Neavând la îndemână mijloacele de apărare cunoscute – armele - , oamenii acestor locuri ajung să
apeleze la ajutorul duhurilor şi al puterilor oculte.
Naratorul aminteşte apoi de „o bală de urs găeman, dedulcit la carne”, ce pricinuia mari pagube
cirezarilor: Naratorul implicat afectiv în relatare notează că ursul acesta „era cu adevărat Necuratul”,
căci „mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, tocmai când
nimeni nu se aştepta”.
Pentru a prinde fiara năprasnică, se caută un cunoscător al practicilor de demult, un solomonar.
Acesta este găsit într-un cătun, aproape uitat, „un unchiaş fără ani şi fără număr”, „trăind sihăstrit” şi
tăinuindu-şi meşteşugul. Cei care-l cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită”. Această căciulă
este semnul originii sale, semn al oamenilor liberi şi de neam.
Bătrânul acceptă orgolios această încercare, iar înfăţişarea sa se metamorfozează brusc, sub ochii
privitorului. Bătrânul încovoiat devine un om aproape tânăr, cu ochi vii şi oţeliţi, obrajii tineri, netezi şi
rumeni, cu piept voinic. Autoritatea de mult mocnită în el se revarsă asupra celorlalţi.
Solomonarul nu pretinde nici un folos sătenilor, stârnindu-le prin aceasta şi îndoiala, ci doar îi
interoghează despre cirezi, numărul văcarilor şi dacă sunt femei acolo.
După plecarea sătenilor, vraciul şi-a căutat cele potrivite meşteşugului său şi, după ce angajează şi
două ajutoare, ce nu ştiu unul de celălalt, ia calea muntelui.
Sosirea vraciului la stână produce agitaţie şi schimbări. Prima măsură este aceea de a stinge focul
nou, aprins cu amnar sau chibrit, aţâţând vechiul foc, focul viu, „singurul care are trecere la duhuri”,
frecând un băţ de esenţă tare într-o scobitură de lemn mai slab. Apoi a cules din târlă toate lucrurile sau
uneltele de fier sau alt metal; a luat inclusiv cerceii, bricegele,şi amnarele, chibriturile şi inelele,
dosindu-le departe şi întorcând lumea muntelui la era lemnului şi a pietrei. Apoi i-a instruit pe văcari,
care deveniseră leneşi şi murdari, să se păstreze curaţi trupeşte şi sufleteşte. A cules buruieni şi rădăcini
de el ştiute, din care făcea leacuri vrăjite pentru a da tărie.
Când aceste pregătiri sunt gata, solomonarul adună pe văcarii instruiţi mai înainte şi face o
repetiţie a ritualului menit a duce la izbăvirea răului. Această punere în scenă se desfăşoară într-o
noapte fără lună, prielnică ursului, după ce naratorul notase că în timpul acestor pregătiri ursul făcuse
mai multe stricăciuni decât până atunci, de parcă ar fi simţit că se apropie sfârşitul.
Ritualul propus de solomonar urmăreşte nişte etape riguroase, fiecare membru al grupului având
un rol bine determinat, bătrânul înscenând un cadru în care aşază o junică ascunsă în iesle, un om
deghizat în urs ce atacă vita şi oamenii ce sunt, mai întâi, văcarii ce încearcă să alunge fiara. La
început, întrucât ei folosesc nişte ciomege nedescântate, de fapt, beţe de trestie, ursul îi răneşte şi îi
urmăreşte biruitor. Dar moşneagul aruncă în foc o plămadă ce pârâie luminoasă, ca un joc de artificii,
apoi cheamă în ajutor „duhul marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur” care să dea tărie urmaşilor.

4
Ursul revine, dar când se apropie de prada din iesle, pătrund văcarii deghizaţi în piei de vită, în fruntea
cărora se află un taur. Aceştia se adapă din fiertura magică, apoi, descântaţi de bătrân cu fum de păr de
urs şi lup, în sunetul cimpoiului unui alt Orfeu, încolţiră ursul şi-l biruiră. Omul cel mascat în urs fuge,
iar văcarii joacă, sărbătoresc, pe hoitul jivinei învinse. Din fânul ieslei se iţi o femeie deghizată în
junică albă, care ieşi, în goană cu taurul ce culege şi ciomegele văcarilor. Cei doi, ascunşi şi neştiuţi de
nimeni, necunoscându-se nici între ei, vor zămisli un prunc mare ucigător de fiare. Ieşirea lor este
făcută într-o atmosferă spectaculoasă, fum ameţitor, miros greu de păr ars, iz sălbatic de piei crude, de
sânge şi de sexualitate, într-un cântec de nuntă.
A doua zi, le sunt înmânate văcarilor bâtele descântate. De-acum trebuia doar ca duhul şi tăria
taurului să fie trecute aievea într-un buhai adevărat.
Turma este dusă la păşunat,dar sunt selectate , la îndemnul bătrânului, şase vite şi taurul cel mai
voinic. Acestea sunt despărţite de turmă şi mânate într-un loc din munţi, strâmt, în gura căruia moşul
agaţă de un par blana de urs. Oamenii aşteaptă ca turma, condusă de taur, să iasă din această strâmtoare
şi să doboare ursul, dovedind astfel puterea magiei. Dar vacile se aşază liniştite, iar taurul întârzie şi el.
Oamenii încearcă prin diverse şiretlicuri să le determine să iasă, dar toate eşuează ( doboară bolovani,
imită mugetele unui viţel, dau taurului o găleată de băutură vrăjită ). Atunci, nedumerit, moşneagul se
făcu gând şi efectuă o incursiune pe axa timpului invers, din strămoş în strămoş, pentru a cerceta
pricinile eşecului: „Greşise ceva? Sărise o datină? Călcase vreo rânduială? Se abătuse de la vreo
îndatorire?” Dar întrebările rămân fără răspuns, căci toate fuseseră respectate. Ursul tragic de odinioară
îi dezvăluie taina: magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier şi în oţel. Soluţia, pentru
vraci, este una singură: îmbracă pielea de urs şi provoacă taurul, dar când acesta rămâne tot inert,
leapădă pielea de urs şi o aruncă în coarnele taurului. Atunci, taurul se repede, urmat de vraci, ia în
coarne şi calcă în picioare pe vrăjitor, pe omul-urs, pe cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul
Berevoi.