La conac

de Ion Luca Caragiale

Printre povestirile și schițele lui Caragiale ce explorează psihicul uman și noi

modalități de analiză a acestuia se numără: ”Cănuță, om sucit...”, ”Inspecțiune”, apoi
reprezentativele momente: ”Temă și variațiuni”, ”Un pedagog de școală nouă”,
”Telegrame”, ”Proces verbal”, ”O zi solemnă”, ”D-l Goe”, ”Petițiune”, ”Căldură
mare”. Acestea sunt întregite de amintirile de o particulară savoare: ”Din carnetul unui
vechii sufler”, ”Grand Hotel ”Victoria Română”, ”Boborul”, precum și de nuvelele
fantastice:”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”, ”La conac”.
Subiectul
Schița ”La conac” debutează cu imaginea unui călăreț anonim care vine dinspre
Poienița și se îndreaptă spre conacul unui boier din Sălcuța, căruia trebuie să-i
plătească arenda în valoare de cincizeci de galbeni. Tânărul călărește domol, fără
teamă, privind cu înântare la peisajul deschis în fața ochilor săi, ce cuprinde panorama
văii pe care o străbate într-o limpede dimineață de primăvară. Chiar dacă și-a întors
privirile ”pe calea umblată”, drumețul solitar nu zărește pe nimeni în urma sa. Și totuși
contemplarea cerului și a pădurii de mesteceni îi este întreruptă de ivirea în preajma sa
a unui alt călăreț ieșit ca din pământ. Călătorul, cu toate că este îmbrăcat ca orice
negustor din partea locului, are o înfățișare stranie: are părul roșu ca focul iadului și o
privire șașie care îi produce amețeală tovarășului său de drum.
Când ajung amândoi în apropiere de Sălcuța și le apare în față turnul strălucitor
al bisericii, flăcăul își face instinctiv cruce, iar gestul lui firesc provoacă negustorului un
râs ”grozav”. În aceeași clipă dispare cu cal cu tot, ca să reapară în fața hanului, sub
umbrar. Personajul diavolesc, deghizat în portul unui ”orzar sau cirezar” obișnuit, se
face nevăzut din cauza atitudinii evlavioase a tânărului, contrazicând legile spațio-
temporale, apărând și dispărând unde și când dorește, îndărătul sau înaintea
însoțitorului de drum.
Prima ispită trece neobservată de flăcău și aceasta reprezintă prima victorie a
diavolului: metamorfoza lui perfectă a generat iluzia umanului și eroul îi acceptă
tovărășia pe durata călătoriei, de teama nemărturisită datorată pustietății
înconjurătoare. Drumul parcurs împreună pare mai scurt, ”vorbind mai de una, mai de
alta” și astfel tentația inițială întinsă de diavol este cea a asocierii, definitorie pentru
mentalitatea omenească,care ocolește teama de singurătate.
A doua ispită este de natură bahică. Însetat, eroul acceptăsă bea, până la venirea
hangiței, din șipul cu rachiu oferit de negustor. Trupul și mintea îi sunt invadate de o
”căldură plăcută”, trnsformată apoi într-un foc lăuntric. Pe măsură ce servește
”uscătura și udătura” oferite din belșug pe o tavă, personajul își pierde luciditatea și
urmează mecanic îndemnurile drăcești. Interesant este faptul că diavolului i se
estompează trăsăturile, cu excepția ochiului mărit, care-l fascinează și îl conduce la
acțiuni imprudente pe tânărul incapabil să se împotrivească. Ispita degustării în exces a
vinului se asociază cu cea erotică, concentrată asupra ”voinicei și frumoasei hangițe”,
care se lasă înduplecată la insistențele bărbatului tânăr, stârnit de clipirea complice a
”ochiului tovarășului”.
Către seară, la han au mai rămas puțini călători. Deși flăcăul se simte obosit și ar
dori să se odihnească, maleficul negustor nu-i dă o clipă de răgaz și îl îmbie să-și
încerce șansa în jocurile de noroc. Astfel, a patra ademenire ce i se oferă călătorului este
posibilitatea de a câștiga nemăsurat, fie prin înșelătorie, fie prin noroc. Această tentație
a înavuțirii miraculoase îi apare tânărului flăcău prin forțartea sorților de izbândă
imprevizibili. Din grupul jucătorilor, o orzarilor, se riică unchiul Dincă care îl sfătuiește
cuminte pe nepot să se retragă de la masa de joc. Stăpânit însă de vraja tulbure a
ochiului luciferic, tânărul jucător plusează până când pierde contravaloarea arendei,
ceasul și două inele, câștigate, din fericire, chiar de ”neica” Dincă și de un alt orzar
norocos. A recut demult de miezul nopții, afară s-a înnorat, iar la han domnește o liniște
adâncă. Tânărul, cu capul în mâini și ”înecat de gânduri”, cere disperat un sfat
tovarășului care-l veghează neclintit.
Ultima ispită este și cea mai gravă, șașiul îndemnându-l la dublul păcat al jefuirii
propriei sale rude și a negustorului străin, ca să-și recupereze banii și obiectele pierdute
la jocul de noroc. Astfel, prin ispita diavolească, tânărul pierede tot ce este sfânt în ființa
lui umană, tentațiile satanice având menirea de a înjosi umanul. Tovarășul straniu
”roșcodan” și pistruiat își dezvăluie pentru prima oară esența demonică și oferă victimei
sale o basma fermecată, cu puteri narcotice, destinată să-i cufunde pe orzarii deja
adormiți într-un somn de plumb până la ziuă. Cu ultimele resurse fizice și morale, eroul
povestirii are o intuiție salvatoare care învinge viclenia drăcească: el invocă divinul,
vraja se risipește și în mijlocul întunericului de nepătruns se aude un hohot ”strașnic”
de râs.
Epuizat de încercările stranii prin care a trecut o zi și o noapte, protagonistul ”se
prăbușește pe prispă.” În dimineața următoare este trezit de unchiul său, care după o
scurtă și aspră morală îi restituie galbenii necesari achitării arendei boierești. Povața
ironică a bătrânului dizolvă intriga în anecdotică fără să compromită esența fantastică a
întâmplărilor. Iscusința narativă dovedită de I.L. Caragiale constă în convertirea
ambiguității faptelor în limbaj, în cuvintele personajelor. Chestionat de neica Dincă
asupra acțiunilor sale din noaptea precedentă, nepotul răspune rușinat cu privirile-n
pământ: ” – Cine te-a pus să joci dacă nu știi jocul? – Dracul m-a pus!...” Tot astfel
moralizarea finală a tânărului este fixată printr-un proverb ce rezumă etic întreaga
experiență a personajului: ” – Mă! Strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă
te mai iei după el, nătărăule!...”
Traversând o experiență nefirească, dar necesară în ordinul maturizării sale,
eroul își asumă o dublă vinovăție; cea cea exterioară, prin naivitatea care-l face să-și
încredințeze gândurile intime și faptele unui necunoscut, și vinovăția interioară dată de
neînfrânarea la timp a ispitelor ascunse în sufletul său, tradusă verbal în mărturisirea
eroului: ”Dracul m-a pus!”.
Descoperim astfel în Caragiale, așa cum o atestă povestirile sale fantastice, un fin
psiholog, analist al dispoziției interioare a personajelor sale și un moralist. Toate
încercările la care este supus tânărul protagonist al povestirii atestă faptul că el
traversează o cale spre inițiere, spre maturizarea sufletească și spirituală, în urma
cărora el trebuie să se dovedească demn de însușirea de ființă umană, de erou, mai
precis, și să iasă învingător din confruntarea cu conștiința sa morală, din care tânărul
trebuie să iasă cu învățături pentru tot cursul ulterior al vieții sale.
Aprecieri psihanalitice
În această povestire, așa cum ne este lesne s-o recunoaștem, apare arhetipul
Umbrei, în strânsă legătură cu ținuturile pustii pe care le traversează protagonistul,
amintind de pustiul în care Iisus a stat 40 de zile și a înfruntat ispitele venite de la diavol,
cu zonele deșertice în care predica Ioan Botezătorul, cu zonele pustii, nelocuite, păduri
etc. din visele umane, din mituri și basme, cu pustiul pe care-l traversează Jung în
căutarea sufletului său (în ”Cartea Roșie”).
Ce este umbra?.... Umbra este partea întunecată, ”negativă” a eului cuiva. Ceea
ce este negru, întunecat este cunoscut numai prin proiecție asupra altora. Iată de ce
prima întâlnire cu umbra este considerată un efort moral. De asemenea, ne cunoaștem
partea întunecată ca venind din afara noastră, din exterior, datorită proiecției.
Dificultatea integrării umbrei este enormă dacă vrem să-i înfruntăm singuri forța
colosală.
Partea întunecată/umbra poate fi echivalată cu inconștientul personal descoperit
de Freud, subconștientul nostru. Astfel, ea conține tot ce refulează cineva pentru că este
respins de Supraeu, sau în termenii lui Jung, de Cel mai înalt Sine. Freud asocia aceste
conținuturi refulate cu pulsiunile sexuale și agresive. Atâta vreme cât umbra nu este
asimilată și controlată de eul conștient, poate apărea în vise în combinație cu arhetipul
Animei, la bărbat și al animusului, la femei. Astfel, putem visa femei malefice sau
vrăjitoare, femei cu puteri supranaturale și impulsuri distructive, care afectează mintea
și erosul masculin. Printre ele se numără și mama falică, dacă visătorul își refulează
propria agresivitate.
Umbra pate apărea și ca arhetip, deci nu neapărat refulată. Imaginile de demoni
ca și aspectele sau simbolurile demonice, satanice, sunt foarte des întâlnite în visele
bărbaților, personajele de tip demonic, precum este cel din povestirea ”La conac” de
I.L. Caragiale, care compensează figura luminoasă a mântuitorilor, se pot încadra și ele
la capitolul umbră.

Pădure de mesteceni

Bibliogragie: Manualul de Limba și literatura română, clasa a IX-a, Editura Corint,

2004, sub îngrijirea lui Eugen Simion