Paralelă între religia Mesopotamiei, a Egiptului antic și a Greciei Antice

Religia Mesopotamiei

Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei

coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi. In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in
componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak. Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită
arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de
cea babiloniană şi asiriană.

Zeii – Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei. Zeii erau exclusiv
reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi.
Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal.

 An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk; soţia lui, se numea Antu;
 Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;
 Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;
 Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;
 Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;
 Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;
 Nergal, zeu al Infernului;
 Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;
 Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a războiului.

Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană
sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi
funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin
public.Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i
sluji pe aceştia.
Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O
parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7
etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului
era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea,
este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic,
economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi),
dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau
atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de
observare a astrelor.

Mituri ale creației – Există multe relatări diferite despre crearea pământului din regiunea
mesopotamiană.
 Atra-Hasis se referă atât la unul dintre miturile mesopotamiene axate pe creația
pământului, cât și la personajul principal al acelui mit. Mitul începe cu crearea oamenilor de către
zeița mamă Mami pentru a ușura volumul de muncă al zeilor. Ea le-a făcut dintr-un amestec de
lut, carne și sânge de la un zeu ucis. Totuși, mai târziu în poveste, zeul Enlil încearcă să
controleze suprapopularea oamenilor prin diferite metode, inclusiv foamete, secetă și, în cele din
urmă, o mare inundație . Omenirea este salvată de Atrahasis, care a fost avertizat de potop de zeul
Enki și a construit o barcă pentru a scăpa de ape, în cele din urmă plăcând zeii cu sacrificii.

Eridu Genesis are un complot similar cu cel al mitului akkadian, Atra-Hasis, deși este
mai greu de spus ce se întâmplă exact în Eridu Genesis, deoarece tableta pe care a fost înregistrată
este grav deteriorată. Cele două povești împărtășesc inundația ca eveniment major, cu toate
acestea, deși eroul care supraviețuiește în Eridu Genesis este numit Zi-ud-sura în loc de Artahasis.

Enuma Elis este un mit al creației babiloniene cu o compoziție neclară, deși probabil
datează din epoca bronzului. Acesta relatează nașterea zeilor, a lumii și a omului, al căror scop
era să slujească zeilor și să le ușureze sarcina de lucru. Accentul narațiunii se pune pe lăudarea lui
Marduk , zeul patron al Babilonului, care creează lumea, calendarul și umanitatea.

Dogme – Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii
credeau că lumea este un disc plat, înconjurat de un spațiu uriaș, gol, și deasupra, raiul. Ei mai
credeau că apa se găsește peste tot, și că universul a apărut din această mare enormă. Ei credeau
că Enlil este cel mai puternic zeu. El era stăpânul zeilor din panteon, similar cu Zeus de la greci,
sau cu Jupiter al romanilor. Sumerienii își puneau de asemenea întrebări filozofice, cum ar fi:
Cine suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?. Ei răspundeau acestor întrebări cu explicații
din sfera supranaturalului. Dacă cineva era bolnav, ei se rugau la zei pentru însănătoșirea
persoanei respective.

Religia Egiptului Antic

Religia egiptenilor din perioada antică a fost o religie politeistă prin excelență.Religia
egipteană este numele dat unor serii de credințe ale locuitorilor din Egiptul antic, înainte de
apariția creștismului și islamului. Încă de la început religia egiptenilor a avut un dublu aspect,
divin şi funerar.

Zeii – Conform credinței, zeii fuseseră creați de către Demiurg, primul zeu. Iniţial zeii erau
simbolizaţi prin plante şi animale. Astfel, ibisul, reprezentant al zeului Thot, domnul lunii,trebuia să aibă
capul şi gîtul fără pene, de culoare negru mat, picioarele de un gri albăstrui şi penajul de un alb cu cîteva
pene negre albaştri spre aripi; după ce murea era mumificat şi închis în vase de argila. Khnum, zeul-
berbec era “creatorul”, olarul divin care a modelat pe roata sa oul din care au ieşit lumea şi omul.

Temple – Legile după care funcţiona viaţa religioasă egipteană, explică parţial existenţa mai
multor tipuri de temple-temple destinate cultului soarelui, temple mortuare, temple ale diverselor zeităţi –
întrucât erau cerute mai multe tipuri de ritualuri.
 Preoţii egipteni – Cea mai importantă instituţie a statului egiptean antic era cea a faraonului.
Preoţimea din Egipt era subordonată direct poruncilor acestuia, excepţie făcând preoţii laici, care pare că
slujeau zeilor locali. În schimb, zeii cosmici, universali, adoraţi în tot Egiptul, aveau o preoţime
subordonată direct faraonului şi statului. Banul era şi pe atunci motiv de conflict, aşa că preoţii şi regele
intrau în conflict pentru obţinerea unei părţi cât mai importante din venitul total al ţării. Amenophis al IV-
lea, sătul de lupta pentru banii publici cu cei care îl reprezentau în slujba, a pus lacăt pe temple, a abolit
cultul tuturor zeilor şi a iniţiat adorarea unui zeu nou, Aton, zeului discului solar.

Mitul genezei lumii are diferite variante în mitologia egipteană. Cea mai cunoscută din ele
provine din Heliopolis. Se spune că la începuturi exista doar o mare întunecată, trupul zeului Nu. Nu
făcea parte dintr-un grup de opt zei primordiali, numit Ogdoad. Din adâncul apelor a ieșit la un moment
dat un munte, iar în vârful lui a strălucit în întreaga lui splendoare Atum, zeul soarelui, un alt membru al
grupului Ogdoad și creatorul lumii. El scuipă și o creează pe Tefnut, zeița umidității, apoi tușește
aducîndu-l pe lume pe zeul Shu , zeul aerului. Shu este văzut de obicei ca un om, deși unii îi atribuie
înfățișare de leu. Tefnut are corp de om și cap de leoaică, sau este în întegime leoaică. Shu și Tefnut devin
amanți și în urma relației lor se nasc Geb, zeul pământului și Nut, zeița cerului. Geb se așază pe sol, iar
Nut se arcuiește deasupra lui, împingându-l la o parte pe bunicul lor, Nu. Apoi, Atum creează toate
celelalte forțe ale universului și îi poruncește lui Shu, să îi separe pe Geb și Nut, așezându-se între ei. De
aceea, de acum încolo cerul va fi separat de pământ de aer. În multe reprezentări egiptene însă, Nut
continuă să fie legată de Geb prin privirea ei și prin vârful mâinilor și al picioarelor cu care unește estul
de vest.

Dogma – La baza religii Egiptului Antic stătea ideea supravieţuirii sufletului, conceput ca avînd o
triplă compoziţie: ka, ba şi akh. Ka reprezenta spiritul universal preexistent în individ, care îi conferea
calităţiile şi destinul proprii, corpul fizic ce anima toate fiinţele. Akh întruchipa o forţă spirituală cu
caracter supranatural; spre deosebire de trup, care era al pămîntului, akh aparţinea cerului. Ba este cea mai
apropiată noţiune de ceea ce înţelegem noi prin suflet, se considera ca fiecare ba avea forma sa proprie, pe
care o conferea fiinţei pe care o insufleţea, păstrându-şi aceste caracteristici şi după moartea trupului de
care era legat.

Religia Greciei Antice

Religia grecilor antici era o religie fara dogme si fara texte sacre. Acest fapt facea ca
preotilor sa nu li se ceara o pregatire teologica speciala, asa cum se intampla in alte zone ale lumii
antice. Practic, orice cetatean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie intamplator,
prin tragere la sorti, fie prin alegere.
Preotii greci nu reprezentau o patura sociala privilegiata ca in Egipt, India sau Babilon,
iar durata functiei de preot era de obicei de un an. Insa existau si cazuri in care preotul era numit
pentru mai multi ani sau chiar pe viata.
Zeii Greciei antice, la inceputurile istoriei, erau atotputernici. Deasupra lor era doar
Destinul – legea suprema a Universului, care ii asigura stabilitatea si ordinea. Cu timpul insa, zeii
au fost antropomorfizati, fiind inzestrati cu calitati si defecte, cu virtuti si vicii umane.
 Ca forme de cult, cele mai importante erau rugaciunea, purificarea, sacrificiile si
respectarea sarbatorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale, fiecare zeu
avand preferintele sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita – capra, Asclepios –
cocosul.
Templele nu erau pentru credinciosi, ci pentru zei, fiind locuinta acestora. Grecii
confundau adesea zeitatea cu statuia acesteia, care era spalata, imbracata, ingrijita cu dragoste si,
uneori, chiar certata ca este neglijenta. Zeilor li se ofereau fructe, vita-de-vie, copaci, animale si
chiar sacrificii umane cu ocazia unor razboaie sau calamitati. Cu timpul s-a renuntat la sacrificiile
umane, fiind ucisi doar criminalii, si acestia doar dupa ce au fost imbatati bine. Locul oamenilor
in jerfe a fost luat de animale, cele mai des sacrificate fiind taurul, oaia si porcul.