RELIGIILE ÎN ANTICHITATE

MESOPOTAMIA

CLASA A IX-A
Mesopotamia („ţara dintre râuri”) era situată în Asia de Sud-
Vest, între Tigru şi Eufrat, pe un teritoriu care aparţine
Irakului de astăzi.

În această regiune s-au succedat mari popoare şi civilizaţii:

babilonienii, asirienii, sumerienii, akkadienii .

Religia Mesopotamiei este cea mai veche religie cunoscută.

Reconstituirea universului religios al popoarelor din

Mesopotamia a fost facilitată de rezultatele săpăturilor
arheologice în cunoscutele oraşe-state Babilon, Ninive, Ur,
Nippur, Uruk etc. Aici au fost găsite tăbliţe de lut ars, scrise
cu caractere cuniefrome, cuprinzând o imensă colecţie de
texte (Mesopotamia este şi locul unde oamenii au inventat
scrisul, prin anul 3000 î.Cr.).
 CELE MAI SEMNIFICATIVE
TEXTE GĂSITE

„Epopeea lui Ghilgameş”,

„Poemul babilonian al creaţiei”,
„Cosmogonia caldeeană”,
„Codul lui Hammurabi” .
Acestor scrieri li se adaugă texte atrologice, texte
pentru ghicit, ritualuri, vrăji, cântări.
 Codul lui Hammurabi
Hammurabi (1810-1750 î. de
Hr.) a fost un rege babilonian,
care a ajuns pe tron la vârsta
de 18 ani, în anul 1792 î. de
Hr.
De numele său se leagă un
cod de legi, care a rămas în
istorie sub numele de „Codul
lui Hammurabi”.
Codul lui Hammurabi este cel mai vechi cod de legi cunoscut din istoria
omenirii
Este format din 282 de articole cu norme de drept civil și penal, de
drept administrativ, comercial și drept al familiei. Textul a fost
inscripționat pe o bucată de piatră lungă de 2,25 metri, având drept
scop de a reglementa viața în societatea babiloniană, de la acea
vreme.
Împărțit în trei capitole:
• În prima parte, Hammurabi face un sumar al vieții sale, cu toate
realizările din regat.
• În partea a doua este afișat codul propriu zis, cu toate normele sale.
• Ultima parte este o concluzie și un îndemn pentru regii care vor urma să
respecte legile sale, altfel vor fi blestemați pe vecie.
Iată cum arată o parte dintre legile propuse de Hammurabi:

• Dacă cineva acuză pe altcineva fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
• Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să
plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai
judece.
• Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
• Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul său
și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
• Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția
poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
• Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o parte din
pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
• Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții naturali
nu pot cere întoarcerea acestuia.
• Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori.
• Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mână de aur.
Epopeea lui
Ghilgameș
este o operă literară, care tratează un subiect
legendar. Ideile şi sentimentele autorilor sunt
exprimate sub forma descrierii unor întâmplări.
Autorul este anonim. Iniţial, poemul a circulat pe
cale orală; creatorii anonimi au îmbogăţit, de-a
lungul timpului, creaţia literară, sporindu-i
valoarea artistică. Odată cu inventarea scrierii
cuneiforme, versurile poemului au fost
imortalizate prin gravarea lor pe tăbliţe arse de
lut. S-au păstrat 12 tăbliţe, dintre care cea mai
mare conţine circa 300 de versuri.
Tema poemului se referă la efortul oamenilor de a obţine fericirea prin viaţă veşnică
şi tinereţe fără bătrâneţe. Este un poem dedicat prieteniei. Personajul principal al
poemului este regele cetăţii Uruk, Ghilgameş. Acesta duce o viaţă plină de desfătări,
care provoacă nemulţumirea supuşilor săi. De aceea, ascultând rugăciunile
oamenilor, zeii creează un bărbat, o fiinţă sălbatică cu o forţă extraordinară,
pe Enkidu. Cei doi se luptă, dar ajung să se preţuiască reciproc şi între ei se naşte o
sinceră prietenie. Ghilgameş şi Enkidu săvârşesc fapte măreţe, ceea ce le atrage
admiraţia oamenilor. Zeiţa Iştar se îndrăgosteşte de Ghilgameş, dar este respinsă de
regele din Uruk. Zeiţa hotărăşte să se răzbune şi trimite o boală cu care îl răpune pe
Enkidu. Peste măsură de îndurerat, Ghilgameş încearcă să evite soarta prietenului
său. El pleacă în căutarea leacului care să îi dăruiască viaţa fără de moarte şi
tinereţea fără bătrâneţe. Găseşte o iarbă miraculoasă pe care doreşte să o ducă
locuitorilor din Uruk. Pe drum însă, leacul îi este furat de un şarpe. Astfel, Ghilgameş
se convinge că oamenilor nu le este hărăzită viaţa veşnică. Epopeea este şi un izvor
istoric important, pentru că, oferă istoricilor informaţii preţioase despre cum trăiau
oamenii din Mesopotamia acum câteva mii de ani.
Religia mesopotamiană impresionează prin numărul foarte
mare de zei. Se cunosc peste 2000
de zeităţi ierarhizate în zei principali, zei secundari şi alţii.
Triada marilor zei (triada cosmică): Triada zeilor planetari (triada astrală):
1. Anu (sau An): creatorul universului, ce f 1. Sin (sau Nanna): zeu masculin al lumii,
ormează împreună cu soţia sa, zeiţa Antu, considerat stăpânul timpului sacru şi
cuplul primordial. profan.
2. Enlil (sau Bel): zeul atmosferei şi al păm 2. Şamaş (sau Utu): zeul Soarelui şi fiul lui
ântului, considerat fiul lui Anu, Sin, considerat patronul ghicitorilor şi
care îi încredinţează puterea fiului său. protectorul celor bolnavi.
3. Enki (sau Ea): zeul apelor, înzestrat cu o 3. Iştar (sau Innana): zeiţa dragostei, a
mare inteligenţă, îi ajută pe oameni să- iubirii, identificată cu planeta Venus, dar şi
şi dezvolte tehnica, filosofia şi artele. a războiului.
 Traida pământeană:
1. Un zeu al focului.
2. O zeiţă a focului şi a rodniciei.
3. O zeiţă a tămăduirii bolilor
Mutaţiile în plan social (trecerea de la cetăţi-temple la oraşe-state şi imperii) au
propulsat noi divinităţi:
• Marduk (zeul Babilonului, fiul lui Enlil): apare odată cu creşterea puterii
babilonienilor, ce îl consideră „Rege al Zeilor”.
• Asur: zeu al cetăţii Assur, ce devine cea mai importantă divinitate în timpul
imperiului asirian.
• Tammuz: zeu asiro-babilonian, considerat zeu al vegetaţiei.
• Nirghisida: zeul medicinii, având ca simbol şarepele încolăcit pe toiag.
• Nergal: zeul morţii.
• Tigru şi Eufrat: reprezentau zeificarea marilor fluvii.
La origine, fiecare cetate din Mesopotamia îşi avea
propriii ei zei protectori, cu timpul însă zeii celor mai
puternice cetăţi s-au impus în întreaga regiune.

Oamenii credeau că zeii le seamănă: au chip

omenesc, mânâncă, beau, iubesc, se căsătoresc, se
ceartă mint sau bat.

Diferenţa consta în faptul că aceştia erau nemuritori,

atotputernici, iat inteligenţa lor era cu mult deasupra
celei a oamenilor.
 Crearea omului şi a universului
„Enuma Elish” este poemul
cosmogonic sumerian ce prezintă
felul în care a fost creată lumea şi de
ce zeii au creat omul.
În acestă operă se regăsesc idei
comune cu marile mituri universale:
• existenţa Haosului (o stare
primordială necreată,
neorganizată);
• clădirea Cosmosului (Universului)
ce se supune unor legi;
• naşterea Cerului, a Pământului, a
stelelor etc.
• tema cuplurilor, a iubirii, a
fecundităţii şi fertilităţii.
În textele sacre mesopotamiene omul este o creaţie a
zeilor, plămădit din lut de către Divinitate, care-i
modelează inima, iar En-Ki îi dăruieşte viaţa, din sângele
unor zei sacrificaţi.
Scopul naşterii omului este clar definit:
„o m u l trebuie să–i slujească pe zei”
să-i imite, să fie asemenea lor.
Existau mai multe astfel de mituri care încercau să explice crearea omului.
O altă versiune era că la început lumea zeilor era alcătuită din
numeroşi Annunaku şi Igugu.
Annunaku nu făceau nimic, iar Igugu munceau pentru a-i hrăni. Într-o zi
aceştia au refuzat să mai muncească. Atunci zeii s-au întrunit şi au decis
să-i creeze pe oameni, meniţi să-i slujească şi să le procure tot ce era
necesar şi plăcut.
Aceste legende arată că pentru mesopotamieni zeii sunt stăpânii
destinului oamenilor.Orice nenorocire (războiul, foametea, furtunile etc.)
erau considerate manifestări ale mâniei zeilor.Din acest motiv oamenii
încearcă să-i atragă pe zei de partea lor, înălţând temple şi închinându-le
un cult.
 Mitul potopului

Acest mit este atestat în toate civilizaţiile lumii arhaice, încadrându-se cam în
acelaşi scenariu: după actul creaţiei, zeii au hotărât să distrugă lumea,
nemulţumiţi fiind fie de imperfecţiunile creaţiei, fie de decăderea umanităţii.

Prin hotărâre divină are loc potopul de apă, după un timp însă din ape se naşte o
nouă lume şi ciclul se reia. Potopul este prezentat în mai multe texte sacre
babiloniene, cel mai reprezentativ fiind „Epopeea lui Ghilgameş”.

Iată pe scurt cele istorisite: zeii hotărăsc să distrugă creaţia: „lumea mişuna,
poporul se înmulţea peste măsură, mugind ca un taur sălbatic, hărmălaia omenirii
a devenit de neînlăturat şi zeii nu se mai pot odihni din cauza harababurii”.
Urmează dilema, zeii trebuind să opteze sau pentru distrugerea totală, sau pentru
distrugerea parţială a creaţiei.

Zeii aleg a doua variantă. Alesul este Ut-Napiştim, un om modest şi ascultător. Zeii îl pun
să construiască o corabie, îi oferă acestuia şi măsurile, şi primeşte poruncă să se salveze
împreună cu „sămânţă din toată făptura vie”.

El respectă porunca şi se îmbarcă pe corabie: „am vârât înlăuntrul ei toată avuţia mea şi
fiinţe vii, familia şi rudele mele, dobitoacele câmpului, atât cele sălbatice cât şi cele
îmblânzite”.

Potopul durează şase zile, oprindu-se în zorii celei de-a şaptea zi. Corabia se opreşte pe
muntele Nisir, având loc eliberare unui porumbel, a unei rândunici şi a unui corb şi
instituirea unei jertfe.

Începe astfel o nouă lume, zeii hotărând că nu vor mai trimite niciodată potopul asupra
oamenilor: „de acum încolo asupra celui păcătos să cadă păcatul, pe cel ce legea a
încălcat să cadă încălcarea legii, mai bine să-i răpună pe oameni ciuma decât potopul…”.
 Practici religioase în lumea Mesopotamiei

Încă din acele vremuri se considera că omul, fiind

plămădit de către zei, are un „spirit” (ilu), iar
universul pe care omul şi-l creează se vrea a fi o
proiecţie a lumii divine, templele şi ziguratele sunt
„centrele lumii”, iar toate cetăţile şi sanctuarele
erau numite „legăturile cerului cu pământul sau porţi
deschise de pământ spre cer”.
Lăcaşurile de cult:
Templul sumerian era o instituţie
complexă. Pe lângă funcţii
religioase, el avea şi rol politic,
Ele erau alcătuite din milioane de
administrativ şi financiar. Cele mai
cărămizi arse, clădite în formă de
faimoase construcţii erau
piramide în trepte cu 7 etaje.
zigguratele („temelie a cerului şi
pământului”), care impresionau
prin frumuseţe şi măreţie.

Aceste turnuri trebuiau să asigure

coborârea zeilor din cer spre
pământ şi înălţarea oamenilor la
cer.
Exemplul Zigguratului din Ur, reprezintă una
dintre minunile lumii antice. Acest templu a
fost edificat de sumerieni în timpul mileniului
3 înainte de Christos. Unghiile edificiului sunt
perfect orientate către cele patru puncte
cardinale!

Civilizaţia sumeriană îi intrigă enorm pe istorici,

pentru că pare să fi apărut de nicăieri, la fel de
straniu ca şi homo sapiens! Altă stranietate:
sumerienii stăpâneau deja perfect toate marile
forme ale arhitecturii, cum ar fi arcada, cupola,
coloana, bolta etc. O ştiinţă pe care pretindeau
a fi „un dar de la zei!” Civilizaţia sumeriană a
inventat de asemenea scriitura şi arhitectura.
 Preoţii
Preoţii erau nişte învăţaţi, deseori scribi, însărcinaţi cu supravegherea desfăşurării
cultului. Zilnic, ei depun la picioarele statuii ofrandele pe care le-au adus locuitorii
ţinutului: hrană, parfumuri, dar şi veşminte preţioase şi bijuterii.
Erau mai multe categorii de preoţi sau oameni care se ocupau de chestiunile
religioase:
• preoţi care aduceau jertfe, de obicei însoţite de rugăciuni;
• ghicitorii (Baru) care erau consideraţi decodoficatorii vieţii pe pământ, explicau
visele, cercetau zborul păsărilor, ficatul animalelor sacrificate, după care anunţau
mulţimii voinţa zeilor;
• preoţii babilonieni şi caldeeni sunt inventatorii astrologiei şi a elementelor
zodiacale.
Ei considerau că fiecare om, la naştere, stă sub semnul unei constelaţii, iar
influenţele astrale ne pecetluiesc tuturor destinul;
• preoţi care practicau muzica sacră.
 Marile sărbători
Sărbătorile erau o oportunitate prin care se putea restabili
legătura dintre lumea sacră şi cea profană.

Cea mai vestită sărbătoare era cea a Anului Nou (Akitu), ce se

desfăşura primăvara şi ţinea nu mai mult de 12 zile.

Era un adevărat scenariu mistico-religios ce avea drept paşi

iniţiatici reîntoarcerea lumii în Haos şi apoi crearea unei noi lumi.

Vara aveau loc mari sărbători în cinstea lui Tamuz, zeul fertilităţii şi
al vegetaţiei, procesiunile fiind de un fast deosebit.
 Cultul funerar

Arheologii au descoperit în urma săpăturilor că mesopotamienii practicau înhumarea. Morţii erau

îngropaţi în sicrie de teracotă sau înveliţi în rogojini.Lângă trupurile celor morţi erau depuse vase
cu apă, unelte, arme, podoabe etc.
Se credea că după moarte sufletul se îmbrăca într-un „veşmânt cu aripi” şi se ducea la „Balanţa
zeilor” iar în urma cântăririi vieţii celui decedat, zeii decideau: omul bun era recompensat cu
continuarea vieţii într-un tărâm îmbelşugat, iar cel rău cobora în Împărăţia Morţilor (Araliu), cetate
cu 7 ziduri şi 7 porţi ferecate, de unde nu mai iese nimeni nicioadată.
Aşadar religia mesopotamiană era o religie politesită (de exepmlu, cea sumeriană cuprindea
peste 3600 de zei). Zeii erau antropomorfizaţi, adică aveau chip de om, dar aveau puteri
supranaturale.
Istoria mesopotamiană a avut un impact uriaş asupra civilizaţiilor, fiind prima regiune în care s-a
folosit scrisul, iar documentele ce au rămas au impresionat prin complexitatea lor şi multe alte
popoare s-au inspirat din religia şi tradiţia mesopotamiană.
 Morala
Fiecare om avea îndatoriri faţă de
semenii săi, stabilite de către zei.
Mesopotamienii credeau în răsplata
sau pedeapsa zeilor pentru faptele
lor.