1.

Mituri cosmogonice: vom vorbi despre variaţiunile egiptene ale mitului creaţiei, despre încleştarea
primordială a zeilor cu titanii în mitologia grecilor antici, despre sacrificiu şi creaţie în miturile mezo-
americane, dar şi despre versiunile acestui tip de mitologie din spaţiul mesopotamian şi din cel asiatic.

Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcătuind narațiuni explicative în jurul marilor
întrebări omenești asupra existenței omului și a cadrului său vizibil și nevăzut:
(a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea
principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert);
(b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronica, printr-un singur act definitiv
sau în câteva etape experimentale;
(c) escatologia (vizând ideea de moarte);
(d) repetiția manifestărilor naturii (succesiunea zilelor și a nopților, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice);
(e) regnurile fabuloase;
(f) cadrul astral (astrele fiind, în concepția mitologică, nu corpuri cerești ci ,,luminători dependenți de voința
patronală a anumitor zei, locuințe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);
g) elementele (apa, focul, aerul, eterul).
Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei și locuințele lor universale :
(a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeii inșiși se autocreează sau sunt creați;
(b) panteonul (sau totalitatea);
(c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pamântul și subpământul, adică lumea divină, cea
umană și cea demonică).
Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidării contradicțiilor existențiale aparente, pe care el
nu le accepta decat ideal: (a) eroul arhetipal;
(b) suprastructura demonologică;
(c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile și întrepătrunse, supunandu-și întregul univers, până
la detalii, omul, omenirea și chiar zeii);
(d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completează în mod general întregul:
lumină-intuneric, caldură-frig, mișcare-repaos, viata-moarte, bine-rau);
(e) simbolurile conditiei umane (aspirația omului de a-și depăși condiția – mitul lui Icar);
(f) viața și moartea;
(g) aria timpului.

2. Mituri ale eroului şi ale tricksterului: vom descifra figura personajului eroic (între triumf şi tragedie)
discutând despre Ghilgameş, Tezeu, Tammuz, Odin şi Prometeu. Vom vedea în ce măsură se poate
vorbi despre un arhetip al eroului şi rolul esenţial al sacrificiului în devenirea personajelor eroice. Ce este
un trickster şi în ce măsură un astfel de personaj transcende categoriile binelui şi răului – Anansi şi
Ekwensu în miturile africane, corbul şi coiotul în mitologiile amerindiene, Seth şi Loki, „băieţii răi” ai
panteonului egiptean şi scandinav, Hermes şi Huehuecóyotl, jucăuşii de serviciu.

3. Mituri ale lumii de dincolo, ale vieţii de după moarte: Hades şi Persefona, Orfeu şi Euridice, Osiris cel
„peticit” de Isis şi Anubis, Yama şi metafora morţii în hinduism, drama cuplului divin Izanagi şi Izanami din
mitologia shintō.
1. MITUL LUI FILEMON ȘI BAUCIS: „Zeus află de la zeul Hermes (Mercur) că oamenii de pe Pământ nu îl
cinstesc în temple cum se cuvine. Zeus porni la drum, să vadă cu ochii lui, însoţit chiar de Hermes şi
arătând ca doi drumeţi obişnuiţi. Aşa era. În multe locuri, oamenii zâmbeau cu subînţelesuri când
vorbeau despre zei, ba chiar le puneau înţelepciunea la îndoială. Regele Licaon, care îl primise în ospeţie
şi înţelesese cine e, a vrut chiar să îi pună puterea la încercare dându-i de mâncare bucate necuvenite.
Zeus şi-a dat seama dinainte, a azvârlit bucatele pe jos şi l-a pedepsit crunt pe rege, prefăcându-l în lup.
În altă parte, într-un sat în care Zeus şi Hermes ajunseseră pe seară, nu a vrut nimeni să îi primească în
ospeţie peste noapte, deşi o cereau în numele zeilor sau poate tocmai de aceea. Au ieşit din sat şi au
zărit o colibă sărmană. În colibă şedea un bătrânel şi o bătrânică, Filemon si Baucis. Erau soţ şi soţie de
multe zeci de ani, iar cei din sat îi dădeau mereu tinerilor drept pildă de iubire și căsnicie trainică. Nu
erau prea avuţi. Alături de coliba lor cea coşcovită şi aplecată puţin pe o parte, aveau un petic de
grădină, unde cultivau legume, înconjurat de câţiva pomi şi butuci de viţă de vie. Sărăcia însă îi făcuse să
fie uniţi, iar mulţumirea vieţii o găsiseră în iubire. Filemon şi Baucis i-au poftit deîndată în colibă pe cei
doi drumeţi. El i-a îndemnat să şadă pe laviţă, iar ea a aşezat pe scândura ei o pătură de lână moale. A
aprins focul şi a făcut o fiertură de legume cu o felioară de slănină, să aibă gust mai bun. Până să fie
gata, i-a ospătat cu măsline, brânză şi ouă coapte. La urmă au băut vin şi au mâncat nuci, curmale şi
smochine. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Oricât turna Filemon din ulcior în căni, ulciorul rămânea mereu
plin.

Cei doi au înţeles că drumeţii din coliba lor sunt zei. Gândind că cina a fost prea săracă, Filemon şi
Baucis au început să alerge să prindă ca să taie singura lor pasăre, o gâscă. Aceasta fugea de colo-colo şi
ţipa, iar până la urmă s-a ascuns chiar sub picioarele lui Zeus. El le-a spus să o lase în viaţă, că le-a ajuns
mâncarea. Le-a mai arătat că preţuieşte felul în care i-au primit, dar că restul sătenilor vor fi pedepsiţi.
Aşa că i-au dus în vârful muntelui din apropiere, iar satul a fost acoperit de ape.

Pe locul în care fusese coliba lor, Filemon şi Baucis văzură o insulă înflorită, în mijlocul căreia se afla un
templu din marmură, având înăuntru statuia de aur a lui Zeus. Stăpânul zeilor le spuse că acolo vor locui
ei şi că vrea să le îndeplinească o dorinţă. Apoi îi întrebă ce vor: bogăţii, putere, tinereţe şi frumuseţe?
Filemon şi Baucis se înţeleseră din priviri, apoi Filemon răspunse că bogăţiile se cheltuiesc, puterea
scade, tinereţea şi frumuseţea se duc. Ei ar vrea doar să moară amândoi în acelaşi timp, ca să nu vadă
unul cum se duce celălalt şi să sufere. Aşa cum au trăit, într-o lungă căsnicie, toată viaţa împreună, aşa
să şi moară în aceeaşi clipă. Zeus le-a promis că aşa va fi. Când le-a sosit ultima clipă, Filemon s-a
transformat într-un stejar falnic şi, în acelaşi timp, Baucis a devenit un tei subţirel, cu flori albe,
parfumate, îmbrăţişat de ramurile stejarului.”(Alexandru Mitru – Ovidius - „Metamorfoze”)

2. MITUL ANDROGINULUI: Androgin este un termen care provine din cuvintele grecești άνδρας (andras,
adică om) și γυνή (gyné, adică femeie) și se referă la un amestec de caracteristici feminine și masculine,
adică un hermafrodit.
Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în mai multe feluri. Uneori era o ființă cu două părți, sau
poate o zeitate. Alteori androginul era o idee ce reprezenta armonia sufletului înaintea încarnării sau a
nașterii și organismul asexual după moartea fizică.

Fiind un subiect ambiguu, tema androginului a stat la baza multor discuții. Ideea apare în opera mai
multor autori celebrii, precum Platon, sau în literatura română Liviu Rebreanu.

În „Banchetul”, Platon prezintă o explicație iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află ”mitul
androginului”, povestit de un personaj al lui Platon. După această legendă, la început trăiau pe pământ
ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un bărbat și o
femeie. Aceștia dețineau o putere foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau.

Zeii se tem de puterea aproape infinită a androginilor și pentru a nu mai reprezenta o posibilă
amenințare, îi despart. Separați însă, părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o letargie completă.
Tot mai mulți mor de tristețe și dor.

Zeii, văzând că rămân fără supuși, caută o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi.
Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. În acest fel oamenii își petreceau viața
căutându-și jumătatea. Cei norocoși care se găseau, se contopeau formând ființa de odinioară.

Această idee este preluată și de scriitorul realist Liviu Rebreanu în romanul „Adam și Eva”, însă dintr-
o altă perspectivă. Rebreanu se concentrează pe ideea sufletelor pereche. Despărțirea o explică numai
pe scurt: el vorbește de un atom spiritual în echilibru, datorită a două principii din atom. Când atomul se
rupe în planul spiritual, acest echilibru este distrus. Principiile se diferențiază și ajung pe planul material.
Aceasta are loc înainte de prima naștere. În planul material, sufletul există, chiar mai mult, acesta nu se
schimbă precum corpul fizic. Acesta râvnește necontenit după starea de echilibru, astfel începe o
căutare involuntară pentru jumătatea pierdută. Dar Rebreanu consideră că o viață nu este de ajuns
pentru această misiune. După părerea lui o viață adevărată conține șapte vieți omenești în care sufletele
se caută neîncetat. A șaptea viață aduce revelația: este sfârșitul vieții materiale, și-a regăsit jumătatea. O
asemenea bucurie aduce o scânteie aparte în ochii muribundului (numai pe pragul morții își dă omul
seama dacă a trăit în zadar sau nu).

3. MITUL FAUSTIC(MITUL LUI FAUST): În literatură există numeroase mituri importante, dar unul dintre
ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut pact cu diavolul, a reprezentat o influență semnificativă pentru
literatură şi în general arta secolului XIX. Wagner şi Marlowe s-au folosit de mitul lui Faust pentru a-şi
crea operele, dar Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a lăsat în istorie o adevărata imagine a lui
Faust. Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000 de opere, de către aproximativ 1400 autori.
„Faust” de Goethe, lucrarea de faţă propune un scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al
miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de unul dintre cele mai cunoscute, răspândite şi
interpretate naraţiuni ale culturii europene, începând cu epoca Renaşterii şi până în vremurile
modernităţii,chiar până în zilele noastre.

Faust a încetat de mult să mai fie un simplu personaj legendar cu o existenţă ce stă sub semnul
misteriosului, la graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul impresionant creat de
Marlowe sau Goethe; în fond, Faust şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală problematică a
omului şi a naturii sale duale. Poemul dramatic „Faust” de Goethe este una din operele cele,
maireprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea
revoluţie din Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp, zorile unei lumi în care se
lămureşte un alt sens al existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al
secolului XVIII-lea şi peste cele ale secolului următor, întocmai ca „Orestia” lui Eschil, ca „Divina
Comedie” lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când
crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă, „Faust” al lui Goethe concentrează în sine
experienţele cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificaţie a poemului său,
Goethe a obţinut-o aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau zguduitoare, apoi o
întreagă lume de alegorii şi simboluri.

4. MITUL LUI ICAR: Icar, fiul lui Daedalus (Dedal), personaj mitologic, prezentat de Publius Ovidius
Naso în cartea a VIII-a a "Metamorfozelor".

Împreună cu tatăl său Daedalus, au construit labirintul din Creta, în care regele Cretei, Minos, l-a inchis
pe Minotaur. Bănuiți că ar fi contribuit la fuga lui Tezeu, care venise să ucidă Minotaurul, după
încheierea lucrării, au fost închiși în labirint de către Minos. Pentru a scăpa, au făurit niște aripi din pene
și ceară și au zburat din labirint. Fascinat de frumusețea înălțimilor , Icar s-a apropiat prea mult de Soare,
în ciuda sfatului tatălui său. Helios, invidios că oamenii zboară, a dat o caldură puternică, ceara topindu-
se, iar Icar a căzut în apele mării Egee, în apropierea unei insule, lovindu-se de stânci și murind. De
atunci acea parte a mării și insula îi poartă numele.

5. MITUL LUI ORFEU: Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus ) este un erou din mitologia greacă, fiul
regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira,
instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul
artistului. Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea
lui Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă
măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci
de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea
furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Diodor nu cântul, ci ruga
fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat
de argonauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii
lui Iason, cântărețul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă
durată. Există două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După Vergiliu,
Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un
șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele
ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în Infern să o
caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea
iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de
călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuși,
frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a
ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților
 eroului, care a rămas îndelung timp (laVergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx,
înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice. Singur și
îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe meleagurile natale sfârșitul, fiind
sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace ale luiDionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a
participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe
marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit
până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol. Insula
deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ
constelația cu același nume.

6. MITUL LUI PROMETEU: Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei,
care fură de la zei, pentru oameni, focul.

Prometheus era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea
cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și
mânia acestuia din urmă.

Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de
a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră.
El răspândește în lume toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de
soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stâncă pe
muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi
devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin
veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în drum spre GrădinaHesperidelor. El ucide vulturul
cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă
variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din
humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

7. Mitul lui Daphne sau Dafne este o nimfă din mitologia greacă.
Leucipus, fiul unui rege, s-a îndrăgostit de frumoasa și virgina Daphne, dar s-a decis să nu o curteze în mod
deschis pentru că știa că ea evita bărbații. Din pricina aceasta, Leucipus a imbrăcat haine femeiești și i-a
câștigat prietenia. Daphne l-a indrăgit astfel foarte tare. Totuși, Apollo o indrăgea și el pe Daphne și de gelozie
și furie o face pe Daphne să dorească să se scalde într-un râu alături de "prietena" ei. Leucipus e trădat in
acest fel si simțindu-se inșelată, Daphne poruncește să fie omorât.
Într-o discuție ca între zei, Eros e insultat de Apollo și ca răzbunare, zeul iubirii, îl săgetează cu săgeata
dragostei pe Apollo. Deși înzestrat cu darul profeției, știind deci că nu o va putea îndupleca pe Daphne să fie a
lui, Apollo incearcă din greu totuși, să o cucerească. Apollo, zeul ce vindeca răni, nu se poate vindeca singur
de dragoste. Daphne îi rezistă și ca să scape, îl roagă pe Zeus să o transforme într-un laur (denumit și dafin).
Lui Apollo nu-i mai rămâne decât să rupă o creangă din laur și să și-o prindă în jurul capului.

Mitul etno-religios Mitul literaturizat Mitul literar

este considerat a fi o povestire nu este considerat sacru și adevărat este considerat ca fiind profan și
sacră și adevărată
are legătură cu ritualul și apare se distanțează de ritual
după acesta
are origine necunoscută, cu
rădăcini în credințele primitive,
fiind o formă arhaică a
conștiinței religioase
apare ca o necesitate a omului
arhaic, primitiv, de a da o
explicație fenomenelor și
obiectelor a căror existență
depășește sfera lui de
cunoaștere
eroii sunt atemporali,
nemuritori și universali, de
regulă, zei sau alte ființe
supranaturale și, doar uneori,
oameni
are funcții integratoare, socio-
religioase (supuse unei logici a
imaginarului) explicative,
legitimatoare, conservatoare,
educative
mitul creației are loc într-o
epocă străveche și include
creații primordiale
presupune un timp circular,
reversibil, inaccesibil
auditorului și autorului
mesajul e receptat în câmpul
realului, ca o istorie adevărată, frumosului nu mai este receptat ca istorie
receptorul nu ține seama de
granița dintre lumea reală și cea
imaginară, în percepția lui
acestea se confundă
reflectă concepte primitive și
are un rol social activ în viața
neadevărat
este detașat de ritual și de cult
este creat în contextul conștiinței mitice, originea nu este format în cadrul unei conștiințe
lui fiind mitul etno-religios pe care îl prelucrează mitice, ci este creat de scriitor ca forme
în mod poetic, schimbând ponderea simbolurilor simbolice ale culturii; creează impresia că
și introducând altele noi ia naștere chiar în sânul literaturii
apare ca rezultat al interpretării mitului etno- apare în mod voluntar din dorința
religios, având ca model tocmai nucleul acestuia scriitorului de a da o tentă artistică unui
eveniment istoric, fenomen social, stare de
spirit, mitizându-l și mistificându-l
personajele reflectă trăsăturile eroilor mitici, dar eroii au, de obicei, aceeași forță magica ca
ponderea oamenilor e mult mai mare și sunt și la mitul etno-religios, primind, astfel,
localizate temporal și spațial statutul de veritabili eroi mitici; sunt
localizați istoric și propun modele
simbolice și semnificații existențiale.
are, în general, funcțiile mitului etno-religios are funcții controlabile și incontrolabile;
căruia ii adăuga, după caz, funcții compensatorii, este, în general, involuntar generat și
manipulatorii,mobilizatoare și perturbatoare voluntar structurat și manipulat
are loc în timpuri mai noi și cuprind creații de au loc mult mai aproape de zilele noastre
data recentă (biserici, poduri etc.) și includ creații de dată recentă (orașe,
popoare etc.)
presupune un timp vag, nedefinit (ex.la basme) timpul este identificat
dar și un timp identificat sau identificabil
mesajul este receptat în câmpul esteticului, al mesajul e receptat în câmpul fantezistico-
artistic și nu e receptat ca istorie adevărată
adevărată
primește conotații noi în funcție de concepțiile și reflectă concepte moderne suprapuse
idealurile epocii, condițiile social-istorice, celor moștenite, fără a avea rol social activ
personalitatea autorului și nu are un rol social
omului din societatea arhaică activ în viața omului în viața omului

este o povestire fondatoare , nu fondează nimic, este atât anonim și colectiv nu fondează, nu e anonim (poartă
anonimă și colectivă (literatura populară), cât și semnat și individual semnătura unui scriitor) și nici colectiv
(literatura cultă)