CHIOSEA SILVIA

MTLR Modul Neogreacă, Anul II

Curs - Tipare mitologice și alterări folclorice

Am abordat, în această lucrare, motivul URSITOARELOR (așa cum sunt reprezentate în

folclorul românesc), cu o prezentare inițială a echivalentulelor lor în panteonul greco-roman,
și anume, moirele și parcaele, divinitățile destinului.
Așa cum reiese din Dicționarul de mitologie greacă și romană1, destinul este prezentat ca
fiind una dintre marile teme în jurul cărora mitologia a elaborat cele mai complexe și mai
fascinante povestiri. Într-o primă fază, destinul se definește ca o entitate divină specifică, ce
incarnează ordinea lumii; apoi, se încearcă a se stabili raportul său cu divinitățile majore ale
Olimpului, mai ales cu Zeus; iar într-o ultimă fază, se vizează rolul acestuia în raport cu viața
oamenilor și cu libertatea și cu responsabilitățile lor.
În spațiul roman, termenul care indică ideea de destin este fatum, fatalis2 din răd. IE *bhā-
„a vorbi”3. Astfel, etimologic, provine de la verbul fari „a vorbi”, și indică „ceea ce s-a spus”,
adică ce s-a zis de de către zei, și care este irevocabil și menit să se întâmple. Deci, putem
observa că la originea concepției romane despre destin are o importanță definitivă cuvântul
rostit de zei și care este irevocabil (a rămas în limbă și expresia dies fatalis). Există și ipostaza
unor divinități care scriu destinul, iar din acest motiv parcele erau numite Fata Scribunda, iar
ursitoarele scriu și ele destinele într-o carte numită „Cartea Ursitoarelor” (în grecește, pentru
noțiunea de destin există și termenul modern de γραφτό, adică „ceea ce este scris)
Noțiunile de moire. gr. Μοῖραι, -ῶν4; lat. parcae, -arum sunt preluate tot din același
Dicționar de mitologie. Numele înseamnă propriu-zis„parte, poțiune”. Romanii le numeau
Parce. Două Moire (una a vieții, alta a morții) erau venerate la Delfi, însă la Hesiod și în
cadrul tradiției ele sunt în număr de trei. Trăiau într-o peșteră din cer, în apropierea unui lac
alb, care face trimitere poate la lumina lunii.
În Dicționar se fac trimiteri și la operele literare în care sunt menționate aceste zeități ale
destinului. Astfel, în Iliada, destinul nu este marcat cu majusculă, ci i se dă numele cu formă
de plural, moirai, termen ce indică partea sau soarta rezervată fiecăruia. Moirele cu majusculă
sunt zeițe ce apar mereu la plural, atât în religie, cât și în literatură. Ele erau invocate pentru a
explica nenorocirile personale care nu se puteau explica altfel. Moartea este numită cu un
termen înrudit, moros. În spațiul grecesc, moirele nu au caracterul unei personalități
definitive, vii și active, ci apar mai degrabă ca niște forțe ce domină și guvernează toate

1
A. Ferrari, Dicționar de mitologie greacă și romană, în traducere de D. Cojocariu, E. Stoleriu, D. Zamosteanu,
Polirom, Iași, 2003, 280-281.
22
A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine: histoire des mots, Librairie C Klincksieck, Paris,
1951, p. 391: „Le destin en tant qu'inévitable et imposé aux hommes comporte souvent une nuance péjorative, et
fātum a pris les sens de „destinée malheureuse, mahleur”, et „terme fixé par le destin, mort„ (et, par extension, en
poésie „ombre, cadavre”). Ce double sens se retrouve dans l'adj. fātālis: fatal, et là „meurtrier”; f. dies „jour de la
mort”.
3
L. Wald, D. Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1987, p. 274-325.
4
Etimologie: gr. μοῖρσα< *(s) mer- „a avea parte de” (cf. lat. mereo „a primi drept parte, a merita” și αἴσα „parte,
destin”, αἰτέω „a cere” < IE *ais-)
evenimentele, conferindu-le o ordine stabilă și definesc soarta individului, atribuindu-i partea
din destinul universal care îi este rezervată. Tot o divinitate a destinului pentru mitologia
grecească este Tyche, zeița sorții și a norocului; aceasta e prezentată în Teogonia lui Hesiod
drept una dintre oceanide, una dintre forțele primordiale, anterioare afirmării zeilor olimpieni.
Pindar o consideră cea mai importantă dintre Parcae.
Numele moirelor trimit la anumite activități magice specifice: torsul și țesutul care
„implică stăpânirea firelor de lână, in sau a firului destinului uman și cosmic”5: astfel,
Κλωθώ, (gr.Κλωθώ, οῦς; lat. Clotho, -us, numele derivă de la verbul grecesc κλώθειν, „a
toarce”), în traducere „torcătoarea” – numele ei dă forma de plural pentru a denumi acest
grup al Moirelor; ea ține în mână caierul, torcând destinul vieții omenești. Lachesis (Λάχεσις)
„Ursitoarea”, cea care împarte, adică care îi atribuie fiecărui om destinul, Atropos ( Άτροπος)
„Fatalitatea”, cea de care nu scapi. În spațiul roman, avem Nona (echivalentul lui Clotho),
Decuma (Lachesis) și Morta (Atropos). De divinele torcătoare ale sorții depinde durata vieții,
lungimea firului zilelor care le-a fost îngăduit oamenilor, nimeni, nici măcar Zeus nu le poate
schimba hotărârile. Ele sunt prezente la nașterea lui Meleagru, Apollo reușește să le înșele,
îmbătându-le ca să obțină pentru protejatul său Admetos un destin diferit de al celorlalți
muritori. Țesutul, metafora țeserii, a firului, a fusului ocupă un loc important în mitologia
clasică. Moirele sau Parcele hotărâsc sfârșitul omului, tăindu-i pur și simplu firul vieții, fir ce
simbolizează fragilitatea existenței umane. În Republica lui Platon, cele trei Moire, fiicele lui
Ananke, învârt fusul, iar Atropos face ca „firele toarse să nu mai poată fi desfăcute”. Fiecare
dintre Moire avea un rol specific: una trăgea firul din furcă, alta îl rotea, iar ultima îl tăia.
Rolul atribuit în mitologie firului din mâinile Moirelor, prin care acestea pot decide asupra
destinului și a momentului morții omului, i se opune cel al firului Ariadnei, sinonim cu
salvarea lui Tezeu. În mitologie apar o serie de figuri feminine care țes: Circe, nimfa Calipso,
Penelope, Elena,
În ce privește genealogia lor, moirele erau considerate ca fiind zeițele Destinului, fiicele
Nopții sau ale lui Zeus și ale lui Temis; parcele sunt fiicele lui Kairos. Unele parcae asociate
cu divinități funeste, precum Hermes, Persephone, Hekate, Nemesis.
Cea mai completă prezentare a genealogiei și caracteristicilor ne-o oferă Teogonia lui
Hesiod. În ceea ce privește literatura modernă, F. Hölderlin a compus poezia Către Parce, iar
Paul Valéry, Tânăra Parcă, în traducerile românești de către Ștefan Augustin Doinaș.
Atât moirele, parcaele, cât și ursitoarele au drept principale caracteristici:
1. patronarea destinului (ele sunt protagonistele scenelor mitice referitoare la destin-
soartă – noroc)
2. sunt divinități cu caracter colectiv, fiind reprezentate sau imaginate în grup: trei, cinci,
nouă, 12, mai rar una sau două; numărul preferat este însă trei. Formează o triadă divină,
fiecare asumându-și un moment din destinul omenesc.
3. ele prezidează cele trei momente de trecere esențiale din viața omului: nașterea,
căsătoria, moartea, pe care tot ele le-au hotărât în prealabil fiecărui om; ele reprezintă voința
divină și sunt asociate lui Zeus – Jupiter, care este și el stăpânul destinelor. Relația lor cu forța
divină stă însă sub semnul ambiguității: uneori îndeplinesc voința lui Zeus, însă în alte
contexte mitice au puterea absolută asupra sorții. Aceste zeițe greco-romane ale soartei erau

5
I. Nemeti, Parcae-Ursitoare. Studiu de mitologie contrastivă, p. 214. Vezi https://goo.gl/GFjTf9.
nemuritoare. Tot caracterul lor contradictoriu este semnalat și de faptul că ele întrupează
virginitatea și maternitatea: sunt fecioare caste, condiție impusă de esența lor oraculară, dar
totodată sunt divinitățile nașterii, protectoarele copiilor și eroilor.
4. în jurul prezenței lor se formează un adevărat sistem de ceremonii rituale,tabuu sociale
gesturi magice, secvențe temporale specifice.
Se vorbește de o o filiație existentă între Parcae și Ursitoare6, iar similitudinele dintre ele se
datorează asemănărilor generale care există între mitologiile indoeuropene, dar mai ales merg
pe o relație de filiație existentă între spiritualitatea romanică și folclorul românesc.
În spațiul românesc, numele de „Ursitoare” vine de la verbul „a ursi”, prin care se înțelege
„a hotărî soarta omului”. Pentru etimologia acestui termen există două ipoteze: ori este un
derivat din „a urzi”, din latinescul ordior (părerea greșită a lui Cihac cuvânt identic cu a urzi)
sau cf. Dicționarului limbii Române, din ngr. ὀρίζω, viit. ὀρίσω „a determina” (Pascu, Tiktin,
Candrea) – „a țese”. Și aici numele s-a impus devenind generic pentru întreg grupul. Cf.
Dicționarului limbii române, există atât forma ursitoare, cât și ursitori (la Eminescu, poemul
Mușat și ursitorile), acest plural formându-se după modelul priveghetori. Din familia lexicală
a acestui cuvânt au rămas termeni care s-au stabilit în limbă prin formulări de tipul „așa mi-a
fost ursita”, „așa mi-a fost dat/ursit”. De asemnea, există și o serie de
expresii/proverbe/zicători : „trebuie să joci cum îți cântă vremea”, „apa trebuie să vie la matca
ei și omul la teapa lui”, „i-a sosit vremea”, „i-a sosit ceasul”, „securea la rădăcina pomilor
zace”, „moartea nu mai are moarte cât o fi pământul”, „așa mi-a cântat ursita la naștere” (Ion
Ghinoiu). Ursitoarele hotărăsc și momentul căsătoriei, de unde și noțiunea de ursit. Prin
confuzia termenului cu ursita „(-soț, soție) există atâtea ursitoarea „câți oameni și câte femei”
sunt.
La români ele se numesc Ursitoarea, Soarta și Moartea, iar, ca și în cazul lui Clotho, al
cărei nume devine generic pentru întregul grup, Ursitoarea își impune numele. Ele sunt
divinități ale nașterii, căsătoriei și morții și sunt așteptate în nopțile de după nașterea unui
copil, pentru a-i croi ursita: Ursitoare toarce firul vieții, Soarta îi hărăzește viața, iar Moartea
i-o curmă.
Am preluat din lucrarea lui A. Fochi7 unele informații pentru a contura acest profil al
ursitoarelor.
În ceea ce priveste numărul acestora: de obicei apar în număr 3, alții zic că sunt 9, 7, 12,
24, 40, uneori se vorbește de una singură, sau numai de două.
Cât despre nume nume: ursele la români nu aveau nume individuale ca la greci (Clotho,
Lachesis și Atropos) sau romani (Nona, Decuma și Morta), ci nume tabuistice, deoarece nu
trebuia să fie numite pe numele lor sfânt. Românii le numeau eufemistic: torcătoarea,
depănătoarea, curmătoarea; Ursători, Ursite, Urse, Ursoni, Ursoi, Ursoaice, Surori, Zîne ; cea
mai mare numită și Soartă, se numesc „Bălașa, Ioana și Dumitra, se numesc Ana, Sînzana,
Diana, Prița, Rochița, Pricochița, Dolna, Molna, Prisca, Vîrja, Hîrja, Tisca”; dintre acestea
numai una era numită ursită adevărată, iar celelalte două erau acolisite. Sunt ursite ale nașterii,
ale nunții, ale morții; una de seară, alta de miezul nopții și ultima despre ziuă; nu au nume

6
I. Nemeti, ibidem, „Pe teritoriul Daciei romane credința în Parcae este atestată de o inscripție funerară
descoperită la Gherla, patru pereți de aedicula funerară provenind din Potaissa, Ampelum și Apulum și un vas
antromorf descoperit la Napoca”, p. 213.
7
A. Fochi, Datini și eresuri populare la sfârșitul secolului al XVII-lea, București, 1973, p. 349-350.
proprii; au nume sfinte; pe bază de contaminare sunt confundate cu cele sfinte. Soarta,
Torcătoarea, Curmătoarea sau Ursitoarea, Ursita, Moartea, aceasta poartă denumirea și de
Șchioapa, după cum a rămas în expresii de tipul „Așa a vrut Șchioapa”.
Locuința ursitoarelor se consideră a fi: „în pădurea ursitoarelor”, în păduri neumblate,
pustietăți, munții Eleonului, pretutindeni, în pântecele omului, în slava cerului, la Dumnezeu,
la malul mării.
Cât despre iconografia mitologică, ele apar ori ca trei femei, trei fecioare curate, fete
mari, surori, fete închipuite, ființe nevăzute, două românce și o țigancă, trei năluci în formă de
femei, una dintre ele e șchioapă și de regulă este cea care ursește; prin confuzie, sunt
echivalente cu fermecătoarele; prima fecioară curată, a doua femeia de rând, a treia femeie ce
o ia omul; Imaginea urselor de bătrâne fecioare, având priviri întunecate, fiind tăcute și
neîndurătoare. Sunt făpturi feminine frumoase ca niște zîne, de unde numele lor de Fete sau
Fecioare (fetele care ursesc), alteori ca Batrîne-Fecioare, urîte ca niște vrăjitoare, de unde
numele de Babe (babele care ursesc). Fecioria zînelor tinere sau batrîne înseamnă starea de
puritate fizică și spirituală strict necesară ritului ursirii și imparțialității în ursire
Printre atributele acestor făpturi menționăm: ursesc copilul nou-născut, ursesc copilul în
primele trei zile de la naștere, la bine ori la rău, ursesc viitorul bun sau rău al omului, aduc
noroc fetelor mari la măritiș, ursesc în ordinea vârstei, însă tot ce spune cea mică rămâne,
ursește cea șchioapă de regulă, două ursesc de bine, una de rău, îl fac pe om bogat, sărac sau
potrivit, când sunt necăjite, mușcate de câini, ursesc rău copilului, când sunt vesele, ursesc
bine ca la boieri, una ursește aur, a doua argint, a treia piatră; când se brodesc mânioase, nu le
poți împăca orice le-ai pune pe masă la trei zile; una e de noroc, Bogăția, una de nenoroc,
Sărăcia, bogăția e prost îmbrăcată, cu mânecile sumese și lucrează mereu; sărăcia e bine
îmbrăcată, nu lucrează, e mândră, șade în pat, cântă cu tambura.
În folclor sunt cunoscute o serie de practici specifice acestui rit de ursire: se pune masa în
seara a treia după nașterea copilului, masa este toată noaptea încărcată cu fel de fel de
mâncare, flori, vin, bani; mamele au obiceiul ca, în acea noapte, să pună pe o tavă apă, pâine,
sare și parale, ca venind ursitoarele să găsească aceste lucruri, în care caz, ele fiind bine
primite, bine vor ursi și pe copii; se pune în trei seri de-a rândul sare cu pâine într-o strachină
și un pahar cu vin și unul cu rachiu. Dacă a doua zi, găsesc paharele seci, copilul n-are noroc,
iar dacă le găsesc pline, copilul are noroc; a treia noapte după naștere, se pun copilului pe o
măsuță trei turte cu apă și bani; a treia noapte se pune o masă cu trei azime unse cu miere
aproape de prunc și femeia care a născut;
Iar pentru credințele care însoțesc aceste mituri: au mare venerație pentru ele la nașterea
copiilor; dacă lehuza ar fi deșteaptă, ar auzi pe ursitoare; de multe ori, ursitoarele se arată în
vis mamei pruncului, vesele sau triste; un om se zice că are trei ursitori și dacă-i moare una, el
se căsătorește cu a doua sau cu a treia, și dacă o nimerește trăiește cu ea până la sfârșitul
vieții; dacă îi mor toate trei, rămâne stingher;
Romulus Vulcănescu8 aduce în discuție două variante ale ursirii: una în care activitatea lor
se desfășoară succesiv în primele trei nopți de la naștere (astfel, în prima noapte lucrează
torcătoarea asistată de celelalte două; în noaptea a doua depănătoarea deapănă firul tors pe
ghemul vieții și în noaptea a treia curmătoarea taie cu o seceră firul vieții). Cealaltă variantă

8
R. Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987, p. 162-168.
este cea în care toate cele trei urse îndeplinesc întreaga lor activitate numai în noaptea a treia
de la naștere.
Cele trei împuternicite divine ale soartei – ursele – apar în a reia noapte de la naștere, în
camera copilului, pentru a-i fixa soarta. Se pun mâncăruri alese și băutură pentru primirea
urselor, spre a se ospăta pe îndelete, pentru a fi îmbunate. Se punea în această cameră un taler
cu obiecte alese (un fluier, un spic de grâu, un ban, o ceașcă cu vin). În dimineața de după
ursire, părinții copilului sau moașa întindea talerul cu obiectele semnificative, urmărind ce
obiect atingea întâi copilul. Obiectul acela prevestea viitoarea stare socială, civilă sau
profesională.
De asemenea, părinții copilului nou-născut credeau că puteau să vadă cum vin acestea
noaptea și că puteau auzi cum menesc ființarea copilului. Nu trebuiau să facă nici o mișcare
pentru a nu tulbura ursita și nici să divulge ceea ce au văzut. Trebuiau să se roage în taină
pentru ca vizita lor să fie cu noroc. Datorită indiscreției părinților, ursitoarele s-au făcut
invizibile. Moașele rosteau versuri precum: „Urselor/zînelor/frumoaselor/fecioarelor/cu
bineveniți/bine ne găsiți/cum vă primim/cu pusă masă/bucate direse/vinațuri alese/ așa vă
ospătați/pîn vă dumiriți/noroc să meniți/fătului nost”.
Se vehiculează o serie de descîntece de facere, desfacere și îmblânzire: „HA! Ursită roasă
poroasă/albastră/proalbastră/galbenă, progalbenă/cu chicioarele nu frământați/trupu nu-i
mâncați/în grea boală nu-l băgați/ de l-o pocit o Fată, crapă-i țîțele/de-o pocit-o codru, cadă-i
frunza”. De obicei, hotărârile Ursitoarelor nu pot fi clintite, dar ele pot fi îmbunate. Ospățul
ursitoarelor constă pâine, sare, miere, apă, vin, copturi, plăcinte (toate aceste ospețe reprezintă
o formă de jertfă adusă de către părinți pentru îmbuna prezicerile pentru viitorul copilului).
Și M. Olinescu9 abordează acest subiect al ursitoarelor, invocând o legendă cu Alexandru
Macedon, despre care se zice că a luat niște apă vie de la izvorul din care se scălda regele
Ioan. Apa i-a fost furată de trei servitoare, care bând-o și rămând de atunci veșnic tinere,
Dumnezeu le-a pus să ursească viața oamenilor. Ele trăiesc toate la un loc într-o casă
frumoasă ca un palat. Acolo e o sală mare, cu mii și milioane de candele, ce lucesc ca niște
stele pe cer. Acestea-s viețile oamenilor. Îndată ce se naște vreun copil, i se toarnă untdelemn
în candelă, de către uristoare, atît cît îi va fi viața lui de lungă. Nimeni nu trebuie să asculte ce
spun ursitoarele. Cine le aude e sortit la o moarte năprasnică
Acest mit al urselor transgresează și în basmele de factură mitică; astfel, ele mențin în
basme aceeași structură tematică, joacă același rol. Însă există totuși niște artificii care ajută
eroii să se sustragă hotărârilor irevocabile rostite de făpturile magice.
În basmul lui Petre Ispirescu, Voinicul cel cu cartea în mână născut, unchieșul a încălcat
una dintre credințe (aceea de a nu trage cu ureche la ceea ce sortesc ursitele). El a auzit ce i-au
prezis cele trei ursitoare la naștere. Astfel, prima îi spuse că „Acest copil are să fie un Făt-
Frumos, și are să ajungă bogat”, cea mijlocie „ Pe acest copil, când va fi el de doisprezece ani,
are să-l răpească duhurile rele”, iar cea mai mică găsește totuși o soluție „ Daca va scăpa de
duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat”. Pe parcursul basmului, mai sunt menționate
încă o dată ursitoarele, de data aceasta pentru a-i prezice soarta fetei de împărat: „ o ursiră ca
ea să nu se poată mărita până ce nu se va găsi cineva care să petreacă o noapte în cămara ei și
să scape teafăr”. Este interesant faptul că în basme coexistă aceste făpturi, care mai mult țin

9
M. Olinescu, Mitologie românească, București, 1944, p. 239-240.
de o tradiție păgână, cu elemente de creștinătate: astfel, în permanență, este invocat factorul
religios - copilul se născu cu ajutorul Maicii Domnului; unchieșul, care auzi ursita copilului,
îi adună pe toți oamenii la biserică ca să facă rugăciune.
În basmul Frumoasa din Pădurea Adormită, preacinstitele ursitoare sunt în număr de 13,
iar împăratul, care avea doar 12 talere de aur în care putea servi bucatele, nu o invită pe una
dintre ele la ospăț, ceea ce atrage blestemul următor: la 15 ani fata urma să se înțepe într-un
fus și să moară; însă, cele de-a doisprezecea, care nu-și isprăvise de rostit urarea, nu-i stătea în
putere să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească un pic : astfel, îi prezice fetei să cadă
într-un somn adînc care să țină 100 de ani. Cu toate că împăratul îndepărtase toate fusurile din
împărăție cu speranța de a evita împlinirea prorociei ursitei, fata nu se poate sustrage hotărârii
destinului. În versiunea englezească a basmului apar 7 zâne să-i prezică fetei ursita.

Bibliografie
FERRARI, Anna, Dicționar de mitologie greacă și romană, în traducere de D. Cojocariu, E.
Stoleriu, D. Zamosteanu, Polirom, Iași, 2003, 280-281.
FOCHI, Adrian, Datini și eresuri populare la sfârșitul secolului al XVII-lea, București, 1973,
p. 349-350.
MEILLET, Antoine, ERNOUT, A., Dictionnaire étymologique de la langue latine: histoire
des mots, Librairie C Klincksieck, Paris, 1951.
NEMETI, Irina, Parcae-Ursitoare. Studiu de mitologie contrastivă, p. 213-218 în
https://goo.gl/GFjTf9.
OLINESCU, Marcel, Mitologie românească, București, 1944, p. 239-240.
VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987, p. 162-
168.
WALD, Lucia, SLUȘANSCHI, Dan, Introduce în studiul limbii și culturii indo-europene,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
Dicționarul limbii române (DLR), Serie nouă, Editura Academiei Române.
https://goo.gl/Bw8dWF
https://goo.gl/DNxGLJ