Ministerul Culturii Republicii Moldova

Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice

Facultatea - Teatru, Film si Dans
Catedra – Regie, Teatru, Show si Manifestari Publice

Referat
Tema: Feeria ca specie a genului dramatic

Elaborat: Milea Mihai

Student anul II Regie Estrada
Profesor: Irina Caterev
(lector superior)

Chisinau 2017
Introducere
Autorii determină genul pieselor sale în mod diferit, ca de exemplu, „glumă”,
„comedie lacrimogenă”, „miracol”, „misterie”, „dramă istorică”, „dramă familiară”,
„catastrofă într-un act” etc. Clasificările genurilor dramatice sunt specifice în
dependenţă de tradiţia teatrală, de diverse principii luate la bază. Putem întîlni
clasificări ale pieselor şi scenariilor de film în cele de război şi pace, de iarnă şi
primăvară, vară şi toamnă, de copii şi de tineret, şcolare, de familie, biografice,
istorice, romantice, mistice, de aventuri, western, thriller, criminale, poliţiste,
detective, psihologice, fantastice, erotice, melodrame, musicale, sportive,
documentare, în desen animat, de popularizare a ştiinţei etc. Sunt clasificări ce au la
bază şi mijloacele artistice de expresie, ca de exemplu, cele de estradă. Aristotel
numeşte două genuri de bază ale piesei şi ale spectacolului: tragedia şi comedia. El le
leagă de capacitatea omului de a rîde şi plînge. Reacţia patetică de rîs sau plîns
vizează atitudinea în formele ei extreme. Deosebirea dintre aceste genuri constă după
el în faptul că tragedia începe cu fericire şi se termină cu nefericire, iar comedia
începe cu nefericire şi finalizează cu fericire. Tragedia este o manifestare a stării
afective, care duce la groază şi catarsis sublim, 16 iar comedia este manifestarea
grotescului, a asocierii situaţiei dramatice cu calităţi fiziologice, un comportament
josnic. Impunerea unui anumit patos (tragic, dramatic, comedic, feeric, pamfletist,
satiric, farsoric etc.) este determinată de atitudinea civică a dramaturgului, echipei de
creaţie a spectacolului faţă de problema abordată şi atitudinea cetăţenească la care se
doreşte să ajungă publicul în urma vizionării spectacolului. Orgiile misteriilor
Dionisiace prezentau ritualuri sacre cu cîntece şi dansuri ale mistereogogilor,
menadelor, bacantelor. Un element tradiţional al misteriilor erau procesiunile mascate.
Iar a doua zi sărbătorile lui Dionisos continuau din nou cu serviciul divin, spectacole
şi orgii misteriale. Tradiţia misteriilor antice începe cu cele consacrate zeului Soare,
lui Zeus atotputernicul, dar şi ale lui Zagreus, divinitate orfică, preluată de greci sub
numele lui Dionisos.

Feeria îşi are rădăcinile în misteriile şi miracolele antice, păgîne şi creştine. După
interzicerea de către biserica catolică a acestora în secolul XVII, în Italia apar feerile.
Denumirea vine de la noţiunea „fee”, ce reprezintă zînă. Este opera dramatică,
reprezentaţia teatrală, de circ, filmul cu personaje şi tematică mitică, plină de culoare
şi de strălucire, trucaje și efecte scenice, farmec, frumusețe ca în grădinile zînelor.
Feeria începe cu o nefericire şi sfîrşeşte cu o fericire survenită prin minune sau cu
ajutorul unor personaje neîntîlnite în realitate, fantastice. Eroul feeriei obţine salvarea
prin protecţia divină datorită calităţilor sale pozitive, sincerităţii şi bunătăţii sufleteşti
asemeni Fetei moşneagului, care primeşte salba de aur de la Căţeluşă, merele de la
Măr, plăcintele de la Cuptor, păhăruţele de argint cu apă cristalină de la Fîntână
datorită cuminţeniei sale, cumsecădeniei, care merită să fie răsplătite cu cele mai alese
daruri.

I Definiții
FEERÍE, feerii, s. f. 1. Priveliște nespus de frumoasă, încântătoare, ca în
basme. 2. Reprezentație teatrală, de circ etc., cu personaje și tematică mitică, cu
montare și costumație pline de culoare și de strălucire și cu numeroase trucaje și
efecte scenice.

Feerie- gen al operei dramatice, Este opera dramatică, reprezentaţia teatrală, de circ,
filmul cu personaje şi tematică mitică, plină de culoare şi de strălucire, trucaje și
efecte scenice, farmec, frumusețe ca în grădinile zînelor.

II Specificul feeriei ca gen dramatic

Feeria începe cu o nefericire şi sfîrşeşte cu o fericire survenită prin minune sau cu
ajutorul unor personaje neîntîlnite în realitate, fantastice. Eroul feeriei obţine salvarea
prin protecţia divină datorită calităţilor sale pozitive, sincerităţii şi bunătăţii sufleteşti
asemeni Fetei moşneagului, care primeşte salba de aur de la Căţeluşă, merele de la
Măr, plăcintele de la Cuptor, păhăruţele de argint cu apă cristalină de la Fîntână
datorită cuminţeniei sale, cumsecădeniei, care merită să fie răsplătite cu cele mai alese
daruri. 27 Animalele, peştii şi păsările în feerie vorbesc, copacii îşi pot zmulge
rădăcinile şi se deplasează, insectele şi reptilele se transformă în oameni, călimarele şi
păpuşele sunt însufleţite, sfeşnicul şi cănuţele dansează etc. În feerie este loc pentru
demiurg, divinităţi, zei olimpieni, zîne, iele, balauri înaripaţi, vărsînd foc pe gură,
grifoni cu corp de leu, capul şi aripile de vultur şi urechile de cal, demoni, draci,
diavoli, satană, fiinţe supranaturale avînd puterea să stîrnească dorinţe, pasiuni, furii,
să aducă somnul ca Moş Ene, gerul ca Gerilă, dar şi oameni răi, copii neastîmpăraţi.
Grotescul amplificat de fantastic în feerie ia forme de centauri, bucentauri, vampiri,
vîrcolaci, despre care se credea că mănîncă Soarele şi Luna, provocînd eclipse,
vasilişti, care omoară cu privirea, gorgone, monştri cu chip de femee şi şerpi în loc de
păr, vidme, năluci, stafii, vrăjitoare, budihace, bîzdîhanii, dihanii, joimăriţe, vedenii,
strigoi, fantome, babauce, bobărese care ghicesc în bobi (Baba-Hîrca, Baba-Cloanţa,
Cotoronţa), moşmoane ce fac vrăji, farmece, bestii, pocitanii, nămile, elfi, alte
personaje convenţionale născute de fantezie. Feeria provine din miturile oamenilor
preistorici, care se închinau totemelor, unor forţe ale naturii cum ar fi soarele,
pămîntul, cerul aducător de ploaie şi fulgere, unor animale cum ar fi lupul, reptile,
cum ar fi şerpii, de la care oamenii învăţau modul de a vîna, a se comporta. Aceste
mituri au devenit bază pentru apariţia credinţelor şi ritualurilor tainice, mistice, a celor
iniţiaţi, uniţi in jurul unui misteriogog, preot, care săvîrşea ritualuri de incinerare, de
iniţiere a nou-născuţilor, a tinerilor căsătoriţi, de sărbătorire a începutului şi a
încheierii lucrărilor agricole şi alte evenimente importante ale comunităţii. În cadrul
lor oamenii cereau ocrotirea divinităţilor, salvarea şi săvîrşirea minunii. Ca şi publicul
preistoric eroul feeriei este naiv şi credul. Ca şi în celelate genuri el cade pradă
minciunii, este victimizat de omul rău. Numai că minciunile în care crede eroul feeric
sunt neverosimile. El este atras de o enigmă, de un fenomen de neînţeles, lucru greu
de pătruns cu mintea, un mister, de un joc distractiv sub formă de ghicitoare, şaradă,
de cuvinte, de o persoană cu purtare enigmatică, de un portret cu putere magică ca cel
al prinţesei Turandot etc. Cum copiii sunt departe de un joc subtil, firesc şi credibil,
minciunile feeriilor sunt adesea „cusute cu aţă albă”. Asta le face „gogonate”. În
feerie personajele antagoniste induc în eroare, nu-şi ţin cuvîntul dat, făgăduiala,
înşeală, scornesc, născocesc, amăgesc cu ochi nevinovaţi... Cei cu destulă fantezie
mint de îngheaţă apele, de stă soarele în loc. Denaturările lor intenţionate creează
uneori aparenţe atît de impunătoare ca şi satele lui Potiomkin. În feerie grotescul trece
în fantasmagorie. Minciuna îşi pierde hotarele verosimile, căci începe transformarea
ei în mistificare. Aceasta prezintă faptele şi legătura „cauză – efect” altfel decît cum
sunt în realitate, falsifică, profită, abuzează de credulitate, induce în eroare pe „gură
cască”. Anume acest sol fertil al spiritelor credule, clăpăuge, pînă într-atît de slabe că
speră a soluţiona propriile probleme prin practicile şi ritualurile oculte, devine un
incubator al misticismului. Incapacitatea de a formula o concepţie raţională despre
lume ce ar cuprinde şi fenomenele „iraţionale”, le-ar explica, naşte credinţa în
supranatural şi dorinţa de comunicare cu el. Aceasta este baza feeriei, basmelor,
miracolelor şi misterelor medievale. Dacă minciuna este iluzia adevărului, atunci
adevărul inexplicabil este mister. Fiind bănuită că ar exista, această formă de adevăr
posibil este greu de pătruns, nu cere explicaţie ci doar credinţă, este sur-realistă şi nu
se bazează pe date şi legi cunoscute. Ea există necunoscută, nedescoperită.
Descoperirea ei depinde de forţa dragostei şi a întîmplării. Această întîmplare
salvatoare, miraculos întîmplată este un fenomen neobişnuit atribuit forţei divine ce se
manifestă în condiţiile banale ale cotidianului. Ea uimeşte prin proprietăţile sale
supranaturale, fantastice, neînţelese, tainice, în contradicţie cu cunoaşterea legilor
naturii. Astfel inexplicabilul porneşte motorul de căutare al răspunsului, al
argumentelor pentru a convinge prin miracol şi a fundamenta minunea, iar cu ea –
ritualurile oculte, vrăjile, farmecele, descîntecele... De la întîmplarea mistică nu este
departe pînă la minunea, care ne surprinde prin neprevăzut, ne impresionează.
Transformarea minunată este încîntătoare, admirabilă, splendidă. Ea foloseşte acţiuni
deşănţate, uimitoare, curioase. Aceste întîmplări miraculoase dar posibile, care nu au
o cauză evidentă, o explicaţie raţională sunt clasate ca fenomene supranaturale,
feerice. Ea înzestrează personajele cu puteri excepţionale, fermecate, ciudate, stranii.
Personajele ei se abat de la normal în urma suportării unor mutaţii, ce îi fac distinctivi
şi care duc spre excelenţă, o frumuseţe deosebită sau o hidoşenie. Ele sunt capabile de
fapte admirabile, extraordinare. Minunile se potrivesc perfect necesităţilor unei
Cenuşărese visătoare sau unui Prinţ ce nu vrea să-şi asculte părinţii şi să înveţe cu
multă stăruinţă. Operele dramatice cu asemenea subiecte sunt determinate ca poveşti,
basme. Important este ca ele să înveţe copiii să asculte de părinţi, să nu strice
lucrurile, să nu fie răi cu animăluţele, chiar cu cele mai mici vieţuitoare, căci acestea
pot să se răzbune şi să le pricinuiască un rău.

III Concluzii
Feeria ne învaţă să ne comportăm cu bunătate, căci vorba ceea „bine faci – bine
ajungi” şi te poţi salva chiar din cea mai grea şi mai neverosimilă situaţie, din care
parcă nu există sorţi de izbândă. Feeria nu este un gen predestinat exclusiv pentru
copii, ci şi pentru maturii care cred în minuni şi le aşteaptă. Ea ne dă speranţa fericirii
chiar şi după moarte. Minunile ne miră dar şi ne fac să ne cunoaştem propria imagine.
De altfel, una din cele mai vechi noime ale verbului „a se mira” era de „a se privi în
oglindă”, a se oglindi, iar cuvîntul arhaic „mirază” însemna oglindă. Doar pe urmă
semantica verbului „a se mira” a fost redusă la apariţia sentimentului provocat de un
factor mirific. El are cîteva coordonate legate de principalele circumstanţe ale situaţiei
din care provin expresiile binecunoscute ca „te miri cine”, „te miri ce”, „te miri cînd”,
„te miri unde”... Mirificarea realităţii este o parte indispensabilă a dramaticului. Cu
mirarea începe procesul cunoaşterii. Spectatorul vine în teatru pentru a fi mirat.
Creatorii de spectacol îşi pun întrebarea „Cu ce vom mira publicul?” Dramaturgul se
vrea atrăgător, să stimuleze interesul şi curiozitatea cititorului.
IV Bibliografie

1. Dex online

2. Cistiuhin Igor, Despre dramă și dramaturgie

3. Aristotel, Poetica

4. Ceuca Justin - Evolutia formelor dramatice

5. http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/turcanu/dramaturgia.pdf

6. http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1526

7. https://dexonline.ro/definitie/feerie
Introducere

I Definiții

II Specificul feeriei ca gen dramatic

III Concluzii

IV Bibliografie