ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ȘI ARTE PLASTICE

FACULTATEA „ARTĂ TEATRALĂ, COREGRAFICĂ și MULTIMEDIA”

DEPARTAMENTUL „ARTĂ TEATRALĂ”

SECȚIA „REGIE”

Referat
Formele mici ale dramei.
Farsa, skeciul, vodevil si intermedia.

Pedagog: Catereva Irina

Doctor in arte, lector universitar

Elaborat: Valeria CHETRARI, anul IV RE

Chișinău, 2019

Plan:
Introducere
I. Drama.Noțiuni definitorii.
II.Formele mici ale DRAMEI:
II.1.Farsa
II.2.Intermedia
II.3.Skeciul
II.4.Vodevilul
Concluzie
Bibliografie

Introducere
Drama are tendința de a reflecta întreaga complexitate a vieții reale, cu
întîmplări și situații tragice, în care eroii au o soartă nefericită.
Cea mai mare influență asupra dezvoltării dramei moderne a avut-o drama antică
greacă.
Drama greacă s-a dezvoltat din diferite feluri de poezii ocazionale cu conținut
religios, ce se cîntau la festivități și pentru preamărirea zeităților grecilor. Deci,
drama s-a dezvoltat din cultul zeilor.
De asemenea în drama putem întîlni îmbinarea tragicului cu comicul.
Tragedia și comedia fiind două specii a genului dramatic la fel ca și drama.
Definițiile lor sunt următoarele:
Tragedia – o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând
personaje puternice, angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a
lumii ori cu propriile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu moartea
eroului.

Comedia – lucrare dramatică, care provoacă rîsul – mijloc deosebit al acțiunii

artistice. François Rabelais(scriitor și medic francez, autorul romanului
„Gargantua și Pantagruel” realizate în maniera grotescului), spunea : „Rîsul este
propriu omului”.
În referat, voi ilucida noțiunile definitiroii ale termenului DRAMĂ, ulterior –
vorbind despre FORMELE MICI ALE DRAMEI, și anume: farsa, intermedia,
skeciul și vodevilul.

Drama. Noțiuni definitorii.

Conform Dex-ului drama este o piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă
imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și
complexe, adesea într-un amestec de elemente tragic și comice.
Etimologia cuvântului „drama” vine de la grecescul „drama” sau franțuzescul
„drame” și înseamnă „acțiune”.
Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții
reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu
întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit. Dramele acoperă
o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică etc. Drama
apelează la un limbaj solemn, ce alternează cu cel familiar, dar poate să recurgă
și la resurse lexical comice. Componența esențială a acestei specii literare rămâne
însă conflictul prin care se conturează personalitatea eroilor dramatici.
Conflictul în drama fiind – acțiune, desfășurare a evenimentelor prin ciocnirea
intereselor și pasiunilor care însuflețesc personajele principale.
Începând din Antichitate drama este destinată scenei. Orice acţiune desfăşurată
pe scenă, orice piesă de teatru, indiferent de gen, purta denumirea de dramă. Din
această cauză termenul devine mai sărac în valenţele sale literare (beletristice) şi
se îmbogăţeşte în cele artistice: scenariu, dialog, joc, reprezentare, regie, dar
ţinând seama şi de spectator.
Drama este cea mai răspândită specie a genului, fiind mult mai puțin supusă
convențiilor și normelor decât tragedia și alternând personajele bine
individualizate cu cele tipice. Îmbinarea elementelor tragice cu cele comice a
făcut posibilă o altă specie literară, cunoscută sub numele de tragicomedie,
însecolul al XVII-lea.
Drama s-a manifestat ca specie modernă în secolul al XVIII-lea, prin scriitorii
germani Lessing, Schiller și Goethe. În secolul romanticilor, specia a evoluat ca
manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate de acțiune, de
construire a personajelor-model din toate mediile sociale, în care amestecul
dintre tragic și comic permite reliefarea autentică a caracterului uman.  Fascinația
dramei romantice constă în faptul, ca contopește în același suflu grotescul și
sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și comedia.

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi ulterior

reprezentate pe scena unui teatru.De aceea, operele dramatice presupun o limitare
în timp și spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict
dramatic, care este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări,
pasiuni și caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică
prin intermediul dialogului și al monologului, autorul neintervenind decât în
indicațiile scenice (regizorale). Indicațiile scenice apar între paranteze sau în
subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor,
la mimică etc. Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenție
indirectă se manifestă prinindicațiile de regie, care se numesc didascalii. Genul
dramatic se împarte în trei specii: tragedie, comedie şi drama propriu-zisă, între
care există o deosebire organică. Pe lângă aceste specii s-au dezvoltat şi
diferenţiat: opera, opereta, vodevilul, tragedia, melodrama, monodrama, farsa,
feeria, cantata şi oratoriul.

Formele mici ale dramei

Termenul de ,,formele mici ale dramei’’ se răspîndește pe larg, la începutul
sec.XX, în Rusia (în perioada Revoluției din Octombrie), caracteristice fiind
pentru acea perioadă reprezentațiile de estradă (de obicei cu puține personaje),
care au luat amploare. Forma mică a Dramei presupune: piesă de dimensiuni
mici, scenă dramatică, skeci, vodevil, intermedia, farsa.
De asemenea, forme mici, pot fi numite numerele de estradă cu caracter
narativ.
Piesele de dimensiuni mici se construiesc după același principiu ca și lucrarea
dramatică de dimensiuni mari. La baza construcției este conflictul care are
început, punct culminant și sfîrșit. Conflictul fiind - ciocnirea opiniilor opuse ale
actorilor în genul epic, în dramă, de asemenea în genul liric,daca este prezent
subiectul .Conflictul se realizează în acțiunile verbale și fizice ale actorilor și se
desfasoară datorită subiectului.
Formele mici ale dramei cer o capacitate deosebită de a introduce momentan
spectatorul în cercul situațiilor emotive și evenimentelor complicate. Din altă
parte, ne oferă posibilitatea de a crea scene, care nu tind spre dezvoltarea
conflictului.
După conținut în formele mici predomină comedia – satirică; începutul tragic,
de obicei, caută o dezvoltare mai largă.

II.1. Farsa– lucrare dramaturgică de dimensiuni mici în stil ușor, comic,

banal, jucăuș. O piesă ordinară de un comic comun, ordinar. Scopul ei fiind să
smulgă hohote de ,,râs’’ sincer.
Conform Dex-ului–  comedie în care sunt cultivate îndeosebi comical ușor, de
situație, bufoneria, intriga amuzantă și replica spiritual.
Farsa domină însecolul XIV– în care întîlnim o reprezentare mai amplă și mai
adevărată a vieții, precum și o critică directă, aspră, de pe poziții populare a
tuturor claselor privelegiate ale societății feudale.
 Farsa este o adevărată comedie vulgară, unerori grosolană, de moravuri în care
este satirizată mai ales lumea negustorilor și a justiției. O înșelătorie triumfătoare
sau dezamorsată, aceasta este cel mai des intriga.
Farsa ia naștere de la artiștii ambulanți (Vaganți - Anglia, Skomorohi - Rusia,
Șpilmani – Germania, mimi – Italia) și carnavale. Anume artiștii ambulanții - au
oferit farsei tematică, iar carnavalele – esența jocului și masivitate.
Însecolul XIX, termenul,,farsă’’este folosit ca specie dramatică, care și-a
păstrat caracterele farsului medieval:

- Simplitatea subiectului;

- Umor bufonic;

- Caractere fixe;

- Procedeuri comice exterioare;

Opere reprezentative: Prima farsă datează în sec. al XIII-lea și se cheamă

Le Garson et l’Aveglue. Apoi ca modalitate comică, folosită de mulți autori,
precum W.Shakespeare în Henric al IV-lea. Dar descoperim farsa și la Labiche
( dramaturg francez), Feydeau ,,Doamna de la Maxim’s” , ,,Dragostea și pianul”
, Courtelin. Există, apoi, componente ale farsei preluate de unii dramaturgi, în
primul rînd de Moliere ,,Prețioasele ridicole” (1659), ,,Școala femeilor” (1662).
Capodopera pentru literatura franceză este considerată ,,Farsa jupînului
Pathlin”, iar pentru cea engleză ,,Acul cumetrei Gordon”
Personajele – nu sunt indivizi, nu au individualitate, ci reprezintă categorii
morale, trăsături de caracter sau generale ale unor grupuri umane sau personaje
colective. Se numesc categorial, Soțul, Femeia, Călugărul, Nobilul, Șarlatanul.
Locuitori ai orașului de profesii diferite – monahi, popi, negustori, studenți,
medici (foarte rar boieri sau țărani).
 1.În farsă accentul se pune anume pe ce face personajul, de asta pentru farsa
este caracteristic personajul – mască(personaj care are trăsături constante în toate
lucrările).Personajul – mască este un personaj artistic permanent, fix, care trece
de la spectacol la spectacol. Pentru farsă este caracteristic umorul, bufonada,
improvizarea, accentual nu se pune pe individualitatea personajului dar pe
personajul tipic.

2. Derîderea – este unul dintre principalele elemente ale farsei,de aceea farsa
utilizează principiul bufoneriei exagerate. Derîderea este principiul dramaturgiei
farsei.

Dezvoltarea acțiunii – de la nefericire, la fericire. Situația comică se

realizează datorită efectelor vizuale (bătaie, ceartă, sărut). Acțiunea în
dramaturgia farsei este foarte dinamică, cineva undeva aleargă, cineva se ceartă
sau glumește, mereu se petrece schimbul de situație, nu există monologuri lungi
cum ar fi în comedie, tragedie sau dramă.

Acțiunea ei se petrece în lumea satelor sau a oamenilor simpli. Mersul acțiunii

este veridic și cursiv, determinat nu de fantezia autorului dar de însăși psihologia
personajelor.
Farsa este genul de teatru care a reușit cel mai bine în evul mediu să dea o
operă vie. Ieșită din popor, plină de observații juste,ea n-a pierit o dată cu evul
mediu, ea continuă să trăiască în tradiția populară.

II.2.Intermedia – (din lat.intermedius – situat în mijloc) piesă de

dimensiuni mici, în stil comic, jucată între actele piesei principale (dramă,operă).
A apărut în teatrul din perioada Renașterii în secolul XV,apoi s-a răspîndit în
Italia,
Anglia, Spania în sec.XVI – XVII. Din intermediile operelor s-a dezvoltat opera-
buffa. În teatrul contemporan intermedia s-a păstrat ca scenă comică sau
muzicală înserată în spectacol. În reprezentările teatrale intermedia se plasează
între două numere și episoade.
Este în strînsă legătură cu comedia.A apărut în teatrul european.Se răspîndește
pe larg în epoca renașterii comediei Dell’Art, construit în întregime pe
improvizație.
A fost utilizată pe larg – în Franța de către J.B.Molier, în Anglia – sub formă
de scene comice, de către W.Shakespeare și în Spania de către M.Servantes.

Tema– la baza temei pot fi – glumele, anecdotele pe teme religioase, istorice.

Tema se descoperă prin – umor, satiră, hiperbolizare, joc de cuvinte.
Personaje– oameni simpli, reprezentanții diferitor profesii. Pentru personaje
este specific grotescul și bufonada.
Dezvoltarea acțiunii – de la nefericire, la fericire. Este obligatorie discuția
directă cu spectatorul. Domină acțiunea fizică,dar spre deosebire de farsă nu
există bătăi.
În prezent intermedia este o specie populară a formelor mici ale dramei,care se
utilizează în estradă, la TV și radio.

II.3. Sketci – (din engl. schiță ) piesă de dimensiuni mici,cu conținut de

comdie acut.Conform Dex-ului – Scurtă scenetă cu caracter glumeț, satiric și, de
obicei, cu temă actuală. Specie a genului epic redusă ca dimensiune, caracterizată
printr-un număr redus de personaje, acțiune limitată la un episod din viața unui
sau a mai multor dintre personaje.
Această formă artistică, care își are începuturile de la intermedia populară, a
apărut în sec.XVI, dar se dezvoltă odată cu proza realistă din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea prin intermediul scriitorilor Mark Twain, Anton Cehov, Guy
de Maupassant.
S-a răspîndit mai larg în estradă.
Sketci-ul durează 15-20 de minute,de la 1 la 3 persoane, dintre care personajul
principal este naratorul. Trăsătura distinctivă a sketci-ului este trucul acțiunii
inverse,atunci cînd faptele rele a unui erou, îl lovesc pe el însuși.
Tema – socială, politică, morală.
Personaje – personaj mască – ca imaginea modernă (oameni simpli)
Personajele vorbesc obișnuit, dar foarte laconic și cu umor mușcăcios.
Dezvoltarea acțiunii – de la nefericre,la fericire. Acțiunea este atît comică
cît și tragică.
În sketci neapărat trebuie să fie prezente două întorsături de subiect.
Opere reprezentative: Лачин ,,Сальери и красавица”, Алесей Сомов
,,Вылюди”

II.4.Vodevilul –Conform Dex-ului– specie de comedie ușoară sau de

farsă (într-un act), în textul căreia sunt intercalate cuplete care se cântă pe
melodii cunoscute și cu acompaniament orchestral. Intriga este una complicată,
acțiunea foarte bogată, iar finalul este întotdeauna fericit. Este o mica piesa de
teatru muzical.
Inițial, vodevilul desemna în muzica franceză din epoca Renașterii genul de
cântece vesele sau satirice.Vodevilul reprezintă o primă treaptă de asociere a artei
muzicale cu arta teatrală (dramatică). Spre deosebire de o piesa de teatru, în care
muzica poate servi doar ca fond sonor, vodevilul presupune alternarea
dialogurilor cu unele cuplete muzicale, romanțe si dansuri. Alegerea melodiei
trebuie să fie făcută de autor cu ingeniozitate. Trebuiesă fie apropiată de
personaj, de condiția, de gândurile celui care o cîntă, de situația în care se află.
Vodevilul este deschis tuturor categoriilor de comic, verbal, tot felul de jocuri
de cuvinte, cuplete cu poantă comică. Specific vodevilului este acumularea
comică, adică enumerarea, prezentarea de cuvinte, de însușiri într-un lanț de
situații care vin una din alta, de exemplu pierderea unei scrisori în vodevilul lui
Labiche ,,Greierele și furnica”, ,,Pălăria florentină”, ,,Cășătoria domnului
Perichon”. Motivul scrisorii pierdute îl întîlnim și la Victorien Sardou,
în ,,Pattes du Mouches” (1860), el are deja o istorie mai lungă care ajunge la
I.L.Caragiale.

Fiind o specie de comedie ușoară într-un act, vodevilul se apropie de opera

comică.
Ca formă a dramaturgiei a apărut în secolul al XVII-lea.
În secolul al XIX-lea își fac aparitia opera-vodevil și comedia-vodevil.
Trăsătura specială a vodevilului este muzicalitatea, cîntecele și coregrafia.
Tema – situații obișnuite din viață, dragoste și despărțire, prietenie și ceartă.
Personaje – vodevilul a creat personaje populare, cum ar fi Jocrisse, valetul
tăntălău, care produce catastrofe din piesa lui Dorvigny ,, Disperarea lui
Jocrisse” (1792). Sau celebra Mdame Angot, prototipul Coanei Chirița a lui
Vasile Alecsandri, din ,,Poissard parvenu” (1796) de Maillot, oameni
obișnuiți,dar spre deosebire de alte forme mici ale dramaturgiei, sunt foarte naivi
și creduli.
Personajele se subordonează intrigii, situațiilor, fiind pioni ai mecanismului
acestora.
În calitate de eroi negativi sunt bogătașii și conții. Acțiunea se dezvoltă de la
nefericire,la fericire.

Concluzie
 Reieșind din cele relatate mai sus – drama este o specie a genului dramatic, în
versuri sau în proză, caracterizată prin ilustrarea vieții reale printr-un conflict
complex și puternic al personajelor tipice.
Aceleași caracteristici se păstrează și în forma mică a dramei – lucrare de
dimensiuni mici în stil comic.Ea presupune:piesă de dimensiuni mici,scenă
dramatică, skeci,vodevil,intermedia, farsa.
Farsa fiind comedie cu conținut ușor, în care comicul provine în primul rînd din
vorbe de spirit și situații amuzante,uneori burlesc.
Intermedia – scenă comică înserată în spectacol, între actele piesei principale.
Skeciul – scurtă scenetă cu caracter glumeț, satiric și, de obicei, cu temă actuală.
Vodevilul – o lume reală,în care se întîmplă evenimente neobișnuite.
Sentimentele și gîndurile personajelor sunt exprimate prin dans și cîntec.

Formele mici ale dramei sunt scene de dimensiuni mici în stil ușor, comic,
banal, jucăuș. Personajele sunt oameni simpli care critică direct, aspru, de pe
poziții populare toate clasele privelegiate ale societății feudale.
Formele mici ale dramei apar și se raspîndesc în istoria teatrului în perioade
diferite. Pe parcursul secolelor, formele mici ale dramei se dezvoltă și treptat
obțin forma interpretării pe care o avem în scenă în prezent.
Teatrul clasic practic nu utilizează formele mici ale dramei,însă sunt utilizate pe
larg lucrări de dimensiuni mari.Cel mai des întîlnim formele mici ale dramei în
estradă.

Bibliografie
1. I.Blaga ,,Teoria Dramei” , Scrisul românesc, 1995
2. V.M.Wolkenstein ,, Драматургия” , Федерация, 1929
3. J. Ceuca ,,Evoluția formelor dramatice” , Dacia, 2002