O scrisoare pierdută - I. L.

Caragiale
particularități ale unui text dramatic studiat / particularități ale comediei

R1 Alături de tragedie, comedia a apărut încă din Antichitate, dar spre deosebire de aceasta, ea
este cultivată și astăzi. Un exemplu strălucit pentru o astfel de specie rămâne, fără îndoială, creația lui
I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută.Tema acestei opere dramatice este de natură socială,
ilustrând imaginea societății românești, dar și politică, surprinzând lupta electorală, marcată de
tarele unui sistem “curat constituțional”. Acțiunea se concentrează în jurul unui episod al
alegerilor, în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea.
Conform Dicționarului de termeni literari, comedia este o specie a genului dramatic, în
care sunt înfățișate personaje, caractere, moravuri și, deseori, și un sens moralizator [...]. Prin
conținut și prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subsumează comicului.” Acesta din
urmă se definește ca o categorie estetică desemnând un fenomen care provoacă râsul. Comicul
este rezultatul unei neconcordanțe între conținut și formă, aparență și esență, parte și întreg, valoare și
nonvaloare, scop și mijloace. Tudor Vianu constată că ”redus la tipul său cel mai general, comicul este
totdeauna o impostură demascată”.
Definită ca ”un mod specific al artistului de a vedea, simți și interpreta realitatea”, viziunea
artistică reprezintă un ”sistem original și ireductibil de elaborare artistică”, instituind un ”raport
particular între universul imaginar al artistului și forma care exprimă acest univers”; aceasta ordonează
principiile estetice și filozofice care organizează ”raporturile de diferență în ordinea formei”, aspect
care, în cazul comediei lui I. L. Caragiale, marchează viziunea realistă. ”Cadru ireductibil al
universului imaginar al artistului”, viziunea artistică ”explică alegerea subiectului, a tonalității, a
procedeelor etc.” (Dicționar de estetică generală)
Text dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice. Dovadă sunt intervențiile
directe ale autorului în piesă – lista cu Persoanele de la începutul piesei și didascaliile autorului -,
compoziția în patru acte, alcătuite din scene și replici, dialogul și monologul – în discursul politic
–, ca moduri de expunere, limitarea acțiunii în timp și spațiu.
Comedia aparține realismului clasic. Principiile promovate de societatea culturală
Junimea și estetica realismului se regăsesc în: critica “formelor fără fond” și a politicienilor
corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obșinută prin
tehnica acumulării detaliilor, individualizarea ”caracterelor” prin limbaj”. Țin de clasicism
echilibrul compozițional și generalitatea situațiilor și a caracterelor (prostul fudul, canalia,
”încornoratul”, cocheta etc.).
Bun cunoscător al formelor și procedeelor comicului clasic – marcat prin nume, acțiune,
personaje ori limbaj -, Caragiale mânuiește cu abilitate retorică diferite registre – parodic,
satiric ori caricatural.
Fiind o comedie de moravuri, O scrisoare pierdută urmărește un mod de viață, satirizând
tarele sociale și morale: Zoe ține la statutul ei de femeie de lume, mimând o conduită exemplară;
Trahanache, Cațavencu, Brânzovenescu, Farfuridi și Dandanache fac din politică un instrument pentru
îndeplinirea scopurilor personale, iar administrarea județului înseamnă, pentru Tipătescu și implicit
pentru Pristanda, o afacere profitabilă.
Comicul de situație se bazează pe răsturnări spectaculoase de situație – găsirea scrisorii de
către Cetățeanul turmentat, care provoacă, dar aduce și rezolvarea intrigiii, impunerea candidatului de
la centru – sau pe realizarea unor relații între personaje: triunghiul conjugal sau cuplul Farfuridi-
Brânzovenescu.
Comedia, spre deosebire de dramă, operează cu tipuri și caractere, aspect sesizabil și în O
scrisoare pierdută, în care personajele se remarcă printr-o anumită trăsătură de caracter ori de
temperament. Pristanda este funcționarul obedient, Trahanache – încornoratul, Cațavencu –
demagogul etc. Dar aceste personaje înving tiparele, deoarece ”Constanta tipologică este spartă în
anumite momente de unele atitudini ale personajelor – care le trădează duplicitatea – sau de relațiile
complexe pe care le au cu celelalte tipuri și care le evidențiază cameleonismul” (Evelina Cârciu).
Poate cel mai savuros se regăsește în piesa lui Caragiale comicul de limbaj. S-ar putea spune
că modul în care se exprimă personajele sale indică poziția socială, gradul de cultură, inteligența etc.
Cu alte cuvinte, limbajul devine, cu adevărat, un mod de caracterizare a personajelor.
Nu întâmplător, Zoe, Tipătescu și Cațavencu nu au ticuri verbale; ei au un grad de cultură mai
ridicat decât ceilalți și, în alt plan, lipsa acestor fixații lingvistice indică posibilitatea de adaptare a
personajelor la situații noi. Pristanda își aprobă superiorul, simulând devotamentul prin utilizarea în
 O scrisoare pierdută - I. L. Caragiale
particularități ale unui text dramatic studiat / particularități ale comediei

exces a cuvântului ”curat”. Determinând sintagme ca “bampir, violare de domițiliu” ori culminând cu
oximoronul ”curat murdar”, repetarea acestui cuvânt creeazp efecte comice, dându-i personajului un
plus de șiretenie. Cu același rezultat apare și ticul lui Trahanche, ”ai puțintică răbdare”, formulă care,
repetată în momente-cheia, dă posibilitatea ”venerabilului” să-și amâne răspunsul, dar, în egală
măsură, să-și scoată din ritm adversarul. Anchiloza intelectuală se recunoaște și în ticul verbal al lui
Farffuridi, acel ”fix” care l-ar caracteriza ca pe un om corect în relațiile cu semenii. Lipsa de cultură
marchează toate personajele, acestea rostesc greșit o serie de neologisme - ”plebicist”, ”bampir”,
”scrofulos”, ”enteres” –, sau folosesc incorect unii termeni - ”capitaliști” pentru locuitorii capitalei.
Greșelile nu sunt numai la nivel lexical, ele apar și la nivelul frazei: lipsa de logică în exprimarea
ideilor creează oximoronul - ”ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica” sau
anacolutul ”Dacă Europa... să fie cu ochii ațintiți asupra România”. Oratorii amestecă registrele limbii,
utilizând fraze enorme, adesea lipsite de sens, în care nu se sfiesc să folosească termeni familiari sau
suburbani. Atlfel spus, ”în ciuda limbuției eroilor care vorbesc, trăncănesc, flecăresc, pălăvrăgesc,
sporovăiesc, bat câmpii, nu se poate identifica vreun mesaj” (Evelina Cârciu) între personaje, deoarece
comunicarea însăși rămâne suspendată.
Comicul caragialian se regăsește și în numele personajelor; acestea comunică date despre
starea socială, temperament, moravuri etc. Edificator în acest sens rămâne Agamiță Dandanache.
Prenumele sonor, Agamemnon, amintește de eroul din Iliada lui Homer; dar personajul nu este nici
inteligent, nici eroic, dovadă diminutivul cu care se face cunoscut. Mai mult, Trahanache cere să i se
noteze lui ”Gagamiță” – în franceză, gaga înseamnă afectat de demență senilă. Cât despre numele de
familie, acesta sugerează încurcătura provocată de apariția personajului. Sensurile multiple ale
substantivului de bază din numele lui Cațavencu îi punctează trăsăturile de caracter – cață însemnând
atât pasăre cu glas strident, cât și băț utilizat de ciobani pentru a prinde oile -; este demagog și arogant,
agresiv când deține arma șantajului, sau umil, când constată că a pierdut totul.

R2. Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din
societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din viața
politică – lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea
listelor electorale – și de familie – triunghiul conjugal Zoe-Trahanche-Tipătescu – a unor
politiceni corupți.
Destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite privind amploarea în
timp și spațiu a acțiunii. Toate evenimentele se derulează într-un rim alert, într-un orășel de munte, în
câteva zile, ceea ce arată că opera în disuție prezintă o oarecare mobilitate în timp. Reperul spațial vag
are efect de generalizare, adică evenimentele se pot petrece oriunde în țară; timpul precizat este
sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, în interval de trei zile, ca în teatrul
clasic. Din perspectiva structurării momentelor subiectului, între opera epică și opera dramatică apar
deosebiri datorită modului propriu de organizare a textului dramatic. Potrivit regulii propoziționale
dramatice, piesa este alcătuită din patru acte care își subscriu un număr variat de scene – IX, XIV, VII-
XIV, structură care permite dramaturgului să fixeze atenția cititorului asupra unui număr limitat de
personaje, caracterizare fundamental prin dialog. Eroii care intră și părăsesc, succesiv, scena teatrului
caragialian provin din societatea redusă la dimensiunea ei de mahala, văzută de autor ca o “categorie
culturală sufletească”, după cum aprecia Garabet Ibrăileanu. Metaforă a umanității atacate de
stereotipe și vicii morale, mahalaua devine obiectul satirei lui Caragiale, în timp ce personajele sunt
simboluri ale mahalagismului. Astfel sunt descrise și “persoanele” care vor destrăma acel echillibru
inițial, listă de personaje inclusă în preambulul piesei unde sunt fixate coordonatele expozițiunii,
conform tiparului obișnuit al unei opere dramatice. Prezentările personajelor au rolul de a avertiza,
deja, cititorul asupra statutului, nu atât social, cât moral, al protagonistului: “Ștefan Tipătescu,
prefectul județului”, ”Agamemnon Dandanache, vechi luptător de la ‘48”, Zaharia Trahanache – un
avid al funcțiilor publice, ca și Nae Cațavencu; Zoe Trahanache, ”soția celui de sus”, deci parvenită
prin căsătorie. Pornind de la o bază istorică reală – revizuirea constituției din 1883 și luptele interne
ale Partidului Liberal -, Caragiale critică, prin comedia sa, moravurile politice ale vremii, dar și tarele
morale eterne ale naturii umane pe care le sacnționează prin râs. Astfel, personajele și situațiile
depășesc limitarea spațio-temporală, dobândind caracterul generalității, aspect pe care dramaturgul a
dorit să-l sugerezze prin reperele cronologice și spațiale intenționat confuze:”În capitala unui județ de
munte, în zilele noastre”.
 O scrisoare pierdută - I. L. Caragiale
particularități ale unui text dramatic studiat / particularități ale comediei

Încă din prima scenă a actului întâi, textul debutează în plină intrigă, continuată de
altminteri și în titlul piesei: scrisoarea de amor trimisă de amant și pierdută de către Zoe, devine
obiectul principal al conflictului, întrucât se transformă în “docomentul” prin care Cațavencu
șantajează politic pe adversarii săi în vederea numiriii sale drept candidat la deputăție.
Amenințată cu dezonoarea, Zoe îi antrenează pe toți cei din jurul ei în lupta pentru menținerea
integrității sale morale, dramatic știrbite în condițiile publicării subiectului de amor. De fapt, întreaga
desfășurare a conflictului dramatic se rezumă la modalitățile găsite de Zoe ori de soțul ori de amantul
ei pentru a contracara șantajul ambițiosului Cațavencu. Fără a se recunoaște explicit cauza conflictului,
Zoe apelează la întreg arsenalul de arme feminine, care se dovedesc infailibile: leșinurile, crizele
lacrimogene, isteria compun teatrul jucat de o actriță perfectă care nu concepe să își piardă reputația.
Conflictul principal este amplificat și de intrările, respectiv de ieșirile Cetățeanului
turmentat, cel care găsește, pierde și din nou, recuperează prețioasa scrisoare de amor. Paralel
cu această situație conflictuală se dezvoltă un conflict secundar, mocnit, care îi are în prim-plan
pe Farfuridi și Brânzovenescu. Membri ai partidului condus de Trahanache și Tipătescu, cei doi își
văd interesele amenințate: Farfuridi se știe drept candidat din partea partidului pentru scaunul de
deputat. Având sentimentul marginalizării sale politice, el trăiește ridicol drama nerecompensării
fidelității față de partidul căruia și-a devotat existența. Apelând la uzitata ”boule de neige”, pe care o
diversifică introducând alte scheme ale literaturii universale – tehnica qui-pro-quo-ului, repetiția,
coincidența, echivocul -, I. L. Caragiale conduce conflictul dramatic într-un crescendo dinamic,
atingând maxima tensiune a punctului culminant prin lovitura de teatru a numirii intrusului
Agamemnon Dandanache drept deputat. Deznodământul aduce însă cu sine împăcarea taberelor
adverse, aflate într-o veselie inconștientă, în final, semn al nonsensului care guvernează în lumea
eroilor caragialești unde ”grupurile inamice fraternizează, după lupte grozave”, așa cum ironic
comenta Mircea Iorgulescu. Această comunitate hilară este posibilă pentru că scopul îi interesează, iar
nu mijloacele, ori, cum Cațavencu s-a dovedit politicianul corupt, demagog, dar abil, versatil și perfid,
Zoe nu pregetă a și-l face viitor asociat politic. Lipsite de alt ideal decât cel al ascensiunii sociale,
personajele comediei lui Caragiale sunt simple marionete – Pristanda, Tipătescu -, lăsându-se cu
ușurință manevrați de alții – Zoe și Zaharia Trahanache -, la rându-le, manipulați de dorința parvenirii
și a conservării unei aparențe sociale, evident false.
Conflictul este derizoriu, autorul realizând un constrast comic între uriașa cheltuială de
energie și scopul lipsit de importanță. Ca și în schița Telegrame., o greșeală amoroasă se tranformă
în conflict politic, aspect ilar, de vreme ce ideologia reprezentanților celor două partide rămâne nulă,
singurul lor scop fiind chiverniseala proprie. Un moment semnificativ în acest sens îl constituie
discuția dintre Tipătescu și Cațavencu; prefectul îi oferă – în schimbul tăcerii “un loc” în
Comitetul permanent, “postul de advocat al statului” sau de ”epitrof-efor la Sf. Nicolae” și ar
mai putea primi “moșia Zăvoiu de la marginea orașului.” De altfel, politicul pare să devină o
afacere de alcov, de vreme ce și trimisul de la centru, Agamiță Dandanache, utilizează un șantaj
similar cu acela al lui Cațavencu.
Atitudinea autorului față de personaje pare obiectivă, dar prezența sa în text se face simțită
prin indicațiile referitoare la jocul actorilor. În cazul de față, pe scenă sunt aduse personaje care
ilustrează tipuri general umane care nu evoluează, în ciuda evenimentelor prin care trec.
Acestea se pot grupa în trei categorii de interese. Prima se constituie din Tipătescu, familia
Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu, reprezentații puteri. O a doua grupare, aceea a opozanților, îi
conține pe Cațavencu și pe institutorii Ionescu și Popescu. S-ar putea crede că, în timp ce prima
grupare este formată din oameni bogați – Trahanache – sau din intelectuali căpătuiți, cea de-a doua
marchează o burghezie recentă, cu o puternică dorință de ascensiune. A treia grupare îi conține pe
Pristanda, Cetățeanul turmentat și Agamiță Dandanache. Primul dintre aceștia, polițistul orașului, pare
devotat prefectului, dar își ia o marjă de siguranță; după ce l-a arestat pe Cațavencu, nu uită să își
scuze gestul: “zău, să pardonați, în considerația misiei mele, care ordonă să fim scrufuloși la datorie”.
Autorul apelează la diverse modalități de caracterizare a personajelor, punându-le în situația
de a se descurca în acțiuni complicate succesiv. Un mod specific al genului dramatic este de a
evidenția trăsături, trăiri etc. este indicația scenică – didascalie -, importantă atât pentru actor, cât și
pentru regizor. Un exemplu pentru montarea jocului scenic este scnea IX din actul IV, dialogul dintre
Zoe și Cațavencu care “rușinat”, ”umilit” și apoi ”zăpăcit”.
 O scrisoare pierdută - I. L. Caragiale
particularități ale unui text dramatic studiat / particularități ale comediei

Departe de a ieși din atenția publicului, O scrisoare pierdută e mai actuală ca niciodată,
tocmai pentru că se adresează unui public responsabil și grav. Piesa, cu toate personajele ei
lipsite de moralitate, este comică numai dacă o judecă cititorul al cărui cod etic funcționează
exemplar, fiindca nu râsul îngăduitor, ci hohotul homeric poate îndrepta moravurile.