Prof.

Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română

2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

SUBIECTUL I (LITERATURĂ)

O SCRISOARE PIERDUTĂ și O NOAPTE FURTUNOASĂ

ION LUCA CARAGIALE

INTRODUCERE (IDEI DESPRE AUTOR ȘI STIL) + REPER: CEL PUȚIN 4

TRĂSĂTURI ALE DRAMATURGIEI SALE

Când aducem în discuție personalitatea lui Ion Luca Caragiale, ne vom confrunta cu
imposibilitatea de a aborda exhaustiv opera sa. Acesta este considerat cel mai mare dramaturg
al literaturii române și suprinde, în textele sale, ființa umană, cu tot ceea ce are aceasta comic
și grotesc, simultan, încadrându-se în realismul critic. Acest tip de realism are ca fundament
satirizarea defectelor omenești prin evidențierea diferenței dintre esență și aparență, prin
ilustrarea formelor fără fond, în termenii lui Titu Maiorescu, specia literară denumită generic
comedie fiind capabilă să stârnească amuzamentul pornind de la principiul ce provine din
limba latină: castigat ridendo mores (moravurile se pedepsesc prin intermediul râsului).
O scrisoare pierdută, alături de O noapte furtunoasă ilustrează trăsăturile de seamă ale
operei caragialiene, și anume realitatea socială, adusă în fața lectorilor prin verosimilitate,
ironie fină, spirit de observație și luciditate, toate constituind trăsăturile de seamă ale
scriiturii marelui dramaturg, fiind încununate de distincția fundamentală dintre esență și
aparență.

TEMA ȘI VIZIUNEA - O scrisoare pierdută

În ceea ce privește O scrisoare pierdută, se poate afirma faptul că aceasta este o

comedie de moravuri caragialiană, apărută în 1884, care satirizează realitatea socială, lupta
pentru putere și aspectele ascunse din viața de familie, ceea ce reprezintă temele definitorii

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

ale textului. Realismul acesteia constă în intenția autorului de a prezenta o realitate

contemporană și se îmbină cu clasicismul sugerat prin simetria compozițională, tipologiile
umane, precum și cu modernismul, prin maniera inedită de abordare a comicului care
anulează distincția dintre acesta și tragic.
După cum susține Eugen Ionescu, comicul este o intuiție a absurdului, fiind mai
deznădăjduitor decât tragicul, tocmai pentru că nu oferă nicio evadare. Comicul, categoria
estetică specifică unei comedii, se prezintă sub mai multe forme, printre care se numără
comicul de situații, de nume, de caractere, de moravuri, de intenții și de limbaj. Toate
acestea se regăsesc în textul lui Caragiale și se completează, făcând din creația dramatică o
imagine complexă a galeriei de ariviști, amorali și inculți, ce se dovedesc a fi simple
marionete lipsite de conținut. Caragiale percepe viața ca pe o piesă de teatru care trebuie
tratată ca atare: există regizorul, marionetele și spectatorii transformați în lectori activi ce
descifrează semnele ironiei și desprind învățăminte, căci rolul hohotelor de râs este acela de a
îndrepta defectele omenești, ameliorând moravurile.
Genul dramatic se definește ca fiind genul literar fundamentat pe reprezentarea
scenică, în care modurile predominante de expunere sunt monologul dramatic și dialogul
constituit dintr-o succesiunea de replici, iar didascaliile sunt acele indicații scenice care
ilustrează elemente esențiale referitoare la decor și la starea actorilor.
Construcția subiectului este realizată în cadrul celor patru acte, acțiunea având ca
fundament pierderea succesivă a scrisorii de dragoste, marcând trădarea supremă. Incipitul
textului dramatic îi are în prim-plan pe Tipătescu și pe Ghiță Pristanda, polițistul, în primul
act al textului.
În privința conflictelor, cel principal este de natură exterioară și presupune
confruntarea pentru puterea politică a două forțe. Prima este condusă de către Cațavencu
împreună cu intelectualii din redacție, iar cealaltă este susținută de Trahanache și de prefectul
Tipătescu, pe care bătrânul îl consideră un adevărat prieten. Contrastul dintre esență și
aparență se reliefează și în cadrul acestui conflict, având ca fundament o falsă impresie
generală pe care toți vor să o lase despre ei înșiși, ceea ce iese în evidență, în realitate, fiind
demagogia și corupția. Alte conflicte secundare sunt legate de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu ce se tem de trădarea prefectului, precum și de apariția neașteptată a depeșei
cu numele lui Dandanache.

TRĂSĂTURI (IRONIA + VEROSIMILITATE), EVIDENȚIATE ÎN O

SCRISOARE...

O scrisoare pierdută înfățișează o listă cu douăsprezece personaje, cărora li se adaugă

figuranți precum alegători, cetățeni, public. Textul este împărțit în patru acte, cu un număr
variabil de scene, păstrând unitatea de timp, spațiu și acțiune, despre care vorbea marele
Aristotel, le maître de la raison, după cum îl catalogau clasicii. Acțiunea se desfășoară în
capitala unui județ de munte, în zilele noastre, pe durata a trei zile. Ironia fină din indicația
scenică are menirea triplă de a eterniza, de a relativiza, dar și de a reactualiza evenimentele,
ori de câte ori acestea sunt reprezentate scenic sau sunt lecturate, fapt ce constituie o reiterare
a faptelor depravate comise, incluse într-o permanentă manifestare umană. În fond, opera se
bazează pe aceste repere spațio-temporale vagi pentru a garanta statutul de adevăr general
valabil al acțiunii supuse perpetuării din cauza naturii omenești îndoielnice. În egală măsură,
verosimilitatea își face aparinția având în vedere faptul că oricând, atunci sau în zilele în care
ne găsim, oamenii se dovedesc a fi veșnic în gardă pentru a obține avantaje materiale, un
statut social superior sau orice alt aspect menit să le garanteze bunăstarea.
2

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

În ceea ce privește titlul, se poate spune că este interepretat în două maniere, fiecare
având câte o justificare validă. Acesta aduce în atenție obiectul de șantaj politic ce antrenează
personajele în conflicte carnavalești, prinzându-le într-un vârtej cu proporții catastrofale,
surprinse în registrul comic. Ființele de hârtie trec de la extaz la agonie, Caragiale etalând
niște personaje care fac concurență stării civile, după cum remarcă Garabet Ibrăileanu. Ca
instrument de șantaj, scrisoarea de amor trimisă de către Ștefan Tipătescu, prefectul județului,
lui Zoe Trahanache și pierdută de către aceasta deplasează acțiunea din sfera intimității în cea
publică, politică. Pierderile succesive ale răvășelului care ajunge la Cetățeanul turmentat, apoi
la Nae Cațavencu, adversarul politic al celor mai sus menționați, apoi din nou la Cetățean, iar
în cele din urmă, la adevăratul destinatar mențin activă tehnica bulgărelui de zăpadă, pe baza
căreia conflictul capătă o amploare rar întâlnită. Posesia temporară a scrisorii garantează
statutul politic într-o lume fără prințip și moral, unde numai enteresul primează, după cum
insinuează ramolitul domn Zaharia Trahanache.
Pe de-o parte, o poate fi considerat un articol nehotărât proclitic, deoarece răvașul este
unul oarecare, fără legătură cu domeniul politic și ar fi putut rămâne camuflat în anonimat, iar
pe de altă parte, ar putea fi înțeles drept un numeral cardinal, dat fiind că acestuia i se adaugă
un nou bilet. Dandanache, alesul trimis de la centru, a ajuns la conducere tot pe baza unei
scrisori de amor, deci tot printr-un șantaj. În acest mod, scrisoarea pierdută succesiv capătă un
rol actanțial, fiind un suprapersonaj care compromite sau salvează vieți.

TEMA ȘI VIZIUNEA - O noapte furtunoasă

Când ne referim la O noapte furtunoasă, comedie de moravuri în două acte, publicată

în 1879, ni se certifică aspectul potrivit căruia odată cu Caragiale se introduce un nou concept
de teatru, deoarece dramaturgul tratează un simulacru al lumii, ceea ce constituie viziunea
despre lume a scriitorului. A citi un asemenea teatru doar ca text literar înseamnă a pierde
efectul polifonic al operei. Gestul substituie limbajul verbal, de aceea sunt inserate scenele
mute, insistându-se asupra funcției mimetice a teatrului.
Tema, aspectul general al existenței, reprezentat într-un text literar este lipsa de
moralitate, fapt justificat prin capacitatea ființelor de hârtie de a vrea cu orice preț să pară
ceea ce nu sunt, dublată de trădare. Atât jupân Dumitrache, cât și Veta se afișează în fața celor
din jur altfel decât sunt în realitate. Deși ar fi intenționat să îl lovească pe cel care îi face ochi
dulci soției, semn al instinctului animalic, jupânul se ascunde în spatele așa-zisului
autocontrol, deoarece intervine sentimental rușinii față de oamenii necunoscuți. În realitate,
esența personajului este agresivitatea, iar aparența este cea a omului educat. Pe de altă parte,
Veta se simte extrem de cinstită în fața lui Chiriac, mărturisind că îi este fidelă. Omite un mic
detaliu, și anume că imoralitatea o caracterizează prin simplul fapt că își trădează soțul. Se
poate observa cu ușurință că ,,marionetele’’ lui Caragiale nu au capacitatea de a conștientiza
starea în care se află (trăiesc într-o iluzie), având o opinie mult prea bună despre propria
persoană, ceea ce face ca identitățile să se confunde, să se anuleze doar pentru a se contopi în
marea anonimatului, acolo unde oamenii se pierd, iar măștile continuă să își etaleze rolul.

TRĂSĂTURI (VEROSIMILITATE + IRONIE), EVIDENȚIATE ÎN O

NOAPTE...

Trăsăturile de seamă, și anume verosimilitatea și ironia, reliefate și în acest teatru

,,furtunos’’ sunt o reală purificare atât pentru scriitor, cât și pentru lector, râsul rămânând un
3

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

mod de a îndrepta moravurile. Ca topos scenic, identificăm mahalaua, universul tipic lui
Caragiale, de o verosimilitate incontestabilă. Chiar în sânul acestui topos se instalează
pretențiile de cultură ale personajelor, ceea ce ilustrează, din plin, ironia creatorului de
,,marionete’’, făcând posibilă diferența dintre esență și aparență. Conturarea spațiului se
realizează prin ,,maidan’’, ,,uliță’’, ,,haită’’, constrastând strident cu ,,Iunion’’, spațiu cultural
superior la care aspiră personajele lipsite de inteligență. În acest sens, ,,ființele de hârtie’’
demonstrează că vor doar să pară, nu să și fie.
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, remarcă faptul că ,,cel care
introduce tema este jupân Dumitrache’’, cel care îi relatează lui Nae Ipingescu, amic politic,
evenimentele referitoare la un ,,prăpădit de amploaiat’’. Se pare că acesta le curtează pe dame,
însă Nae își dovedește inteligența susținând că aventurierul respectiv știe ce tip de femei să
abordeze, nefiind și cazul soției jupânului.

Prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului din

fiecare text dramatic ales - O noapte furtunoasă

Una dintre cele mai importante maniere de a evidenția particularitățile de construcție a

unui personaj, în cadrul textului dramatic, este, cu certitudine, relația dintre numele unui
personaj și caracterul acestuia. Comicul de nume trimite la caracterizarea indirectă și este
evidențiat și în O noapte furtunoasă, având menirea de a amplifica atât ironia, cât și
luciditatea creatorului de comedii. Jupânul Dumitrache, Titircă Inimă-Rea, este un om de o
răutate rară, aparent, dar de o naivitate la fel de rară, întrucât, spre deosebire de ramolitul
Zaharia Trahanache, chiar nu știe că bunul său prieten ar putea fi vreodată amantul soției sale.
Finalul textului stă mărturie în acest sens, deoarece Dumitrache se liniștește atunci când
constată că eșarfa de pe patul soției lui îi aparține prietenului său Chiriac și nu vreunui
trădător. Practic, jupânul crede ce nu este, dar nu ar putea nicicând să creadă exact ceea ce
este, fapt care certifică superioritatea scriiturii caragialiene, prin ironia incontestabilă
demonstrată în repetate rânduri. Din nou, aparența și esența se împletesc și ne determină să
medităm profund asupra manierei inedite în care sunt construite aceste texte dramatice.
O trăsătură morală a jupânului ce reiese, în mod indirect, din fapte este
superficialitatea, reliefată printr-o scenă semnificativă, și anume prin faptul că îi numește
pe cei care îi amenință relația ,,coate-goale’’, ,,niște scârța-scârța pe hârtie’’, ,,mațe-fripte’’,
,,moftangii’’, deși nu îi cunoaște cu adevărat. Istorisirea sa are ca obiect central privirile
îndrăznețe pe care un bărbat le îndrepta asupra soției sale, atunci când au mers împreună la
grădina Iunion să vadă comediile străine. Într-un continuu joc al aparențelor, personajele
vizionează niște piese de teatru al căror substrat nu îl pot înțelege, pierzând din vedere propria
comedie casnică. O altă dovadă concretă a aparenței culturii poate fi extrasă din limbajul
jupânului care preferă să păstreze banii pentru biletele la comedii și să le spună apropiaților că
s-a prezentat la teatru: ,,Cum auzii eu de <Iunion>, mă făcui verde la față. <Ce să mai
căutăm la comediile alea nemțești, niște mofturi; dăm parale și nu înțelegem nimica; mai bine
punem banii în buzunarul ălălalt și zicem că ne-am dus.>” De aici reies lipsa lor reală de
interes față de viață culturală, constatarea faptului că ei nu pot asimila cunoștințe, dar și
dorința de a se etala drept intelectuali în fața oamenilor din jur.
În ceea ce privește un alt personaj esențial al textului, Chiriac, dublul prefectului
Ștefan Tipătescu, se poate afirma că este realul amant al Vetei, soția jupânului, cea
considerată ,,rușinoasă” de către soț. Chiriac este perceput de Dumitrache drept un real om de

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

încredere, care ține la ,,onoarea de familist” a jupânului. Firește că amicul îi ,,păzește” doar
aparent onoarea. În realitate, Chiriac și Veta se iubesc nebunește, fără știrea jupânului care
nici nu ar îndrăzni să conceapă o asemenea trădare, cu atât mai mult cu cât el este convins că
nevasta lui nici măcar nu îl agreează pe Chiriac. Triunghiul amoros continuă, la fel cum se
petrece și în cealaltă comedie a lui Caragiale, chiar sub protecția soțului.

Prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului din

fiecare text dramatic ales - O scrisoare...
Revenind asupra Scrisorii pierdute, este necesar să menționăm particularitățile de
construcție a prefectului, însă nu vom pierde din vedere nici celelelate personaje emblematice
pentru scriitura caragialiană. Ștefan Tipătescu are un nume derivat de la substantivul comun,
simplu tip care surprinde esența sa mediocră. El nu prezintă încredere, fiind un individ
oarecare, un amorez care atrage și trădează, făcând orice pentru a-și atinge propriile scopuri,
împreună cu amanta sa, Zoe, cocheta adulterină. Femeia este o reală domina bona care știe să
persuadeze, căci și ea este dornică să-și urmărească interesul.

STATUTUL SOCIAL: În ceea ce privește statutul social al lui Ștefan Tipătescu,

menționăm faptul că acesta este prefectul județului, ceea ce implică, denotativ, rolul său
administrativ, iar conotativ, capacitatea sa de ,,a administra’’ destul de nepotrivit o relație
amoroasă fundamentată pe lipsa de moralitate.
STATUTUL MORAL: Cât despre statutul moral al personajului, se poate afirma
faptul că are ca centru lipsa de demnitate, contrastând cu rolul social care ar trebui să
presupună onoare. În acest sens, prin interacțiunea sa cu Zoe dovedește absența totală de
moralitate nu doar prin relația intimă cu o femeie căsătorită, ci și dat fiind că își trădează
prietenul.
STATUTUL PSIHOLOGIC al personajului masculin are în prim-plan lipsa lui de
echilibru, fapt remarcat de Trahanache însuși care îl caracterizează în mod direct: e iute, n-are
cumpăt, ceea ce arată că nu este potrivit pentru funcția de prefect într-o societate în care îți
trebuie puțintică diplomație. Prin caracterizarea indirectă, din faptele, gesturile și atitudinea sa
reiese impulsivitatea. Agresivitatea față de Cațavencu și incapacitatea de a lua o decizie
concretă în privința relației cu femeia dragă dovedesc faptul că numele său derivat de la
substantivul ,,tip’’ se află în armonie cu firea sa colerică.
Prefectul citește gazeta, descoperind că Nae Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaților, îl numește bampir care exploatează județul ca pe propria moșie. În
legătură cu comicul de situații, se remarcă, încă din incipit, o situație amuzantă referitoare la
numărarea steagurilor de către Pristanda, omul servil, al tuturor și al nimănui totodată.
Tipătescu știe că supusul său a tras frumușel condeiul, dar se complace în situație, cunoscând
și faptul că dacă nu curge, pică. Important pentru el este ca Ghiță să fie zi și noapte la
datorie, să îi afle toate planurile adversarului său politic, Nae. De altfel, nu contează dacă
angajatul o mai cârpește pe ici, pe colo, pe principiul pupă-l în bot și papă-i tot.
Printr-o tactică ingenioasă a gradării tensiunii dramatice, se sugerează doar un aspect
al intrigii, dezvăluirea deplină fiind realizată odată cu apariția în scenă a lui Trahanache, după
vizita matinală la Cațavencu. Pe parcursul primelor cinci scene ale actului I se creionează
expozițiunea, lectorii descoperind traseul inițial al scrisorii. Desfășurarea acțiunii introduce în
scenă figura Cetățeanului turmentat care vine să aducă scrisoarea destinatarului, constatând că

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

nu o mai deține. Nae i-a sustras-o pe când dă-i cu bere... dă-i cu vin. Zoe utilizează, inițial în
zadar, tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe Fănică să susțină candidatura canaliei,
schimbând deseori tonul. Cu vocea scăzută, induce ideea unui carnagiu, părând temătoare
pentru onoarea ei, apoi recurge la amenințări și la șantaj în fața amantului său. Al doilea act se
desfășoară alert. Pristanda se vede prins între ordine contradictorii: dacă prefectul îi
poruncește percheziționarea casei lui Cațavencu și arestarea lui, Zoe solicită eliberarea
captivului căruia i se promite sprijinul electoral. Planurile sunt anulate, deoarece de la centru
sosește depeșa cu numele viitorului ales: Dandanache. Al treilea act este deschis de către
discursurile goale ale demagogilor Farfuridi și Cațavencu. Punctul culminant cuprinde sosirea
noului candidat. Încercările lui Nae de a vorbi despre scrisoare eșuează, pentru că este săltat
în ambuscada pregătită de Pristanda. În încăierare își pierde pălăria în care căptușise
scrisorica, aceasta ajungând, din nou, în mâinile simpaticului cetățean.
Ultimul act continuă in crescendo tensiunea dramatică, deoarece scrisoarea de amor
încă nu se află în mâinile lui Zoe. Pe de altă parte, Dandanache mărturisește maniera în care a
ajuns la conducere: găsirea unui bilet compromițător al unui becher din capitală. Tocmai când
se considera dezonorată, Cetățeanul turmentat îi restituie scrisoarea femeii, ceea ce constituie
noua puterea a acesteia. Pentru a-l pedepsi pe Cațavencu, Zoe îl umilește, dându-i sarcina de a
conduce o petrecere dată în cinstea noului ales. Acest aspect indică o relație de opoziție între
incipit și final, scandalul din debutul textului contrastând cu petrecerea din deznodământ, care
dizolvă toate conflictele. Tot în acest sens, ca o continuare a poveștii erotice imorale, apare
gestul final al lui Trahanache ce îi sărută pe Ștefan și pe Zoe, semn al faptului că triunghiul
amoros se va desăvârși în tăcere, chiar sub aripa protectoare a soțului încornorat.
Cât despre comicul de caractere, acesta se îmbină armonios cu cel de moravuri și de
nume, căci numele protagoniștilor au o rezonanță aparte și surprind esența temperamentală a
fiecăruia. Astfel, Pompiliu Constantinescu a stabilit încadrarea acestora în tipologiile umane
consacrate. Zaharia Trahanache este bărbatul ,,de zahăr’’, ușor de modelat, precum este
trahanaua (coca). Numele său sugerează atât delicatețea sau blândețea, cât și ramolismentul,
incapacitatea de a se mai implica. Cu toate acestea, chipul său blând ascunde un om politic
abil care cunoaște noima matrapazlâcurilor. Deși este soțul încornorat și se arată total
dezinteresat de plastografia lui Cațavencu, în realitate știe că Tipătescu este amantul soției
sale, dar se complace în situație, acceptând necesitățile femeii sub pretextul diferenței de
vârstă dintre soți. Triunghiul conjugal, ce se materializează în cadrul unei situații comice,
indică un comic de situație și de caractere savuros în care rolurile se schimbă. Dacă
Tipătescu este agitat, soțul se arată calm, deși cunoaște pe de rost conținutul scrisorii. Astfel,
personajul Ștefan Tipătescu, deși nu prezintă erori gramaticale, este sugestiv pentru textul
marelui dramaturg având în vedere esența sa imorală.
Un alt personaj emblematic pentru scriitura lui Caragiale este Nae Cațavencu. Numele
lui derivă de la cuvântul cață care trimite la o femeie de mahala, dar și de la termenul
cațaveică, însemnând haină cu două fețe. Aceste aspecte ilustrează caracterul demagog,
lătrător și imoral al politicianului, capabil să recurgă la șantaj pentru a obține funcția de
deputat. Farfuridi și Brânzovenescu reprezintă cuplul culinar indisociabil care arată absența
legăturii cu domeniul politic, vulgaritatea, inferioritatea, lichelismul, aceștia fiind niște
impostori inculți.
Ghiță Pristanda este tipul slujbașului umil care ,,joacă după cum i se cântă’’, fapt
sugerat de însuși numele său. Acesta este omul de bază al mai multora: al lui Tipătescu, al lui
6

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

Trahanache și al lui Zoe, ce încearcă să îi intre în grații chiar și lui Cațavencu, mărturisindu-i
că îi citește gazeta ca pe Sfânta Evanghelie.
ROLUL DIDASCALIILOR

Cetățeanul turmentat este alegătorul de rând care nu știe cui să îi încredințeze

viitorul, tocmai pentru că toți politicienii se comportă la fel. Beția lui implică, în realitate,
confuzia. În acest mod, verbul a șovăi prezent în didascalii –În tot jocul sughite și șovăie–
arată o atitudine mentală și morală, el fiind derutat de jocurile politice care îi dezechilibrează
principiile de alegător.
Agamemnon Dandanache, mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu, este
sinteza arivismului și a imoralității. Candidatul impus de la centru este cel care obține
alegerile tot printr-un șantaj și se evidențiază prin incultura sa izbitoare. Pe principiul ,,când
doi se ceartă, al treilea câștigă’’, Dandanache surprinde și prin asocierea a două nume din
registre total distincte. Prenumele său are o rezonanță nobilă, trimițând la un erou al Greciei
Antice, iar dandana semnifică problemă, bucluc, semn al dificultăților create chiar de către el.
Faptul că el este supus ridicolului, amuzamentului se datorează și diminutivului precizat de
către Trahanache, ce îl alintă numindu-l Gagamiță.
În legătură cu limbajul personajelor, acesta ilustrează un alt tip de comic important.
Agramatismul caracterizează majoritatea personajelor, excepție făcând Zoe și Tipătescu.
Ticurile verbale ale lui Trahanache (aveți puțintică răbdare) și deformarea neologismelor
(dipotat, docoment, cestiuni, enteres) trădează originea sa grecească, precum și incultura. De
asemenea, bătrânul se dovedește a fi un cunoscător al artei disimulării. Astfel, caracterul său
duplicitar este etalat în momentul în care i se adresează lui Nae cu apelativul stimabile, când
în esență percepându-l drept un mișel.
O scenă semnificativă pentru tema luptei pentru putere, precum și pentru ilustrarea
comicului de limbaj, specific scriiturii lui Caragiale este reprezentată de discursul electoral,
cu intenții de persuadare a maselor, al lui Cațavencu este împânzit de neologisme, susținând
atitudinea lui aparent ultraprogresistă. Acesta stâlcește maxima latină, ajungând la formularea
semidoctă oneste bibere. Tot el formulează judecăți ilogice: Industria română e admirabilă,
sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Limbajul său aduce un plus ipocriziei sale
indicate cu mare talent în didascalii: Fraților (Plânsul îl îneacă.); mâ gândesc ... la țărișoara
mea (plânsul l-a biruit de tot). Esența sa imorală se duelează cu imaginea aparentă a unui
politician căruia îi pasă realmente de propria patrie, ceea ce face din textul lui Caragiale, din
nou, o operă plină de amuzament și savoare, dar și de ironie, în spiritul realismului critic.
Și replicile lui Pristanda arată semnele inculturii. Ticul său verbal constă în utilizarea
termenului ,,curat’’, ca indice al aprobării interlocutorului, ajungând la oximoronul curat
murdar. Cetățeanul turmentat amuză prin interogația sa retorică repetitivă ce vizează
ambiguitatea, neîncrederea în reprezentanții domeniului politic: Eu cu cine votez? Farfuridi
este un alt personaj savuros ale cărui replici stârnesc amuzamentul. Acesta este un expert al
nonsensului: ,,ori să se revizuiască primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori să nu se
revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele
...esențiale’’. Cu toate acestea, nu îl poate întrece pe Dandanache care creează un echivoc
tipic creațiilor lui Caragiale. Acesta, vorbind peltic și sâsâit, îl confundă pe Ștefan cu soțul lui
Zoe, deși i se spune, în repetate rânduri, că Trahanache este bărbatul ei.
Comicul de intenție reiese din atitudinea scriitorului atât față de evenimente, cât și
față de propriile personaje. Acesta se concretizează prin satira virulentă, tenta moralizatoare și

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

obiectivitatea. În acest mod, dincolo de comic, sub toate formele sale, se ascunde tragicul unei
lumi depravate, plasate în absența moralității.

Întorcându-ne la O noapte furtunoasă, este indispensabil să amintim imaginea

personajului savuros Rică Venturiano. Acest ,,studinte în drept’’, redactor la ,,Vocea
patriotului naționale’’ este îndrăgostit de Zița, sora Vetei. Cuvintele sale pline de patos (angel
radios, aurora sublimă care deschide bolta azurie, inima-mi palpită de amoare)
constrastează cu maniera în care i se adresează atunci când o întâlnește noaptea (Ingrato!), nu
Ziței, ci Vetei, din cauza unei confuzii a cifrelor locuințelor (6 vs. 9), indice al lipsei de
identitate a personajelor. Declarațiile aventurierului curg într-o cascadă oratorică: ,,Sunt nebun
de amor: da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.’’,
,,Sunt un june tânăr și nefericit care sufere.’’ Nonsensul este prezent și în discursul acestui
personaj. Rică ,,s-a transportat la localitate’’ pentru a-i declara ființei dragi: ,,te iubesc precum
iubește sclavul lumina și orbul libertatea’’, ceea ce sugerează cuvintele sofisticate ce îmbracă
un vid. În mijlocul confuziei, singura mai lucidă, Veta, reușește să îi sugereze aventurierului
să evadeze pe schele din odaia compromisă. Personajele se deplasează, succesiv, pe scările
căderii și ale înălțării, ca niște marionete al căror stăpân este doar marele păpușar. În
continuare, jupânul Dumitrache își suspectează soția care se apără de o vină ce nu îi aparține,
însă este incapabil să vadă reala vinovăție și realul trădător.
Comicul de situație ajunge la apogeu în momentul în care se constată că vocea
importantă a operei este cea a lui Chiriac ,,(cu putere către ea): Nu scapă el, cucoană, nici
mort din gheara mea!’’, soțul fiind ecoul: ,,Da, cucoană, nici mort.’’ , iar Ipingescu este cea
de-a treia, care rezumă vorbele sursei cu o convingere uluitoare: ,,Absolut!’’ Personajele
reprezintă doar copii degradate ale celorlalte, fiind lipsite de fundament identitar.
Monologul lui Rică (Sfinte Andrei, scapă-mă și de acu încolo; sunt încă june! (...) O,
ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie!) reflectă teama profundă de moarte și rezumă
evenimentele nefaste care, ca în majoritatea textelor caragialiene, se finalizează cu o
sărbătoare. Fiecare dintre personaje are nevoie de câte un salvator, ceea ce denotă slăbiciunea
lor, incapacitatea de a se baza pe propriile forte. Ipingescu dezleagă misterul, susținând că
Rică este un cetățean onorabil, un patriot care pledează pentru binele țării. Împăcarea survine
atunci când jupânului i se aduce în vedere că Rică este cel care îi condamnă pe ciocoi.
Aventurierul explică tot ce s-a petrecut: în loc să intre în casa cu numărul 9, a intrat în cea cu
numărul 6. Plăcuța casei jupânului a fost întoarsă aidoma biletelor lui Lefter Popescu, într-un
joc al oglinzilor paralele, ceea ce creează tragi-comedia existențială. Zița, cea care susține că
merge la teatru nu pentru că ar înțelege ceva, ci pentru a vedea lumea, ,,numai așa de un
capriț, de un pamplezir’’ și Rică ,,compătimesc’’ împreună, iar aceștia se vor căsători. Eșarfa
găsită pe patul Vetei, dovada clară a infidelității, constituie un moment de liniște pentru
Dumitrache care afirmă: ,,Ei! Vezi? Uite așa se orbește omul la necaz!’’, continuând să
considere că Chiriac îi este un prieten de nădejde.

Susţinerea unei opinii despre opera dramatică a lui I. L. Caragiale, valorificând

mesajul din următoarea secvenţă critică: ,,Talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie
a moravurilor din <lumea-lume>…” (V. Fanache, Caragiale)

În conformitate cu opinia critică a lui V. Fanache, opera lui Caragiale dovedește a

ilustra existența umană în adevăratul sens al cuvântului, verosimilă, atât de bine observată și
ironizată cu o luciditate izbitoare de către dramaturg, lectorul fiind convins de faptul că
scriitorul nu intervine în niciun moment în manifestarea plenară a ființelor de hârtie, ce își
8

Classification: Confidential
Prof. Haraniță Ana-Maria Rezolvarea subiectelor de titularizare – Limba și literatura română
2021
LECȚIA DE ROMÂNĂ CU HAR

dovedesc viciul, imoralitatea sau incultura. În egală măsură, lumea înfățișată este profund
criticată, nu prin vorbe propriu-zise, ci prin acel comic de intenții, vizibil în dimensiunea
personajelor, ceea ce aduce operei un plus de semnificație. După cum afirmă criticul literar
mai sus menționat, universul creat este neputincios pentru a putea evita ridicolul.
Gândindu-ne numai la pierderea succesivă a unei scrisori de amor care salvează sau
compromite vieți întregi, până la limbajul Ziței care poate rosti sintagma pentru ca să mă
sinucidă, fără a înțelege realmente absența coerenței din propriile vorbe, putem constata cu
ușurință că universul lui Caragiale rămâne un lanț al oglinzilor paralele, în care unele
marionete ar putea fi înlocuite cu altele fără a perturba cu absolut nimic șirul logic al
evenimentelor.
Sintetizând toate aspectele mai sus menționate, O scrisoare pierdută uimește prin
complexitatea conflictelor care se aglomerează, prin tipologiile umane recognoscibile și la
nivelul realității obiective ale tuturor timpurilor și prin comicul de toate tipurile, fiind
conturate cu măiestria dramaturgului complex, unic în literatura lumii, ce are intenții
moralizatoare, condamnând pentru totdeauna ipocrizia, incultura, demagogia, corupția și
imoralitatea. În același timp, O noapte furtunoasă indică faptul că lumea teatrală se poate
rezuma la câteva cuvinte, printre care se numără identitate, violență, eros și moarte. În ambele
texte caragialiene și, în general, în scriitura marelui dramaturg, omul este redus la mască,
poartă un nou chip ce îi este atribuit, în mod eronat, de către altcineva.

Classification: Confidential