„O scrisoare pierdută”

COMEDIA
I.L. Caragiale
1. INFORMAŢII DESPRE AUTOR ŞI OPERĂ
Considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, I. L. Caragiale este un autor
realist care se remarcă în perioada junimistă ca unul dintre cei mai importanţi dramaturgi din
literatura română.
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” este cea de-a treia din ciclul celor
patru scrise de autor (alături de „O noapte furtunoasă”, „Conu' Leonida, faţă cu reacţiunea” şi „D-ale
carnavalului”), fiind considerată o capodoperă a genului dramatic. Este o comedie de moravuri în care
sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, având ca sursă de inspiraţie lupta electorală
din 1883.
2. COMEDIA
Comedia este o specie a genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a
unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Autorul recurge la umor, ironie, diferite
tipuri de comic (de caracter, de moravuri, de situaţie, de limbaj şi de nume).
3. TEMA
Tema comediei este reprezentată de lupta politică în contextul alegerilor pentru Cameră, unde
şantajul, corupţia, falsificarea listelor electorale sunt des întâlnite; dar şi de viaţa de familie, Caragiale
satirizând triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache.
4. TITLUL
Titlul pune în evidenţă intriga şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Folosirea articolului nehotărât
„o”, care însoţeşte substantivul „scrisoare”, indică banalitatea întâmplării dar şi repetabilitatea ei, sugerată
în text prin pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii şi prin apariţia celei de-a doua scrisori, cea deţinută de
Agamemnon Dandanache.
5. CARACTERISTICI ALE GENULUI DRAMATIC
Textul respectă caracteristicile genului dramatic, dovadă fiind intervenţiile autorului prin
intermediul didascaliilor, utilizarea dialogului ca mod principal de expunere, împărţirea în acte şi scene.
6. REPERE SPAŢIO_TEMPORALE
Acţiunea este plasată în „capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”. Reperele spaţio-
temporale au efect de generalizare, întâmplările putându-se derula oricând şi oriunde. Intriga
porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai
partidului aflat la guvernare şi găsirea ei de către adversarul politic care o foloseşte ca instrument de şantaj.
7. CONFLICTUL DRAMATIC
Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, conducătorul partidului – Zaharia
Trahanache şi soţia acestuia, Zoe Trahanache) şi gruparea independentă organizată în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietarul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este
reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se tem de trădare.
8. CARACTERISTICI ALE COMEDIEI
Dramaturgul recurge la contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce vor să pară şi ceea ce
sunt în realitate personajele, satirizând viaţa publică şi de familie a unor politicieni din societatea
românească de la începutul secolului al XIX-lea. În manieră caracteristică acestei specii literare, conflictul
se conturează prin folosirea tehnicii „bulgărelui de zăpadă” (H. Bergson, „Teoria râsului”) ce constă în
acumularea unor situaţii tensionate, provocate de pierderea şi găsirea repetată a scrisorii, şi care culminează
cu bătaia de la adunarea electorală din actul al III-lea. Apelând la o întreagă recuzită de trucuri feminine
(leşinul, isteria, lamentaţia, ameninţarea), Zoe reuşeşte să-l convingă pe Tipătescu să-l susţină pe
Caţavencu în schimbul scrisorii compromiţătoare. O telegramă venită de la centru încurcă şi mai tare iţele
acţiunii, căci impune alegerea unui necunoscut, Agamemnon Dandanache, personaj venit din afară,
agent al răsturnării de situaţie (deus ex machina), pe care însuşi dramaturgul îl consideră „mai canalie
decât Caţavencu şi mai prost decât Farfuridi” şi care perpetuă şantajul într-o situaţie similară. În confuzia
provocată, Caţavencu pierde şi el scrisoarea pe care o găseşte, din nou, Cetăţeanul turmentat (agent al
hazardului şi întruchipare a „diavolului cu arc”, mereu dat afară şi mereu prezent pretutindeni) care
se încăpăţânează să o restituie, de data aceasta personal, destinatarului, „coanei Joiţica”, cerând să i se
spună în schimb cu cine să voteze. Deznodământul este unul fericit, specific comediei. În final conflictul
se rezolvă căci, deposedat de arma de şantaj, Caţavencu se vede nevoit să prezideze banchetul popular dat
în cinstea rivalului său, consolându-se cu promisiunea coanei Joiţica: „Du-te, ia loc în capul mesei, fii
zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!” Caragiale reuşeşte astfel să contureze imaginea unei lumi lipsite
în totalitate de speranţă. Nu întâlnim la Caragiale, ca în comedia clasică, o stare temporară de comic
prin care trebuie să treacă o lume pentru a se putea salva. În cazul „Scrisorii pierdute”avem de-a
face cu un univers comic închis, fără nicio speranţă, idee sugerată de apariţia celei de-a doua scrisori
în text precum şi de promisiunea făcută de Zoe lui Caţavencu, în final.
G. Călinescu remarcă faptul că una din principalele trăsături ale originalităţii lui Caragiale stă în
faptul că personajele sale comice sunt „prototipuri de imbecili”, fiinţe „amorale”, care nu au noţiunea de
morală. Acestea ilustrează, în acelaşi timp, tipuri sociale caracteristice unei epoci şi caractere general
umane. Pompiliu Constantinescu le împarte în tipuri comice precum: „încornoratul” (Trahanache),
„junele prim” (Tipătescu), „cocheta adulterină” (Zoe), „politicianul demagog” (Caţavencu) etc.
îngustate la limită, stereotipe, aceste personaje sunt reduse la stadiul de „mecanisme” (H. Bergson), de
marionete. Dramaturgul recurge astfel la comicul de caracter, personajele fiind construite în jurul unei
trăsături dominante (demagogia – Caţavencu, prostia – Farfuridi, ramolismentul – Dandanache etc.). Cu
privire la acest tip de comic, Caragiale afirma: „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după
calapod deosebit: unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui încât nu te mai saturi să-i vezi
şi să faci haz de ei.”
Comicul de situaţie este ilustrat prin faptele neprevăzute şi răsturnările de situaţie (pierderea şi
găsirea repetată a scrisorii, numirea lui Dandanache), în timp ce triunghiul conjugal şi şantajul conturează
comicul de moravuri. Numele personajelor au şi ele rezonanţă comică. Asocierea dintre Agamemnon,
războinicul cântat de Homer în „Iliada”, cuceritorul Toiei, şi Dandanache, derivat de la dandana
(încurcătură) este de-a dreptul hilară. Rezonanţa culinară din numele celor două personaje care alcătuiesc
cuplul comic – Farfuridi şi Brânzovenescu- sugerează vulgaritatea şi prostia , în timp ce numele lui
Caţavencu sugerează, pe de o parte, atitudinea de mahala (caţă), dar şi ipocrizia (caţaveica este o haină cu
două feţe).
Comicul de limbaj sugerează incultura şi lipsa de logică a acestor indivizi, accentuând şi mai mult
contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Astfel, cuvintele sunt pronunţate greşit („bampir”, „renumeraţie”,
„prinţip”), regulile gramaticale şi logice sunt încălcate („ora 12 trecute fix”, „un popor care nu merge
înainte stă pe loc”, „după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” etc.), este folosită etimologia
populară a cuvintelor („capitalişti” – pentru locuitorii capitalei). Automatismele verbale sunt frecvente:
„aveţi puţintică răbdare”, „să-mi rază mie mustăţile”, „curat murdar”.
9. CONCLUZIE
Caragiale reuşeşte astfel prin „O scrisoare pierdută” să contureze o imagine satirică a mecanismelor
puterii dintotdeauna, justificând afirmaţia lui Titu Maiorescu: „... îndărătul oricărei comedii se ascunde o
tragedie” („Comediile d-lui Caragiale”).