ESEU COMEDIA O SCRISOARE PIERDUTA DE ION LUCA

CARAGIALE (1270 DE CUVINTE)

INTRODUCERE
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească. Despre aceasta G. Ibrăileanu afirma că, aflată la intersecţia a
trei curente literare : clasicismul, romantismul şi realismul, ,,duce cultul
formei până la exagerare” .
Realist clasic, Caragiale este socotit un Molière al românilor, “cel mai mare
creator de viată din intreaga noastra literatura” G. Ibrăileanu. Acesta crează
personaje memorabile, evocări ale unor tipuri umane eterne.
Capodopera dramaturgiei noastre, comedia “O scrisoare pierdută”, a fost
prezentată prima data pe scena Teatrului Naţional Bucureşti ȋn anul 1884.
EVIDENTIEREA TRASATURILOR
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are
finalitate moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin
folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi
menţionate: personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt
general umane, eroii întruchipând caractere (parvenitul obraznic, sclavul
şiret, aristocratul mândru); conflictul se concentrează ȋn jurul contrastului
dintre aparenţă şi esenţă; deznodământul este vesel; stilul – parodic.
Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior şi
ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor.
Comedia “O scrisoare pierduta” apartine realismului clasic. Principiile
promovate de societatea culturala “Junimea” si estetica realistului se
gasesc in critica “formelor fara fond” si a politicienilor corupti, satirizarea
unor aspecte sociale, spiritul de observatie acut, veridicitatea obtinuta prin
tehnica acumularii detaliilor, individualizarea personajelor prin limbaj.
TEMA SI VIZIUNEA
Tema operei lui Caragiale este parvenitismul, expus prin redarea vietii
publice si de familie a unor personaje comice. Creatia lui Caragiale pune in
valoare tema prin prezentarea discrepantelor majore dintre “a parea”
(aparenta) si “a fi” (esenta).
Viziunea asupra lumii pe care Caragiale o expune in opera sa este una
critica. Cu scopul corectarii moravurilor societatii, aceasta opera comica
starneste rasul, pedepsind astfel gresitele deprinderi ale oamenilor.
Titlul unei opere este un element paratextual care ghideaza lectura
cititorului, formand un orizont al asteptarii. Titlul comediei lui Caragiale este
semnificativ, redă esenţa şi circumscrie tema operei, referindu-se la
pretextul ȋn jurul căruia evoluează evenimentele - pierderea scrisorii.
Articolul nehotarat “o” din titlu arata atat banalitatea cat si repetabilitatea
evenimentului, atat in opera, cat si in realitate.
Sursa de inspiratie pentru opera lui I.L.Caragiale este viata politica a
anului 1883. In acel an, problematica revizuirii constitutiei a scindat partidul
liberal in doua grupari: cea moderata, condusa de I.C.Bratianu si cea
radicala, condusa de C.A.Rosetti. Acest fapt impreuna cu farsa unor alegeri
petrecute in acel an a condus la nevoia satirizarii evenimentelor, cu scopul
corectarii greselilor clasei politice.
Actiunea operei se petrece “in capitala unui judet de munte, in zilele
noastre”. Scopul acestor repere spatio-temporale este acela de a
generaliza. Neprecizarea unei locatii sau a unui moment de timp a facut ca
aceasta opera sa ramana reprezentativa de-a lungul istoriei. Repetabilitatea
evenimentelor prezentate s-a dovedit a fi o realitate, facand ca piesa lui
Caragiale sa devina o capodopera a literaturii noastre.
Sursa de haz o reprezintă contrastul dintre desfăşurarea conflictului şi
rezolvarea lui. Ridicolul este subliniat de intransigenta initiala şi
compromisul final. Deznodământul este fericit, marcat prin ȋmpăcarea celor
implicati ȋn conflict. Conflictul principal al operei este reprezentat de
infruntarea pentru puterea si influenta politica a doua forte rivale. Sunt puse
fata in fata gruparea aflata la putere, reprezentata de prefectul Stefan
Tipatescu, Zaharia Trahanache - presedintele gruparii locale a partidului si
Zoe - sotia lui Trahanache si Nae Catavencu, un ambitios avocat, redactor
sef si proprietar al ziarului “Ragnetul Carpatilor”. Conflictul
secundar apare datorita cuplului comic Branzovnenescu - Farfuridi, care se
tem de tradarea prefectului. Tensiunea dramatica si puterea conflictului
sunt sustinute gradat prin inlantuirea evenimentelor care conduc spre
rezolvarea conflictului, in finalul piesei si prin tehnica amplificarii treptate a
conflictului (tehnica “bulgarelui de zapada”).
PREZENTAREA TEMEI PE MOMENTELE SUBIECTULUI
Tema operei “O scrisoare pierduta” este sustinuta in intregul text al creatiei,
prin seria de intamplari comice expuse cititorului.
Ȋn expoziţiune, primele două scene ale actului I, este prezentată casa
prefectului Ştefan Tipătescu, observându-se amânarea anunţării veştii
despre scrisoare, ȋn discuţia cu Ghiţă Pristanda.
Intriga o reprezintă pierderea unei scrisori de amor a prefectului către Zoe,
nevasta lui Trahanache, dar conflictul se precizează odată cu anuntaarea
intenţiei de şantaj a lui Caţavencu, care a furat scrisoarea de la Cetăţeanul
Turmentat, care, la rândul său, o găsise Catavencu ameninţa cu publicarea
acestei scrisori ȋn ziarul său dorind mandatul de deputat. Ȋn desfăsurarea
acţiunii Trahanache pare a nu da importanţă scrisorii, considerând-o o
plastografie, Tipătescu e hotărât să-l distrugă pe Caţavencu, iar Zoe
hotărâtă să-i susţină pretenţiile pentru a nu fi compromisă.
Farfuriidi şi Branzovenescu, avocaţi ȋn partidul la putere, acuză de trădare.
Tensiunea creşte prin arestarea lui Caţavencu şi conflictul pare a se ȋncheia
cu victoria acestuia, deoarece Tipătescu e convins de Zoe.
Lovitura de teatru este sosirea telegramei prin care centrul cere alegerea lui
Dandanache.
Puctul culminant se petrece ȋn actul III, după discursurile electorale ale lui
Farfuridi şi Caţavencu, la comunicarea candidatului de la centru, când se
iscă bătaia pusă la cale de Zoe şi Fănică, gasind poliţa falsificată de
Caţavencu. Ȋn bătaie Catavencu pierde pălăria ȋn căptuşala căreie ţinea
scrisoarea. Găsită de acelaşi Cetăţean Turmentat scrisoarea e ȋnapoiată
“andrisantului” cunoscut, adica lui Zoe. Fericită, Zoe ȋl iartă pe Caţavencu,
cerândui să conducă manifestaţia ȋn cinstea adversarului politic.
Deznodământul aduce ȋmpăcarea, totul ȋncheindu-se ȋntr-o atmosferă de
sărbătoare şi veselie unanimă.
Comicul de situaţie e redat prin ȋncurcături, confuzii, coincidenţe. Se
observă pierderea şi găsirea scrisorii de două ori şi de către acelaşi
personaj, cuplul comic Farfuridi- Brânzovenescu, triunghiul conjugal
Tipatescu-Zoe-Trahanache, paralelismul şantajului ce stă la baza parvenirii,
până la final când toţi se ȋmpacă.
Comicul de moravuri e realizat şi la nivel public, prezentând corupţia ȋn
societate, şi la nivel particular, la nivel familial, prin relaţia celor doi, Zoe si
Trahanache, cel din urma ignorand relatia intima a sotiei sale.
Comicul de caracter surprinde diferite tipuri umane: Fanfaronul, ipocritul,
cocheta, Don Juan-ul, prostul fudul apar in comedia universala clasică, dar
la Caragiale sunt şi particularităţi, de exemplu Trahanache e “ȋncornoratul
simpatic”. Paul Constantinescu ȋmparte tipurile comice la Caragiale ȋn nouă
categorii, din care ȋn “O scrisoare pierdută” regăsim:
ȋncornoratul ȋntruchipat de Trahanache, amorezul ȋn personajul
Tipătescu, cocheta Zoe, demagogul reprezentaat ȋn trei personaje -
Caţavencu, Dandanache şi Farfuridi, Brâncovenescu, servitorul ȋn
personajul Ghiţă, cetăteanul reprezentat de Cetăţeanul Turmentat.
Comicul de nume e subliniat şi ȋn studiul lui G. Ibrăileanu: “numele proprii
ȋn opera Domnului Caragiale”.
Zaharia Trahanache arată zahariseală, amânare, dar şi modelare uşoară
de superiori şi de Zoe, “trahanaua” fiind o coca moale.
Pristanda e servil, umil, fără personalitate, joacă aşa cum I se cantă,
numele venind de la un joc popular.
Nae Caţavencu e ipocrit, palavragiu, numele derivând de la “caţă” şi
“caţaveică”.
Agamemnon Dandanache poartă numele vestitului rege de la Troia.
Numele acestuia e diminutivat “Agamiţă” şi face numai dandanale.
Comicul de limbaj se realizează la toate nivelurile limbii. Generatoare de
comic sunt ticurile verbale “puţintică răbdare”, “…”, greşelile de pronunţie
“”, “bampir”, “andrisant”, paronimele “scrofulous”, “remuneraţie”, nonsensul
“industria română e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” sau “ ori să se
revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic [..]”, pleonasmul şi
cacofonia “o soţietate fără prinţipiu va să zică că nu le are”, tautologie
“măsa-măsii”, “foncţia-Foncţie”, “coana Joiţica”, stil prolix, anacolut,
nepotriviri de stil.
OPINIA
In opinia mea, in comediile sale I.L.Caragiale rămâne fidel propriei ideologii
conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, modul
cel mai direct de demascare a prostiei, inculturii, demagogiei şi
fariseismului: „nimic nu arde pe ticaloşi mai mult ca râsul”.
CONCLUZIA
Ȋn studiul „Comediile d-lui I.L.Caragiale”, Titu Maiorescu apăra
valoarea estetică a operelor marelui clasic şi susţine rolul moralizator al
artei acestuia. Comedia „O scrisoare pierdută” este, ȋn concluzie, o
capodoperă a nemuritorului Caragiale, un pilon de rezistenţă ȋn comedia
românească şi, nu ȋn ultimul rând, supunându-se machiavelismul, un
mecanism de facilă critică a falselor valori şi a inculturii.
↑Înapoi la Cuprins

CUPLU DE PERSONAJE FELIX-OTILIA DIN COMEDIA O

SCRISOARE PIERDUTĂ DE I.L.CARAGIALE (ESEU DE 1726 DE
CUVINTE)

Relaţia dintre Felix şi Otilia

Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în
literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului
romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor
moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.
Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este un roman, caracterul acestuia
ilustrând mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva
narativă, realist, balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în
împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în
descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii urbane
înfăţişate, interbelic prin perioada în care este încadrat, de sinteză
estetică, prezentând şi elemente moderne- naturalismul, constând în
interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi
tehnicile moderniste de caracterizare(comportamentismul,
pluriperspectivismul, reflectarea poliedrică, oglinzile paralele) şi romantice-
prin gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş Costache şi
Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic.
Personajele realiste sunt tipice, în situaţii tipice, relaţiile ce se
fundamentează între ele evidenţiind tarele societăţii tentaculare, precum
obsesia banului, superficialitatea iubirii sau insecuritatea adolescentină.
Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este
interesat de problematica balzaciană, abordând subiecte precum
paternitatea şi moştenirea.Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o
imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea şi
reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix
Sima, care, înainte de a-și putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi
a relaţiilor de familie (bildungsroman). De asemenea, este abordată tema
iubirii, de factură romantică şi cea a dezagregării personalităţii,
modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe verosimile din
viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi
esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară
ceea ce nu sunt.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat
căruia îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce
denumeşte personajul feminin ,eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui
Felix pentru misterul Otiliei. Titlul iniţial, modificat din motive editoriale,
"Părinţii Otiliei", ilustra motivul balzacian al paternităţii, dat fiind faptul că
fiecare dintre personaje are un aport la soarta orfanei Otilia, luând locul
figurilor parentale.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator
omniscient şi omniprezent ,ce relatează la persoana a III-a. Naratorul se
ascunde în spatele diverselor măşti, fapt dovedit prin limbajul
uniformizat(de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul
căruia sunt prezentate alte personaje). Modul principal de expunere este
naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi
anume interior şi exterior. Conflictul central este exterior, de natură
socială, declanşat de moştenirea lui moş Costache, a cărui avere se cuvine
fiicei sale vitrege, Otilia Mărculescu, dar care se manifestă pe de o parte
prin ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei şi pe de altă parte
prin dezbinarea familiei Tulea, cauzată de interesul lui Stănică Raţiu pentru
a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Conflictul erotic, deopotrivă exterior, are
loc între Felix Sima şi Leonida Pascalopol pentru iubirea Otiliei. Conflictele
interioare sunt cel al lui Felix între terminarea studiilor şi iubirea pentru
Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele faţă de tânără şi al Otiliei
dintre iubirea ideală promisă de Felix şi viaţa fără griji alături de Pascalopol.
Felix şi Otilia, intelectualul în formare şi femeia enigmatică, alcătuiesc un
cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii adolescentine în acest
roman realist.
Otilia Mărculescu este personajul principal şi eponim al romanului,
întruchipare a feminităţii enigmatice, a eternului mister feminin, a sufletului
indescifrabil.
Felix Sima este tipologizat ca un personaj principal, complex, dinamic, fiind
tipul intelectualului naiv. Este pur şi desăvârşit, fiind surprins în evoluţie,
cunoscând iubirea pentru prima dată. Fiul medicului Sima de la Iaşi, Felix
vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte la unchiul său,
bătrânul avar Costache Giurgiuveanu şi trăieşte iubirea adolescentină
pentru Otilia, o tânără cu temperament de artistă, studentă la
Conservator.
Cocheta şi ambiţiosul din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul
raţional, personaje principale ce scot în evidenţă sensibilitatea romantică,
dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, ambii
fiind orfani care au încă nevoie de protectori, în persoana lui moş
Costache, respectiv a lui Pascalopol, şi statutul de intelectual,
superior, raportat la copiii familiei Tulea. Aceştia sunt studenţi în
Bucureştiul anului 1909.
Pentru descrierea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a
descrierii mediului şi fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter,
alături de tehnici moderne precum pluriperspectivismul şi
comportamentismul, conferind ambiguitate personajelor. Acestea sunt
caracterizate în mod direct de către narator şi prin autocaracterizare, sau
în mod indirect, trăsăturile reieşind din faptele lor şi relaţiile dintre acestea.
Felix Sima este caracterizat în mod direct de narator încă din incipitul
romanului, când ajunge la casa lui moş Costache Giurgiuveanu, fiindu-i
punctat portretul fizic: "un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani,
îmbrăcat în uniformă de licean [...]. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă,
aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub
şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară întâia impresie".
În ceea ce priveşte portretul fizic al Otiliei, acesta este surprins din
perspectiva lui Felix "un cap prelung şi tânăr de fată, încătcat cu bucle,
căzând pe umeri.". Verişoara Otilia, pe care o ştia doar din scrisori, se
dovedeşte a fi o surpriză plăcută, graţie frumuseţii ei -"Fata părea să aibă
optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri", "trupul subţiratec, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect".
În scena jocului de table, Aglae le acordă tinerilor aceeaşi etichetă, cu
ajutorul caracterizării directe "N-am ştiut, faci azil de orfani".
Otilia îi va purta de grijă lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui
moş Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate
camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi prin amestecul de dantele,
partituri, romane franţuzeşti şi parfumuri o parte din personalitatea
exuberantă a Otiliei. În cazul acestui portret se recurge la tehnica
balzaciană a caracterizării prin descrierea mediului.
Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată şi
de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la
modul romantic, glorificând-o pe Otilia drept un ideal feminin. El are nevoie
de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneşte, pentru
că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, fapt ce determină
eternizarea imaginii Otiliei- "Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de
afecţiune.".
Otilia mărturiseşte cu sinceritate faţă de Felix, prin autocaracterizare, că
are un temperament dificil, spunând "Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă![...] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când
sunt contrariată". Portretul său este realizat şi prin tehnici moderne. Până în
capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin comportamentism.
Aceastei tehnici îi este adăugată cea a reflectării poliedrice, ceea ce
conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma,
misterul feminităţii. Ea este "fe-fetiţa" cuminte pentru moş Costache,
"admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un temperament de artistă" pentru
Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae, "o fată deşteaptă" pentru Stănică. Cel
care intuieşte adevărata personalitate a Otiliei este Weissmann, prietenul
lui Felix, care, îi spune acestuia, la un moment dat : "Orice femeie care
iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie
luminoasă".
Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil
să iubească dezinteresat. Hotărât să-şi facă o carieră, se bazeată pe
luciditate şi profunzime intelectuală. Contradicţiile Otiliei îl nedumeresc pe
Felix. Iniţial, acesta ezită între a se încrede în spusele familiei Tulea şi a o
iubi pur pe Otilia. Mai apoi, când Otilia pleacă pe neaşteptate la Paris cu
Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, "pupila" unui general,
pe care i-o prezintă Stănică. Cele două femei contribuie în egală măsură
la maturizarea lui Felix. Tânărul este în permanenţă gelos pe Pascalopol,
pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o
iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix
este deranjat nu de veselia fetei, ci de "satisfacţia reţinută" a bărbatului,
"care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne". Ciudată i se pare şi
înclinaţia Otiliei, "o prietenă de vârsta lui", pentru un bărbat atât de matur.
Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe
tânăr.

Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu
Pascalopol, este esenţială pentru conturarea personalităţii tinerilor şi a
atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu
suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă
un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care concepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, contrastând cu
disponibilitatea tânărului de a o aştepta oricât pentru a se căsători cu ea.
Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ar putea
reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl
părăseşte pe tânăr şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
În epilog, câţiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlneşte în
tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu
generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar ea a devenit soţia unui
conte exotic. Felix observă în fotografia pe care i-o arată moşierul o femeie
frumoasă, dar în care nu se mai distinge tânăra exuberantă din trecut- "un
aer de platitudine feminină stingea totul".
La rândul lui, Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic
renumit şi profesor universitar. Acesta înţelege că, într-o astfel de societate,
dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o
împlinire a iubirii- chiar el "se căsători într-un chip care se cheamă strălucit
şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".

Relaţia dintre Felix şi Otilia este definitorie pentru formarea caracterului

celor două personaje, manifestându-se într-un moment cheie, cel al
adolescenţei. Prin intermediul cunoaşterii prin Eros, cei doi se descoperă
pe sine şi, realizând diferenţele dintre ei, Otilia este cea care realizează
sacrificiul din iubire şi deschide calea împlinirii adevărate, conformă cu
aspiraţiile lor.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare
din literatura română, prin sinceritatea şi intensitatea trăirilor, dar şi prin
spiritul raţional care motivează neîmplinirea iubirii, ilustrând în contrast
tipologia ambiţiosului şi pe cea a cochetei, personaje realiste, conturate cu
ajutorul influenţelor moderniste.
↑Înapoi la Cuprins

CUPLU DE PERSONAJE COMEDIA O SCRISOARE PIERDUTĂ

DE I.L.CARAGIALE - TRAHANACHE SI CATAVENCU (ESEU DE
1115 CUVINTE)

INTRODUCERE
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală
românească. Despre aceasta G. Ibrăileanu afirma că, aflată la intersecţia a
trei curente literare : clasicismul, romantismul şi realismul, ,,duce cultul
formei până la exagerare” .
Realist clasic, Caragiale este socotit un Molière al românilor, “cel mai mare
creator de viată din intreaga noastra literatura” G. Ibrăileanu. Acesta crează
personaje memorabile, evocări ale unor tipuri umane eterne.
Capodopera dramaturgiei noastre, comedia “O scrisoare pierdută”, a fost
prezentată prima data pe scena Teatrului Naţional Bucureşti ȋn anul 1884.

CELE PATRU ELEMENTE

Tema operei lui Caragiale este parvenitismul, expus prin redarea vietii
publice si de familie a unor personaje comice. Creatia lui Caragiale pune in
valoare tema prin prezentarea discrepantelor majore dintre “a parea”
(aparenta) si “a fi” (esenta).
Titlul unei opere este un element paratextual care ghideaza lectura
cititorului, formand un orizont al asteptarii. Titlul comediei lui Caragiale este
semnificativ, redă esenţa şi circumscrie tema operei, referindu-se la la
pretextul ȋn jurul căruia evoluează evenimentele - pierderea scrisorii.
Articolul nehotarat “o” din titlu arata atat banalitatea cat si repetabilitatea
evenimentului, atat in opera, cat si in realitate.
Sursa de inspiratie pentru opera lui I.L.Caragiale este viata politica a
anului 1883. In acel an, problematica revizuirii constitutiei a scindat partidul
liberal in doua grupari: cea moderata, condusa de I.C.Bratianu si cea
radicala, condusa de C.A.Rosetti. Acest fapt impreuna cu farsa unor alegeri
petrecute in acel an a condus la nevoia satirizarii evenimentelor, cu scopul
corectarii greselilor clasei politice.
Actiunea operei se petrece “in capitala unui judet de munte, in zilele
noastre”, „daca nu ma-nsel [...] in anul de gratie 1883”. Scopul
acestor repere spatio-temporale este acela de a generaliza. Neprecizarea
unei locatii si sintagma prin care este introdus reperul temporal au facut ca
aceasta opera sa ramana reprezentativa de-a lungul istoriei. Repetabilitatea
evenimentelor prezentate s-a dovedit a fi o realitate, facand ca piesa lui
Caragiale sa devina o capodopera a literaturii noastre.
Sursa de haz o reprezintă contrastul dintre desfăşurarea conflictului şi
rezolvarea lui. Ridicolul este subliniat de intransigenta initiala şi
compromisul final. Deznodământul este fericit, marcat prin ȋmpăcarea celor
implicati ȋn conflict. Tensiunea dramatica si puterea conflictului sunt
sustinute gradat prin inlantuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea
conflictului, in finalul piesei si prin tehnica amplificarii treptate a conflictului
(tehnica “bulgarelui de zapada”).

STATUTUL PERSONAJELOR
Zaharia Trahanache este unul dintre personajele centrale ale comediei lui
I.L.Caragiale. Acesta apare atat in ipostaza incornoratului simpatic, cat si in
cea a politicianului abil. Acesta refuza sa creada, din „enteres” sau din
diplomatie in autenticitatea scrisorii de amor si in adulterul sotiei sale.
Conform criticului Pompiliu Constantinescu, el reprezinta si „tipul politic”,
abil si avid de putere, fiind „prezidentull” mai multor „comitete si comitii” din
judet si de aceea,, unul dintre „stalpii” locali ai partidului de la putere.
Nae Catavencu este avocat, directorul ziarului „Racnetul
Carpatilor”, seful opozitiei politice din judet, intruchipand arivistul si
demagogul, fiind un personaj ridicol construit prin mijloace comice.
Catavencu se comporta fara niciun scrupul in lupta politica. El ajunge in
posesia scrisorii de amor prin inselaciune si viclenie si nu s-ar da in laturi de
la nimic pentru a pune mana pe putere.

EVOLUTIA CUPLULUI DE PERSONAJE

Trahanache si Catavencu sunt doi adversari politici care isi
urmaresc continuu interesele personale si ascensiunea in plan politic,
personaje ridicole construite prin contrastul dintre esenta si aparenta,
dramaturgul uzand si cele mai variate surse ale comicului.
Cei doi se folosesc in egala masura de santaj ca arma politica.
Nae Catavencu, sustinand un fatarnic patriotism si dorind sa para un
cetatean „onorabil” este in esenta un santajist josnic. Acesta ameninta cu
informarea publicului il legatura cu moravurile amoroase ale prefectului.
Catavencu se comporta, asadar, fara niciun scrupul il lupta politica, avand
un singur scop: „Vreau mandatul de deputat [...] nimic altceva”. Catavencu
da dovada si de viclenie, prin modul in care intra in posesia scrisorii de
amor, furand documentul de la cetateanul turmentat.
Contradictia dintre esenta si aparenta contureaza indirect relatia dintre Nae
Catavencu si Zaharia Trahanache. Cei doi converseaza politicos,
Catavencu il invaluie pe Trahanache in „delicateturi”: „Venerabile-n sus,
venerabile-n jos”. Aparentul respect este, de fapt, cel ce ascunde santajul
exprimat subtil, care mai tarziu se transforma in disperare:”vreau ceea ce
merit in orasul asta de gogomani”.
Trahanache este numai in aparenta naiv, fiind in esenta un politician abil
care dirijeaza cu mana forte interesele partidului, caci de interesele
partidului atarna si interesele sale. Trahanache fusese invitat de Catavencu
la redactia ziarului sau, fapt pe care „prezidentul” i-l relateaza prefectului. In
aceasta scena relevanta domina comicul de situatie, Trahanache incercand
sa-l consoleze pe Tipatescu si sa-l calmeze. Desi Trahanache sustine ca
scrisoarea e o plastografie, tot el amplifica, cu subinteles, spaima amantului
demascat, dorind sa se amuze: „sa zici si tu ca era a ta”.
Desi pare „moale”, senil si plat in gandire, Trahanache este foarte abil, la fel
ca rivalul sau politic, Catavencu. Trahanache gaseste, astfel, imediat,
obiectul contrajantajului: o polita falsificata de Catavencu. El exclama: „l-am
prins cu alta si mai boacana!”
Se observa de asemenea ca, nu doar prin santaj se sintetizeaza cuplul
Catavencu-Trahanache ci si prin lipsa de scrupule si falsificarea
documentelor. La randul sau, „venerabilul neica Zaharia”, practica
inselaciunea cu un calm imperturbabil cand trebuie ssa calculeze voturile.
„Daca-l putem aduce sa voteze cu noi?”, spune acesta cand se gandeste la
oferirea dreptului electoral.
In replica, limbajul folosit de Trahanache accentueaza faptul ca acesta se
comporta dupa cum ii dicteaza „enteresul”. La inceput, cand publicarea
scrisorii era o problema, acesta afirma:”zi-i misel si pace”, referindu-se la
Catavencu, rivalul sau. In final, cu aceeasi capacitate de dedublare de care
da dovada si Catavencu, Trahanache il admira zgomotos pe rivalul sau: „Ei,
aici mi-ai placut! Bravos! Sa traiesti!”.
Raspunsul la complimente nu intarzie sa apara, din partea lui
Catavencu. In finalul operei, acesta bea in cinstea „impartialului nostru
prezident, Trahanache”, dupa ce amandoi, mulandu-se pe situatie, il sustin
pe Dandanache, dupa cum cere centrul.

OPINIA
In opinia mea, Zaharia Trahanache si Nae Catavencu sunt doua personaje
riguros construite, memorabile, care impresioneaza puternic. Lumea eroilor
lui Caragiale este una in care „scopul scuza mijloacele”, principiu dupa care
actioneaza cei doi rivali. Ei sunt deosebit de abili, iar in timp ce lupta
politica pare a se da in mod direct, ea se duce prin replici cu subinteles si
prin arme de santaj pe care cele mai abile personaje le detin.

CONCLUZIA
Mare moralist clasic si observator lucid al realitatii, I.L.Caragiale
doreste sa combata viciile oamenilor prin comedia sa, punandu-le in fata o
oglinda. Prin ras, acesta pedepseste moravurile - “ridendo castigat mores”.
Prin conturarea cuplului de adversari politici Trahanache-Catavencu,
I.L.Caragiale rămâne fidel propriei ideologii conform căreia cuvântul este
cea mai sinceră exprimare a gândirii, modul cel mai direct de demascare a
prostiei, inculturii, demagogiei şi fariseismului: „nimic nu arde pe ticaloşi mai
mult ca râsul”.
↑Înapoi la Cuprins
ESEU DE 747 DE CUVINTE CUPLU DE PERSONAJE ȘTEFAN
TIPĂTESCU - ZOE TRAHANACHE DIN COMEDIA O
SCRISOARE PIERDUTĂ DE I.L.CARAGIALE

Comedia este o specie a genului dramatic cu acțiune structurată în acte,

scene și tablouri în care categoria estetică dominată este comicul.
I.L. Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg român, George
Călinescu prezentând-ul drept ''naturalistul nostru prin excelenţă”.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a scriitorului este comedia de
moravuri „O scrisoare pierdută”, în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din evenimente reale,
politice ale anului 1883. Autorul construiește o adevărată galerie tipologică
de personaje printre care se distinge și cuplul Ștefan Tipătescu – Zoe
Trahanache.
Statutul social al personajelor este observat în lista de personaje de la
începutul piesei. Tipătescu este prefectul județului, așadar unul dintre stâlpii
puterii locale, cel mai important personaj în procesul electoral. Poziția sa
marcantă este doar aparentă, în realitate comportamentul său fiind dictat de
sentimentele de iubire pe care le manifestă față de Zoe. Despre Zoe aflăm
că este „soția celui de mai sus”, a lui Zaharia Trahanache, cu opt ani mai
tânără decât acesta, fiind singurul personaj feminin dintr-o lume a politicului
dominată de bărbați. Din punct de vedere psihologic, relația dintre cele
două personaje este realizată pe baza antitezei dintre caracterul slab al lui
Tipătescu și cel puternic, manipulator al lui Zoe. Astfel, în relația de cuplu,
Tipătescu reprezintă planul afectelor, iar Zoe pe cel al raționalului.
Relația inimă dintre cele două personaje (dragostea pe care și-o poartă)
reiese, înainte de toate, din conținutul scrisorii, pe care prefectul i-o
adresează lui Zoe. Față de aceasta, Tipătescu se crede irezistibil, iar
limbajul utilizat este de un comic savuros. Scena VI din Actul al II-lea
devine, de asemenea, reprezentativă pentru observarea relației dintre cele
două personaje. Zoe se folosește în mod dramatizat de aparenta slăbiciune
feminină, pentru a-l determina pe Tipătescu să-l susțină în alegeri pe Nae
Cațavencu. Acesta cedează în fața rugăminților și se retrage în umbra
femeii iubite, recunoscându-i, astfel, autoritatea.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică dispune de un
cronotop restrâns. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ
de munte”, iar timpul este limitat la 3 zile, anul de grație 1883, dar
precizarea ambiguă „în zilele noastre” permite actualizarea acestui timp
carnavalesc. Acțiunea schematizează cele cinci momente clasice din
spectacolul de teatru. În expozițiune este reliefat conflictul de interese dintre
grupul disident al lui Nae Cațavencu și aripa moderată reprezentată de
prefect, Trahanache, Pristanda și Zoe (conflict derizoriu). Intriga constă în
pierderea scrisorii de dragoste în ajunul zilei și se reconstituie din relatările
personajelor într-o cronologie inversă. Este urmărit în continuare traseul
sinuos al scrisorii compromițătoare. Cațavencu fură scrisoarea de la
Cetățeanul turmentat și pretinde să fie susținut în alegeri de grupul celor
care dețin puterea. Acesta obține promisiunea lui Zoe că va fi desemnat
drept candidat la întâlnirea din seara următoare, însă printr-o depeșă
(adusă de Pristanda) centrul impune candidatura lui Agamemnon
Dandanache. Punctul culminant expune desemnarea candidaturii lui
Dandanache urmată de încăierarea rivalilor politici și soldată cu pierderea
scrisorii de către Cațavencu. Deznodământul este unul vesel: scrisoarea
este înapoiată lui Zoe și se sărbătorește victoria lui Dandanache.
Ștefan Tipătescu este prefectul județului, stâlp al puterii conservatoare, tipul
donjuanului, al „primului amorez”, dominat de amanta sa, Zoe (tipul
cochetei, ambițioasei, femeia puternică, ce conduce din umbră politica
județului, folosindu-se de seducție pentru a manipula). Spre deosebire de
celelalte personaje ale piesei, Tipătescu este cel mai puțin marcat comic,
fiind un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv după cum îl
caracterizează în mod direct Trahanache („E iute! Nu are cumpăt.”).
Caracterizarea indirectă se realizează prin comportament, limbaj, dar și
nume. Prenumele prefectului face trimitere la personalitatea marcantă a lui
Ștefan cel Mare, în timp ce numele său vine de la cuvântul „tip” și este
derivat cu cel mai banal sufix din onomastica românească „-escu”, fapt ce
plasează personajul în anonimat. Diminutivul Fănică, utilizat de cunoscuți,
pune în evidență contrastul dintre aparență (Ștefan, stăpânul județului) și
esență (Fănică, bărbatul slab în fața femeii). Ștefan Tipătescu este un
prieten duplicitar (are o legătură amoroasă cu soția prietenului său, Zaharia
Trahanache), orgolios (este sigur că va câștiga candidatura), abuziv (are
gândire de stăpân medieval, transformându-l pe Pristanda în slugă
personală) și ușor influențabil (dominat și șantajat emoțional de Zoe)
În concluzie, „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie totală
în care sunt criticate defecte ale societății: corupția, ipocrizia, demagogia,
adulterul, îngâmfarea. Deși nu sunt sancționați prin comicul de limbaj,
Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache sunt ironizați pentru legătura
amoroasă extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de
alint (Fănică și Joițica).
↑Înapoi la Cuprins

VARIANTE BACALAUREAT SUBIECTUL AL III-

LEA: COMEDIA O SCRISOARE PIERDUTA DE ION LUCA
CARAGIALE
1. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să
prezinți particularităţi ale unei comedii studiate.

ESEU 650 DE CUVINTE: O SCRISOARE PIERDUTĂ DE ION

LUCA CARAGIALE

I.L. Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg român, George
Călinescu prezentând-ul drept ''naturalistul nostru prin excelenţă”.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a scriitorului este comedia de
moravuri „O scrisoare pierdută”, în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din evenimente reale,
politice ale anului 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic cu acțiune structurată în acte,
scene și tablouri în care categoria estetică dominată este comicul.
În primul rând, la fel ca în orice altă comedie, se remarcă intenția
dramaturgului de a stârni râsul în rândul publicului. Prin comicul de
moravuri, Caragiale înfățișează o clasă socială pentru care demagogia,
parvenitismul, șantajul și interesul personal reprezintă un modus vivendi.
Degradarea valorilor morale este prezentată și în plan familial, nu numai
politic, prin triunghiul conjugal Zaharia Trahanache – Zoe – Ștefan
Tipătescu.
În al doilea rând, se observă interesul autorului pentru tipologiile de
personaje, care sunt individualizate prin comportament, nume sau limbaj.
De pildă, Zaharia Trahanache întruchipează „ticăitul”, numele său
provenind de la cuvântul „trahana”, o cocă moale ceea ce sugerează
naivitatea și ușoara manipulare a personajului, în timp ce prenumele
Zaharia derivă de la verbul „a se zaharisi”, indicând încetineala în reacții a
personajului, ticăiala sa caracteristică.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării
scenice, dovadă fiind lista cu personaje de la începutul piesei (sunt
prezentate cele trei grupuri: de influență, de interese și de putere) și
didascaliile, singurele intervenții ale autorului. Textul dramatic al operei este
structurat în 4 acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului
de replici dintre personaje. Titlul pune în evidență contrastul comic dintre
aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de
fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic „o
scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică dispune de un
cronotop restrâns. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ
de munte”, iar timpul este limitat la 3 zile, anul de grație 1883, dar
precizarea ambiguă „în zilele noastre” permite actualizarea acestui timp
carnavalesc. Acțiunea schematizează cele cinci momente clasice din
spectacolul de teatru. În expozițiune este reliefat conflictul de interese dintre
grupul disident al lui Nae Cațavencu și aripa moderată reprezentată de
prefect, Trahanache, Pristanda și Zoe (conflict derizoriu). Intriga constă în
pierderea scrisorii de dragoste în ajunul zilei și se reconstituie din relatările
personajelor într-o cronologie inversă. Este urmărit în continuare traseul
sinuos al scrisorii compromițătoare. Cațavencu fură scrisoarea de la
Cetățeanul turmentat și pretinde să fie susținut în alegeri de grupul celor
care dețin puterea. Acesta obține promisiunea lui Zoe că va fi desemnat
drept candidat la întâlnirea din seara următoare, însă printr-o depeșă
(adusă de Pristanda) centrul impune candidatura lui Agamemnon
Dandanache. Punctul culminant expune desemnarea candidaturii lui
Dandanache urmată de încăierarea rivalilor politici și soldată cu pierderea
scrisorii de către Cațavencu. Deznodământul este unul vesel: scrisoarea
este înapoiată lui Zoe și se sărbătorește victoria lui Dandanache.
Sursele comicului sunt diverse și servesc intenției autorului de a satiriza
defectele omenești puse în evidență pe fundalul campaniei electorale.
Comicul de situație este realizat prin răsturnări de statut (impunerea lui
Dandanache drept candidat), întâmplări neprevăzute (aducerea scrisorii de
către Cetățeanul turmentat), comice (pierderea și găsirea repetată a
scrisorii) și ambiguitate (incertitudinea în legătură cu persona care deține
scrisoarea compromițătoare). Prin comicul de caracter sunt ridiculizate
tipuri umane: Trahanache – încornoratul, Tipătescu – „Don Juan”,
Cațavencu – demagogul, Pristanda – slugarnicul, Zoe – adulterina. Numele
personajelor sunt o oglindă a caracterului lor, comicul acestora fiind
evident. Comicul de limbaj are rol în caracterizarea personajelor,
evidențiind mai ales incultura lor prin folosirea greșită a unor neologisme
(„enteresuri”), prin ticuri verbale („curat murdar”, „dați-mi voie”),
nonsensul și stupiditatea („trebuie s-o iscălești; o dăm anonimă”).
În concluzie, „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie totală
în care sunt criticate defecte ale societății: corupția, ipocrizia, demagogia,
adulterul, îngâmfarea. Lumea „eroilor” lui Caragiale acționează după
principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau
dobândirea unui statut social nemeritat.
↑Înapoi la Cuprins

2. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să

prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic
studiat.

↑Înapoi la Cuprins

ESEU 726 DE CUVINTE PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE

A UNUI PERSONAJ DINTR-UN TEXT DRAMATIC : ȘTEFAN
TIPĂTESCU DIN O SCRISOARE PIERDUTĂ DE ION LUCA
CARAGIALE

Comedia este o specie a genului dramatic cu acțiune structurată în acte,

scene și tablouri în care categoria estetică dominată este comicul.
I.L. Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg român, George
Călinescu prezentând-ul drept ''naturalistul nostru prin excelenţă”.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a scriitorului este comedia de
moravuri „O scrisoare pierdută”, în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din evenimente reale,
politice ale anului 1883. Autorul construiește o adevărată galerie tipologică
de personaje printre care se distinge și Ștefan Tipătescu, tipul „primului
amorez”.
Statutul social al personajului este observat în lista de personaje de la
începutul piesei, acesta fiind prefectul județului, așadar unul dintre stâlpii
puterii locale, cel mai important personaj în procesul electoral. Poziția sa
marcantă este doar aparentă, în realitate comportamentul său fiind dictat de
sentimentele de iubire pe care le manifestă față de Zoe. Din punct de
vedere psihologic, Ștefan Tipătescu reprezintă un caracter slab , ușor
influențabil. Personajul se autovictimizează, susținând că și-a sacrificat
carierapromițătoare „de dragul partidului și a lui Zoe”, în realitate, el nu
face nimic pentru a-și depăși condiția, fiind un adaptat al lumii în care
trăiește. Versatilitatea comportamentului său se reflectă în schimbările de
atitudine, trecând brusc de la calm la furie.
Caracterul slab al lui Ștefan Tipătescu reiese, înainte de toate, din
conținutul scrisorii de amor pe care i-o trimite amantei sale. Epistola
evidențiază nu numai relația amoroasă, adulterină dintre Zoe și Tipătescu,
dar și discrepanța dintre esență și aparență a caracterului bărbatului.
Comicul reiese din pretențiile acestuia de a fi o personalitate autoritară în
viața politică, însă adevărata realitate îl surprinde drept un individ
neancorat, ce acționează pe baza sentimentelor. Un alt acces sentimental
și furios al personajului are loc atunci când ordonă arestarea lui Cațavencu
(care era deținătorul scrisorii compromițătoare și amenința cu publicarea ei)
, în loc să opteze pentru o atitudine mai diplomatică și negociatoare.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică dispune de un
cronotop restrâns. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ
de munte”, iar timpul este limitat la 3 zile, anul de grație 1883, dar
precizarea ambiguă „în zilele noastre” permite actualizarea acestui timp
carnavalesc. Acțiunea schematizează cele cinci momente clasice din
spectacolul de teatru. În expozițiune este reliefat conflictul de interese dintre
grupul disident al lui Nae Cațavencu și aripa moderată reprezentată de
prefect, Trahanache, Pristanda și Zoe (conflict derizoriu). Intriga constă în
pierderea scrisorii de dragoste în ajunul zilei și se reconstituie din relatările
personajelor într-o cronologie inversă. Este urmărit în continuare traseul
sinuos al scrisorii compromițătoare. Cațavencu fură scrisoarea de la
Cetățeanul turmentat și pretinde să fie susținut în alegeri de grupul celor
care dețin puterea. Acesta obține promisiunea lui Zoe că va fi desemnat
drept candidat la întâlnirea din seara următoare, însă printr-o depeșă
(adusă de Pristanda) centrul impune candidatura lui Agamemnon
Dandanache. Punctul culminant expune desemnarea candidaturii lui
Dandanache urmată de încăierarea rivalilor politici și soldată cu pierderea
scrisorii de către Cațavencu. Deznodământul este unul vesel: scrisoarea
este înapoiată lui Zoe și se sărbătorește victoria lui Dandanache.
Ștefan Tipătescu este prefectul județului, stâlp al puterii conservatoare, tipul
donjuanului, al „primului amorez”. Spre deosebire de celelalte personaje ale
piesei, Tipătescu este cel mai puțin marcat comic, fiind un om instruit,
educat, dar cu toate acestea impulsiv după cum îl caracterizează în mod
direct Trahanache („E iute! Nu are cumpăt.”). Caracterizarea indirectă se
realizează prin comportament, limbaj, dar și nume. Prenumele prefectului
face trimitere la personalitatea marcantă a lui Ștefan cel Mare, în timp ce
numele său vine de la cuvântul „tip” și este derivat cu cel mai banal sufix
din onomastica românească „-escu”, fapt ce plasează personajul în
anonimat. Diminutivul Fănică, utilizat de cunoscuți, pune în evidență
contrastul dintre aparență (Ștefan, stăpânul județului) și esență (Fănică,
bărbatul slab în fața femeii). Ștefan Tipătescu este un prieten duplicitar (are
o legătură amoroasă cu soția prietenului său, Zaharia Trahanache),
orgolios (este sigur că va câștiga candidatura), abuziv (are gândire de
stăpân medieval, transformându-l pe Pristanda în slugă personală) și ușor
influențabil (dominat și șantajat emoțional de Zoe).
În concluzie, „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie totală
în care sunt criticate defecte ale societății: corupția, ipocrizia, demagogia,
adulterul, îngâmfarea. Lumea „eroilor” lui Caragiale acționează după
principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărind menținerea sau
dobândirea unui statut social nemeritat, cum este și în cazul prefectului
Tipătescu, un personaj fără spirit rațional-politic.