Tema și viziunea despre lume în ,,O scrisoare pierdută‘‘

 
  Apărută încă din Antichitate și continuată de mari clasici europeni precum Molière
(,,Tartuffe’’, ,,Avarul’’), comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri,
care satirizează întâmplări, aspecte sociale, moravuri, prin intermediul personajelor, între care
se nasc conflicte derizorii, iar finalul este vesel, aducând împăcarea părților aflate în opoziție.
Principalul mijloc artistic folosit este comicul, o categorie estetică ce are ca efect râsul,
declanșat de contrastul dintre aparență și esență, pretenții și realitate, așteptări și rezultate,
automatism și natural, dintre ceea ce este și ceea ce vrea să pară un personaj.
În literatura română, comedia a fost reprezentată cu succes, în perioada pașoptistă, de
Vasile Alecsandri, prin ciclul ,,Chirițelor’’, însă I.L.Caragiale, strălucitul precursor al teatrului
modern, este cel care realizează prin opera sa o sinteză deosebită între realismul critic, prin
concretul realităților contemporane, și clasicism, prin tipologia personajelor și interesul pentru
echilibru și pentru modelul capodoperelor - ,,Chiar originalitatea trebuie sacrificată în
beneficiul clarității’’. Există, însă, o trăsătură modernă a operelor caragielești: împletirea
satirei și a umorului cu parodia, grotescul și absurdul.
          În cea mai cunoscută și jucată piesă a lui Caragiale, ,,O scrisoare pierdută’’, inspirată
din alegerile controversate ce au avut loc în anul 1883, este valorificată tema imoralității din
viața publică și privată a politicienilor români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este
prezentată o lume superficială, în care corupția primează în fața virtuțiilor: ,,Îndărătul oricărei
comedii se ascunde o tragedie’’(Titu Maiorescu, ,,Critice’’).
În ,,Comediile d-lui Caragiale’’, criticul literar Titu Maiorescu, mentor al Junimii,
societate culturală din care face parte și dramaturgul, ii ia apărarea acestuia, denigrat fiind de
câțiva scriitori. El susține că I.L.Caragiale s-a inspirat în realizarea scrierilor lui din realitatea
zilelor sale, pe care o transfigurează artistic; creează tipuri umane, având la bază comicul,
operele sale fiind astfel morale, pentru că au contribuit la educarea publicului.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă
fiind lista cu ,,Persoanele’’ de la începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe
ale autorului în piesă. Opera este structurată în patru acte, alcătuite din scene, fiind construită
sub forma schimbului de replici între personaje.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea
ce privește amploarea timpului și a spațiului de desfășurare a acțiunii. Astfel, comedia este
plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’, adică la sfârșitul secolului al XIX-
lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic ,,o scrisoare pierdută’’ – pretextul dramatic al textului. Articolul nehotărât ,,o’’ indică
atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei, intriga piesei pornind de la o întâmplare
neînsemnată: pierderea unei scrisori intime, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai
partidului aflat la putere și găsirea ei de către adversarul politic, care o folosește ca armă de
șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație nejustificată și se rezolvă printr-o împăcare
generală și neașteptată.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică dintre
opoziția (în cadrul aceluiași partid), reprezentată de Nae Cațavencu și prefectul Tipătescu,
alături de ,,prezidentul’’ Trahanache. Tensiunea este susținută de comicul de situație, fiind
utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului: modificarea raportului dintre personaje,
răsturnări bruște de situație, introducerea unor elemente surpriză, anticipări și amânări.
          Personajele reprezintă tipuri umane, cu scopul de a satiriza anumite defecte omenești. 
În acest sens, numele lor sunt simbolice și sugestive: Brânzovenescu, Farfuridi, Agamiță
- ,,diminutivul caraghios al strașnicului nume Agamemnon’’. În manieră realisă, limbajul este
principala modalitate de individualizare a personajelor. Ticurile verbale (,,Ai puțintică
răbdare!’’) și greșelile de exprimare (,,bampir’’, ,,scrofuloși’’, ,,renumerație’’) reprezintă un
element important în caracterizarea indirectă, realizându-se comicul de limbaj.
Eugen Lovinescu a afirmat că autorul ,,a avut darul suveran de a crea oameni’’.
Tipologiile în care personajele se încadrează sunt clasice; se consideră că I.L.Caragiale este
cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ține de compoziția clasică faptul că
personajele au o singură trăsătură predominantă și acționează stereotip, simplist, fără a evolua
pe parcursul desfășurării evenimentelor, fiind personaje plate, valorificându-se astfel comicul
de moravuri. Fin obervator al lumii, Caragiale a dăruit societății românești, după cum afirma
Șerban Cioculescu, ,,oglinda pentru chipurile nefardate’’.
Zoe, personaj de forță al textului, reprezintă tipul cochetei adulterine, dispusă să facă
compromisuri pentru a-și menține statutul social. Femeia este autoritară, îi place să dea ordine
și să se impună în fața bărbaților, folosindu-se de tertipuri caracteristice – se lamentează,
plânge și proferează, relevant fiind episodul în care constată că s-a pierdut scrisoarea și
răbufnește, în manieră teatrală. Unic personaj feminin al operei, văzută de Trahanache ca o
persoană sensibilă (,,Biata Joițica… cum e ea simțitoare’’), se folosește, contrastant, de arta
disimulării sub deviza ,,Scopul scuză mijloacele!’’. În acest sens, este reprezentativă scena în
care, pentru a evita dezonorarea, este dispusă în a-l susține pe Cațavencu, determinându-i pe
ceilalți să îi urmeze exemplul, conștientă fiind de influența pe care o are asupra celor din jur.
Într-un moment de delir, după ce demagogul dispare, îi mărturisește lui Tipătescu: ,,o
zi de încă de astfel de chinuri și nu mai pot trăi, înnebunesc…’’, fapt ce evidențiază
importanța păstrării aparențelor pentru ea. În final, fericită că a recuperat scrisoarea, după o
lungă serie de compromisuri și crize puternic exteriorizate, își arată ,,bunătatea’’ față de
Cațavencu, desemnându-l pe acesta să conducă festivitățile în cinstea lui Agamiță, făcându-l
să afirme: ,,Madame, madame Trahanache, ești un înger…’’, această replică fiind relevantă în
definitivarea imaginii personajului feminin, modul în care bărbații sunt influențați de ea fiind
impresionant.
Prejudecata cu privire la efemeritatea comediei de moravuri față de comedia de
caracter nu s-a dovedit îndreptățită în timp, ,,O scrisoare pierdută’’ fiind actuală pentru că
mentalitatea unei categorii sociale nu diferă prea mult în context românesc de la o epocă la
alta. Ambițiile, dorința de avere, privilegii sau ascensiune socială ,,sunt eterne și se rezolvă în
limbaj’’(G.Călinescu).
,,Comediile lui Caragiale au rămas în repertoriul Teatrului Național prin forța lor
comică nebănuită de către detractori, care îi cobeau necontenit perimarea. Prin adevărul
caracterelor, prin neprevăzutul situațiilor și al replicilor, prin pătrunderea în intimitate a
resorturilor sociale și morale, comediile lui Caragiale stau încă la temelia teatrului nostru
modern’’(Șerban Cioculescu).