Tema și viziunea despre lume în ,,Iona’’

Perioada postbelică cunoaște o dezvoltare literară în mai multe direcții, prin

importante personalități: Marin Preda și Petru Dumitriu, în proză, Nichita Stănescu și Nicolae
Labiș, în poezie, și Marin Sorescu în dramaturgie. Spirit inovator, Sorescu se definește ca un
creator de antiteatru sau pseudoteatru. Piesele sale se revendică din teatrul modern al lui
Beckett sau Eugen Ionescu, dar prezintă și alte influențe ale secolului al XX-lea precum Sartre
sau Camus.
Originalitatea autorului este incontestabilă. Acesta a scris drame istorice, care stau sub
semnul alegoriei și al simbolului precum ,,A treia țeapă’’ sau ,,Răceala’’, iar trilogia ,,Setea
muntelui de sare’’, din care fac parte ,,Iona’’, ,,Paracliserul’’ și ,,Matca’’, este o primă serie
dramatică ce definește teatrul metaforic sau al parabolelor, dominat de perpetue căutări.
Făcând parte dintr-o ,,trilogie a nedumeririlor’’, piesa ,,Iona’’ este scrisă în anul 1965,
fapt ce reiese din prefață, și publicată în 1968 și apare într-un context social-politic marcat de
evenimente deosebite ale istoriei contemporane: revolta studenților la Paris, reforma
comunismului cehoslovac, urmată de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la
Varșovia, și apogeul mișcărilor hippie în SUA ca reacție la războiul din Vietnam. Astfel, ea a
fost înțeleasă ca o piesă-manifest, care pledează pentru interesele individului, refuzul
condiționării de orice fel și solidaritate interstatală.
Subintitulată de către autor ,,tragedie în patru tablouri’’, piesa iese din clasificările
clasice, fiind o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria și
metafora. Tragismul operei provine din ilustrarea destinului oamenilor care au idealuri și
aspirații pe care nu le pot realiza. Textul prezintă o poveste ce încifrează o învățătură în planul
ei figurat.
Dacă în ,,Matca’’ se fructifică mitul potopului, iar în ,,Paracliserul’’ cel al jertfei
pentru creație, ,,Iona’’ are ca punct de plecare mitul biblic din Vechiul Testament, potrivit
căruia profetul Iona , fiul lui Amital, a fost predestinat să propovăduiască, în cetatea Ninive,
cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a refuzat porunca divină, fapt pentru care este pedepsit.
Astfel, în timp ce se afla pe mare, el este înghițit de un chit uriaș. În final, Dumnezeu îi
explică profetului că nu poate face rău oamenilor pe care el însuși i-a creat.
Spre deosebire de textul biblic, personajul lui Marin Sorescu este încă de la început
fără păcat, dar și fără scăpare. Drama eroului este una existențială, însuși autorul mărturisind
că a vrut să scrie despre ,,un om singur, nemaipomenit de singur’’. Monologul neîntrerupt al
lui Iona este, așadar, monologul omului însingurat. Tema condiției ființei umane în univers
aduce în discuție raportul dintre individ și omenire, dintre acesta și sinele esențial, dar și
dintre viață și moarte: ,,În vine să spun că Iona sunt eu (...), omenirea întreagă este Iona... Iona
este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții’’.
Titlul operei este sugestiv întrucât autorul a interpretat numele ,,Iona’’ ca o negație a
sinelui, o neîmplinire la nivel sufletesc a unicului personaj. Relevantă în acest context este
afirmația scriitorului conform căreia teatrul său ,,este un vuiet de întrebări puse și
nerezolvate’’.
 În cele patru tablouri ale operei este prezent un fals dialog, fiind de fapt un monolog
adresat de Iona sinelui. Astfel, în lungul drum de la inconștiență la luciditate se dezvoltă
avatarurile eroului.
La început, protagonistul își exprimă dorința de a prinde peștele cel mare (precum
în ,,Bătrânul și marea’’, de Hemingway), însă, considerându-se un pescar ghinionist, poartă cu
sine un acvariu cu pești mici pe care îi va prinde până la împlinirea dorinței sale. Acest
acvariu reprezintă speranța eroului că într-o zi se va putea regăsi. Marea întinsă este un simbol
al libertății, dar conturează și un orizont al aștepării unui destin mai bun (element regăsit și în
drama ,,Așteptându-l pe Godot’’, a lui Beckett).
Iona este înghițit de peștele uriaș, în gura căruia se află de la început, fără să realizeze
acest lucru. Astfel va începe căutarea inițiatică și aventura cunoașterii. Acesta va descoperi
fața nevăzută a lumii și se va lupta pentru propria existență. El înțelege că nu există salvare în
afara propriei acțiuni și că numai prin efortul propriu îi poate da un sens vieții sale. Prin
urmare, acesta încearcă în mod repetat, în manieră sisifică, să spintece burta peștelui în care se
află, zadarnic însă, existând mereu un alt pește care îl desparte de adevărata libertate.
Un moment simbolic în universul textului este acela în care Iona își pierde propriul
ecou, realizând astfel că trebuie să își regăseasă sinele, conștientizându-și singurătatea
absolută. Autorul a afirmat că ,,lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde
ecoul’’, accentuând astfel importanța simbolică a faptului.
Închis într-un spațiu lipsit de atributele umanului - comunicarea, solidaritatea umană -
Iona începe să dialogheze cu sine, urmând drumul cunoașterii interioare. Acesta este, în mod
socratic, și discipol, și învățător. Eroul încearcă să dea o definiție vieții (,,drăcia aceea
frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani’’) în care surprinde
esențialul: o armonie între bine și rău, marcată de trecerea timpului. Își dă seama că este
prizonierul unui univers ostil, lucru sugerat de prezența morii de vânt, dar conștientizează că
este înzestrat cu atributul reflectării.
Întrebările existențiale sunt grave, dar neputința lui Iona de a le confrunta duce la
utilizarea unui ton ironic, persiflant. ,,O tehnică a ambiguității, foarte răspândită și ea în
teatrul modern, face ca faptele să poate fi interpretate în mai multe feluri’’ (Eugen Simion).

Iona este însetat de absolut, de lumina adevărului, lucru desprins din tentația sa de a
prinde soarele, simbol al cunoașterii absolute, care cere sacrificiul suprem, în nădovul său.
Datorită acestui fapt, protagonistul poate fi comparat cu Prometeu, un personaj mitologic care
a luat apărarea muritorilor împotriva lui Zeus, furând focul de la Hefaistos și readucânu-l pe
Pământ pentru ca oamenii să poată practica meșteșugurile. Drept pedeapsă, Zeus l-a înlănțuit
de o stâncă, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care peste noapte creștea la loc,
supunându-l astfel unui chin etern, asemănător celui prin care trece Iona.

Aspirația perpetuă către o lume spirituală în care să se simtă împlinit însoțită de

neputința de a evada dintr-un univers mut unde este condamnat la singurătate nu înseamnă
pentru erou o viziune sumbră. Infuzia de optimism se trage din convingerea că moartea
este ,,un nou capăt de drum’’ și nu un ,,sfârșit’’. Această asumare curajoasă are drept speranță
posibilitatea renașterii într-o nouă viață (,,Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut
dreptate! Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia în altă parte.’’.
 În final, eroul se va purifica prin sinucidere. Acesta își spintecă burta
exclamând: ,,Răzbim noi cumva la lumină!’’, prin sacrificiul trupului salvându-se sufletul.
Astfel, se găsește adevărata cale a adevărului, iar Iona renaște prin moartea sa în orizontul
cunoașterii.

Marin Sorescu scrie un teatru poetic al cărui limbaj este, în structura de suprafață,
ironic, persiflant și parodic dar, în structura de profunzime, grav și solemn, reușind astfel să
atragă atenția asupra problemelor esențiale ale umanității. ,,Iona” poate fi considerată
capodopera dramaturgiei lui Sorescu, în care se împletesc armonios elemente ale filozofiei
existențialiste cu elemente ale literaturii absurdului, prin formula artistică originală și prin
problematica omului aflat în căutarea adevărului despre sine, în aventura descoperirii
libertății.