Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții reale prin intermediul unui

conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin
nefericit. Dramele acoperă o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică etc. Drama are
tendința de a reflecta întreaga complexitate a vieții reale, fiind o specie supusă convențiilor, altfel decât
tragedia, folosind atât personajele individualizate, cât și personaje tipice, din care de altfel a evoluat. Drama
apelează la un limbaj solemn, ce alternează cu cel familiar, dar poate să recurgă și la resurse lexicale comice.
Componenta esențială a acestei specii literare rămâne însă conflictul prin care se conturează personalitatea
eroilor dramatici.

Definiție: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, caracterizată prin ilustrarea vieții
reale printr-un conflict complex și puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații
tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică,
psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice.

Cuvântul „drama” vine de la grecescul „drama” sau franțuzescul „drame” și înseamnă „acțiune”. Drama este
cea mai răspândită specie a genului, fiind mult mai puțin supusă convențiilor și normelor decât tragedia și
alternând personajele bine individualizate cu cele tipice. Îmbinarea elementelor tragice cu cele comice a
făcut posibilă o altă specie literară, cunoscută sub numele de tragicomedie, în secolul al XVII-lea. Drama s-a
manifestat ca specie modernă în secolul al XVIII-lea, prin scriitorii germani Lessing, Schiller și Goethe. În
secolul romanticilor, specia a evoluat ca manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate de
acțiune, de construire a personajelor-model din toate mediile sociale, în care amestecul dintre tragic și comic
permite reliefarea autentică a caracterului uman. Victor Hugo este cel care a consacrat drama romantică,
teoretizând principalele criterii artistice ale acestei specii în „Prefața” la drama „Cromwell” (1827), care este
considerată manifestul literar al romantismului. Fascinația dramei romantice constă în faptul ca „topește în
același suflu grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și comedia” și poate, de aceea, au aderat la
această specie numeroși scriitori, în creația cărora un loc important l-a avut drama istorică.

În literatura română, drama istorică este inițiată de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, cu piesa în versuri „Răzvan și
Vidra” (1867), urmat de Vasile Alecsandri cu „Despot-Vodă” (1879) și de Al. Davila cu piesa „Vlaicu-
Vodă”. Un loc aparte îl ocupă Barbu Ștefănescu-Delavrancea cu trilogia istorică a Moldovei: „Apus de
soare” (ultimul an de domnie și de viață al gloriosului Ștefan cel Mare), „Viforul” (domnia tiranică a lui
Ștefăniță-Vodă) și „Luceafărul” (personalitatea strălucită a lui Petru Rareș) - drame create în anii 1909 -
1910.

Începând cu perioada interbelică apar noi forme ale dramaturgiei în teatrul modern. Drama psihologică de
conștiință sau drama de idei (după alți critici) este reprezentată de Camil Petrescu, cel care a introdus în
literatura română concepte estetice moderne ca substanțialismul și autenticitatea și a creat intelectualul lucid,
însetat de absolut.

Lucian Blaga este creatorul dramei mitologice, prin manifestarea filozofică a miturilor esențiale românești:
„Meșterul Manole” care ilustrează mitul estetic al jertfei creatoare și „Zamolxe” care conduce la
interpretarea mitului mioritic.

Parabola cu accente dramatice este inițiată de Marin Sorescu, atât în trilogia „Setea muntelui de sare” (1974),
cu piesele „Iona”, „Paracliserul” și „Matca”, precum și în dramele istorice, în care Vlad Țepeș. este doar un
pretext pentru a caricaturiza tiranul din orice epocă: „A treia țeapă”(1971), „Răceala” (1980).

1
Iona-simboluri

Inspirată din mitul biblic al omului înghițit de un pește , opera nu prezintă o dramă individuală ,ci una
general umană, născută din frământarile si nelinistile fiintei pământene în faţa propriului destin. De-a lungul
celor patru tablouri , „Iona” dă nastere la interogatii existentiale grave, privitoare la viață, moarte,
singurătate, destin; prin această trăsătură , ea se încadrează în teatrul de idei devenind un adevărat poem
dramatic al neliniștii metafizice.
În toate cele patru acte ale piesei se aude o singură voce, a lui Iona, dedublată însă, pentru a susține un
solilocviu plin de vervă și de substraturi simbolice, prin care se propagă principalele idei ale dramei. Minuția
cu care sunt descrise decorurile, în partea inițială a fiecărui tablou, creează un spațiu determinant pentru
situația existențială în care se află personajul. Marin Sorescu transcrie, în termeni moderni, mitul lui Iona.
Drama are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona , fiul lui Amitai. Iona este însărcinat să propovaduiască
cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă
misiunea , dar se răzgândește și se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepsește
pentru nesupunere , trimițând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii bănuiesc faptul că
Iona este cel care a atras mânia cerească , așa că îl aruncă în valuri. Din porunca divină , Iona este înghițit de
un monstru marin și , după trei zile și trei nopți petrecute în burta peștelui în pocăință , „Domnul a poruncit
peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”. Subiectul acestei fabule biblice se întâlnește în piesa lui Marin
Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este
înghițit de chit pentru că voia să fugă de o misiune , pe când eroul lui Sorescu nu săvârșise nici un păcat , se
află încât de la început „în gura peștelui” și nici nu are posibilitatea eliberării în fapt.
Omul se resemnează, ca și Iona, să trăiască în spațiul interior al propriei sale neputințe, să nu se mai avânte
în largul mării, incapabil să părăsească spaţiul claustrării din lipsa de resurse si, mai ales, de ideal. În această
căutare, omul este singur: ”nimeni nu va mișca un deget”, „pe omenire o doare în fund de soarta ta”, spune
Iona. Forța omului se macină în inutile procese de cunoaștere, în legături care îl înfășoară și mai strâns în
propria neputință.
Iluzia unei lumi curate, nepoluată de noxele civilizației, este dată de prezența aerului proaspăt al lumilor
excentrice, apropiate de cea exterioară:”Aerul! Da, ăsta e aer...Să nu-mi spui că și cel dinăuntru a fost aer”.
Lumea refuză să fie frumoasă pentru Iona, expunându-și urâțenia funciară, care va duce, în cele din urmă, la
schimbarea ei: ” În curând, hoitul acesta se va scufunda.....va lua apa și...”. Numai soarele trebuie salvat,
prins într-un năvod, dintr-o irepresibilă dorință de a lua eternitatea în brațe: ”Doar atât! Soarele. Și să-l pun
la sărat, poate ține mai mult”.
Scena din decorul incipitului reprezintă, jumătate, o gură de pește, spre întunecimea căreia personajul stă
întors cu spatele, iar cealaltă jumătate, cerul și apa, întinse la infinit. În cadru se mai află un acvariu, cu
câțiva peștisori, semn al spatiului limitat, dar, de fapt, și primul artifact, primul produs artificial în acest
spatiu originar. Timpul aici nu curge, ecoul însuși nu se aude, nu se mai întoarce, ecoul a murit. Iona, este,
probabil, omul primordial, omul adamic, pus în fata gravei alegeri a destinului său. Sau este omul profan,
care se întoarce la origini, pus din nou sa aleagă ca la început, căutand o altă cale.
Iona repetă însă greșeala inițială, păcatul biblic, alege din nou o ocupație utilitară, munca și toate calvarurile
ei, vrea să fie din nou pescar. Visează numai pești, peștele cel mare, simbol al unui ideal plin de trufie.
A pescui, pescuitul reprezintă motivul central al operei se prezintă sub două aspecte: omorârea (captivarea)
animalului, adică distrugerea ignoranței, a vânatului, mersul pe urmele lui, fapt ce reprezintă căutarea
spirituală și astfel pescuitul echivalează cu intrarea în labirintul în care monstrul e prins, respectiv cu o probă
fundamentală care în multe mituri apare ca inițiere în taina morții. Pescuitul reprezintă un ritual față de ființa
rătăcită, care a pierdut legătura cu lumea hărăzită prin destin. În sens psihanalitic „ a pescui” înseamnă și a
practica un fel de anamneză, a extrage un element din inconștient, nu prin explorare direcționată și rațională
ci lăsând libere forțele spontane și adunând apoi rezultatele obținute, la întâmplare. Inconștientul este ancorat
și comparat cu întinderea de ape, fluviul, lacul, marea unde stau ascunse bogații pe care prin anamneză și
prin analiză acestea vor fi scoase la suprafață, așa cum scoate pescarul pește cu năvodul lui. Iona repetă însă
pactul biblic , alege din nou ca ocupație utilitară munca și toate calvarurile ei, vrea să fie din nou pescar.
Peștele este simbolul instinctualității, efigia abisului și simbolul recipientului dublat, căci evocă imaginea
înghițitorului înghițit. (Gilbert Durand - “Structurile antropologice ale imaginarului”). În mitul lui Iona cel
înghițit de monstrul acvatic, burta balenei echivalează cu un loc de reculegere și smerenie; animalele
acvatice sunt pătrunse de forța sacră a abisului și poartă în ele sensul vieții prin armonioasa unduire. În
folclorul nostru peștele este pus în legătură cu seducția pe care o exercită undele apei asupra ființei,
inoculându-i dorul de înec. Cum apele sunt ascunzișurile diavolului, peștele apare uneori ca întrupare a

2
duhurilor necurate care ispitesc ființa în adâncuri. Iona visează numai pești, peștele cel mare, simbol al unui
ideal uman plin de trufie. Semnificativ, copiii, în candoarea lor originară, visează numai marea, fără pești,
numai paradisul, ilimitatul.
Acvariul prezent la început este simbolul mărului biblic, este de fapt tentația. Iona este captiv în propriul
univers existențial, reluând labirintul existenței umane, înghițit din nou de pește.
Pescarul, ca și vânătorul, reprezintă ființa care dorește să-și încerce forțele pentru a dobândi o existență
triumfătoare. În literatura noastră condiția pescarului sugerează confruntarea cu forțele ascunse și adeseori
diabolice. Scene de pescuit, cu marinari ce-și azvârle năvoadele, cu pești prinși și trași în bărci, apar în
sumedenie de mituri, rituri și opere de artă.
Balena – simbol venit pe cale cultă în literatura noastră, balena reprezintă un univers închis. Asociat mitului
lui Iona, este și un semn al devenirii, prin sugestia pe care o propune destinul personajului pedepsit de
Dumnezeu. Simbolismul balenei ține, în egală măsură, de hău și de pește. În India, avatarul vișhnuit al
peștelui călăuzește corabia pe apele potopului. În mitul lui Iona, balena este corabia însăsi, pătrunderea lui
Iona în balena constituie intrarea în perioada de obscuritate, intermediară între două stări său două modalităti
de existență ( Guenon)
Iona în pântecele balenei înseamnă mortea inițiatică. Ieșirea lui Iona este sinonimă cu reînvierea, noua
naștere, asa cum o arată într-o manieră deosebit de explicită tradiția islamică.
Marea pare a simboliza libertatea, aspirația omului spre libertate sau chiar iluzia unei libertăți primare.
Marea este un simbol al dinamicii vieții, al transformărilor și al renașterilor. Apa în mișcare, marea
simbolizează o stare intermediară între virtualitățile încă formale și realitățile formale, o situație
ambivalentă, care este cea a incertitudinii, a îndoielii, a nehotărârii, situație care se poate încheia bine sau
rău. De aici, decurge faptul că marea este deopotrivă o imagine a vieții și a morții. Pentru mistici, marea
simbolizează lumea și inima omenească în calitate de sălaș al patimilor. Unii o străbat, alții se îneacă în ea.
“Fluctuat nec mergitur”simbolizează o viață agitată dar insubmersibilă, un om ce rămâne și își pune
amprenta asupra omenirii prin prezența amintirilor și a anamnezei.
Cuțitul și simbolismul acestuia poate fi aplicat în întregime ca fiind principiul activ modificând materia
pasivă. Simbolul cuțitului a fost asociat adeseori cu ideea de execuție, de moarte, de răzbunare, de sacrificiu.
Cuțitul este instrumentul fundamental al sacrificiilor în numeroase probe inițiatice.
• Pescărușul, după un mit al indienilor, era la începuturi stăpânul luminii zilei pe care o păzea cu strășnicie,
închisă într-o cutie, pentru folosinta sa personală. Corbul, ale cărui calități demiurgice sunt cunoscute, a
reușit printr-un șiretlic să spargă cutia spre folosul omenirii. Banca de lemn la care visează Iona poate fi o
salvare, o iluzie, deși este doar o materializare a subconștientului uman care întotdeauna nu dorește să se
supună sorții, speranța fiind cea care moare ultima. Banca poate reprezenta un fel de axis mundi.
Apar doi figuranți care “nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I și Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate , pe
care o cară fără oprire, surzi și muți, simbolizând oamenii ce-și duc povara dată de destin, dar care nici nu se
frământă pentru găsirea unei motivații, totul devenind rutină. Iona vorbește cu ei, dorind să le înțeleagă
această condiție umilă asumată ca o obligație, “ați făcut vreo înțelegere cât trebuie să rămâneți mâncați?”.
Umbrele sunt de fapt oamenii, decăzuți, fără lumina interioară conferită de căutarea absolutului, cu care Iona
nu poate comunica, așa cum nu poți vorbi cu pietrele din jur. Considerată imagine a sufletului, umbra
reprezintă duhul omului, un fel de ființă astrală care își continuă existența și după moartea materială.
Dedublarea sau dublul, tema și simbol totodată, dovedesc existența unei dorințe de confruntare cu sine, dar și
teama de repetare. Reprezentarea unor panglici sau a unor valuri concentrice în jurul unui personaj
simbolizează intemnitarea în spațiul obstacolelor și al nefericilor, iar dacă cercurile sunt deschise –
eliberarea.

Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistica bogată: gemenii, prezența ochilor care privesc și
cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.

Gemenii sunt un simbol general al dualitătii în asemănare și chiar identitate. Reprezintă imaginea tuturor
opozițiilor interioare și exterioare, contrare sau complementare , relative sau absolute, care se împlinesc într-
o tensiune creatoare. Atunci când simbolizează opozițiile interne din om, și luptă pe care acesta trebuie să o
dea ca să le depășească, gemenii capătă o semnificație sacrificială: necesitatea unui refuz, a distrugerii, a
supunerii, a abandonului unei părți din sine, în vederea triumfului celeilalte. Atunci când gemenii sunt
absolut asemănători aceștia exprimă unitatea unei dualități echilibrate, sau un echilibru recâștigat. Ei
simbolizează armonia interioară obținută prin reducere. Odată depășit, dualismul/ dualitatea nu mai este
decât un simplu joc de oglinzi, efect al manifestării. Pe de altă parte gemenii simbolizează starea de

3
ambivalentă a universului mitic. Gemenii reprezintă imaginea tuturor opozițiilor interioare și exterioare,
contrare sau complementare, relative sau absolute, care se împlinesc într-o tensiune creatoare.
Ochiul, organ al perceptiei vizuale, este în mod firesc și aproape universal simbolul percepției intelectuale.
Trebuie să luăm în considerare succesiv ochiul fizic, în funcția lui de receptare a luminii, ochiul frontal – al
treilea ochi al lui Shiva – și ochiul inimii, aceștia din urmă receptând amândoi lumina spirituală. Ochiul este
de asemenea un echivalent simbolic al soarelui. În mod tradițional, ochiul drept (soarele) corespunde
activității și viitorului, iar ochiul stând ( luna) corespunde pasivității și trecutului. Această dualitate face
posibilă trecerea de la percepția distinctivă la percepția unificatoare, deci la viziunea sintetică. Viziunea
dualistă este și o percepție mentală: sufletul are doi ochi, unul privește timpul, celălalt stă întors spre
veșnicie, unul înseamnă dragoste, celălalt reprezintă funcția intelectuală.
Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că “în viața lumii”există “o clipă în care toți oamenii se
gândesc la mama lor. Chiar și morții, fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă…până se ajunge la o
singură mamă, una imensă…”. Deși i “s-a întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubește viața cu jovialitate și
tristețe, ideea repetabilității existențiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: “ Tu nu te
speria numai din atât și naște-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viață”, întotdeauna esențialul.
Replicile se succed cu vioiciune și amărăciune în același timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind
multe scrisori, remarcă faptul că “scriu nenorociții, scriu”, cu speranța naufragiatului de a fi salvat de cineva:
“ cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toți or să-ți dea dreptate, dar să intre în
mare după tine - nici unul”, însemnând ca pe nimeni nu interesează necazurile tale, te compătimesc, se uita
cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.

Personajul devine cu adevărat liber numai prin propria sa moarte, sfidând istoria bolnavă a timpului său. Se
evidențiază aici și credința autorului ca moartea nu este decât un prag simbolic, capătul unui nou drum și
nicidecum un sfârșit.
La sfârșitul primului tablou, fălcile nesesizate ale peștelui se închid și Iona a devenit prizonierul său.
Metafora peștelui devine astfel simbolul unui spațiu închis, al singurătății absolute, care a desființat
libertatea individului și în care ființele au o dublă identitate : de vânător și vânat, de destin și jucărie a
destinului.
Împotriva voinței sale, Iona este constrâns la un exil forțat în acest spațiu al singurătății absolute.
Există în această piesă numeroase aluzii la contemporaneitate, la o constrângere exterioară, care ține totul
sub control.
Astfel, pântecele peștelui pare să simbolizeze temnițele comuniste, în care omul își pierdea identitatea.
Aflat în burta peștelui, Iona își ascunde disperarea, teama de a nu-și pierde mintile, în spatele unei vorbării
fără șir, căci vorbirea este o formă de libertate :"Fac ce vreau. Vorbesc" - spune eroul.
Dar replicile sale prozaice, absurde chiar, sunt și un mijloc de a-și tempera frica.
Personajul afișează optimismul și se minte pe sine făcând planuri de viitor : să stea la soare, să întrebe pe
primul om întâlnit ce mai face.
Își dorește să vadă măcar pe cineva mergând pe drum, să audă câțiva pași trecând pe lângă el.
Ar vrea să așeze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, pe care să se
odihnească pescărușii sau vântul.
Peștele care l-a înghițit pe Iona este înghițit de un altul, iar acesta - de un al treilea.
De aceea, imensele fălci deschise ale cetaceului simbolizează amenințarea unui uriaș imperiu ( cel comunist,
poate), care stă mereu la pândă.
Valurile marii sugerează urcușul și coborâșul vieții, destinul omului, care îi scapă mereu de sub control. Apa
este elementul morții tinere și frumoase, a morții în floare și în dramele vieții și ale literaturii ce nu cunoaște
orgoliul sau răzbunarea, al sinuciderii masochiste. Apa moare odată cu mortul în substanța sa. Apa este
atunci un neant substanțial, devenind materia deznădejdii. Materia este schema unor vise nesfârșite. Visul
are o rădăcină pivotantă care coboară în marele inconștient simplu al vieții infantile primitive recurgând
astfel la practici mistice, caracteristice sărmanilor.
Axioma morală a purității absolute este distrusă pentru totdeauna de o gândire nesănătoasă, este perfect
simbolizată de o apă care și-a pierdut ceva din limpezime și din prospețime.

4
Particularitățile unei opere, aparținând lui Marin Sorescu

Publicată in 1968, ,,Iona’’, de Marin Sorescu este inclusă ulterior alături de ,, Paraclisierul’’ si ,,Matca’’, în
trilogia dramatică ,,Setea muntelui de sare’’. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de
ABSOLUT de care omul are nevoie pentru a ieși din absurdul vieții, din automatismul existentei.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri’’, piesa nu respectă normele clasice. Aici ,,tragedia’’ este înțeleasă în
sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l schimba şi de a se găsi pe sine, de a-și
defini ființa.
Ca specie literară, piesa ,,Iona’’, de Marin Sorescu este o parabolă dramatică, o meditație despre condiția
omului modern, dar si un monolog care cultivă alegoria si metafora. Sensul ei alegoric se regăsește în
mărturisirea scriitorului: ,,Iona sunt eu. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieții şi a morții. ‘’
În teatrul modern, eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale se manifestă prin mai multe aspecte:
anularea diferențelor dintre speciile dramatice tradiționale (tragedie, comedie, dramă), asocierea categoriilor
estetice (comic, tragic, ironie, absurd), preferința pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea
parodică a unor strategii din dramaturgia tradițională, inserțiile liricului în text, reinterpretarea unor mituri,
prezenţa personajului-idee, dispariţia conflictului si a intrigii, preponderenţa monologului, timpul şi spațiul
cu valoare simbolică.
Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului :,,...am vrut să
scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur’’ şi indicațiilor scenice din debutul textului: ,,Ca
orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări si-si răspunde, ca si când în scenă
ar fi două persoane. ‘’
Problematica se diversifică prin revolta omului în faţa destinului, raportul dintre libertate si necesitate şi
lipsa comunicării sociale, ca sursă a singurătății.
Secvențe ilustrative pentru tema solititudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde ecoul, la
începutul tabloului I, fapt care pare a-i anula existența: ,,Gata si ecoul meu.../Nu mai e, s-a isprăvit. /S-a dus
si ăsta. Semn rău’’, iar pe de alta parte, scena în care protagonistul scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-si
o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III). El încearcă să comunice cu lumea si astfel să găsească
salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o băşică de peşte.
Faptul că tot el găsește biletul şi că nu-şi recunoaște propriul mesaj accentuează sentimentul acut al
singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
Viziunea despre lume este modernă, o reflecție existențialistă despre singurătate şi despre tragica absenţă a
sensului din lume. Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți si chiar de sine,
destinul lui amintind de metafora lui Nietzsche, ,,Solitudinea m-a înghițit ca o balenă’’.
Un prim element de structura îl reprezintă titlul care face referire la mitul biblic al lui Iona, Proroc din cartea
cu același titlu a Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive
pentru a propovădui credința. Iona refuză şi fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu
trimite o furtună pe mare, iar ceilalți corabieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este
înghițit de un chit (o balenă). După trei zile de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat. Însă
teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit.

Marin Sorescu modifică regulile de compoziţie ale teatrului clasic. Scriitorul renunță la dialog şi construiește
piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătăţii.
Există un personaj activ, care-şi dă replica, fiind obligat să ,,se comporte ca şi când în scena ar fi două
persoane’’, să se dedubleze să se plieze şi să ,,se strângă după credințele vieții sale interioare şi trebuinţele
scenice’’. Pe lângă pescarul Iona mai există doi pescari ,,figuranţi’’ tăcuți, şi în notaţiile autorului de la
începutul piesei.
Timpul şi spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de la începutul
fiecărui tablou, spațiul, cu valoare metaforică, aparține exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile peștilor,
moara de vânt. Absenta timpului istoric, moara de vânt. Absenta timpului istoric, situarea în atemporal,
demitizarea sunt aspecte ale tragicului modern, iar relațiile temporale reliefează, în principal, perspectiva
discontinuă a timpului psihologic care potențează stările interioare ale personajului.
Conflictul lipsește din drama lui Sorescu şi este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a
omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior de esență tragică cu propriul sine, într-o intrigă
născută din discrepanţa dintre ideal şi realitatea de a trăi într-un orizont închis ca un pântec de chit.

5
Piesa este alcătuită din patru tablouri, care prezintă etape ale căutării în care se află personajul. Sugestiile
planului exterior, din primul şi ultimul tablou sunt dispuse simetric cu ideea limitării în planurile lumii
interioare, din al doilea şi al treilea tablou.

În tabloul I, Iona, pescar ghinionist, reprezintă tipul omului obișnuit, conformist (,,fiecare om trebuie să-si
vadă de trebușoara lui...să privească în cercul său’’), care se lasă manipulat de viața, un autoiluzionat care
visează la ,,Peștele cel mare’’, dar stă ,,nepăsator’’, ,,întors cu spatele’’, în gura deschisă a unui monstru
marin. Acesta îl înghite pe Iona la sfârșitul tabloului I (intriga).
Conflictul tragic dintre individ şi destin este evidențiat de condiția personajului de pescar fără noroc. Aflat în
așteptarea peștelui visat, Iona încearcă prin joc să păcălească soarta cu ajutorul unui acvariu din care prinde
peștișorii deja captivi. Deși lumea peștișorilor nu este acvariul, în fond o închisoare, ei ,,dau veseli din
coadă’’, părând a se fi adaptat la situația anormală în care se afla. Este ceea ce va face şi Iona, odată înghițit
de ,,gura imensă de peşte’’ pe care o ignorase. Marea este o metaforă a libertății, dar si a greutăților vieții, iar
,,pestii’’ evidențiază dubla ipostază a ființelor de vânat si vânător, de jucărie a destinului si destin. Iona se
află în pericol, in ,,gura imensă a pestelui’’, dar pescuieşte într-un acvariu făcut de el si visează să prindă
pestele cel mare.

In tabloul al II-lea, Iona va constata cu uimire că este ,,primul pescar pescuit’’ de monstrul marin, că raportul
vânat-vânător s-a inversat. Personajul încearcă să se salveze, dar este captiv în burţile unor peşti care se
înghit unul pe altul, simbolizând constrângerile existentei. Personajul reprezintă ipostaza omului rațional în
lupta cu jocul irațional, absurd al existenţei. El încearcă să taie cu un cuțit sau cu propria unghie ,,o
fereastră’’ în burţile peştilor, să trimită un mesaj de naufragiat şi vorbește despre valorile existentei umane:
viață, moarte, cunoaștere, comunicare, iubire, familie şi libertate.

In tabloul al III-lea ,,mică moară de vânt’’ aflată în burta Peștelui II (care înghițise Peștele I) și de care Iona
se simte ,,atras ca de un vârtej’’ constituie şi ea un avertisment simbolic. Iona evită pericolul, dar nu-l
înlătură din cale, fiind resemnat în fața situației. Întâlnirea cu acei doi pescari cu câte o bârnă în spate, care
rămân muți la întrebările lui Iona simbolizează absența comunicării. Ei își poartă crucea, își duc povara
existentei resemnați. Iona taie, cu ajutorul unghiilor, o fereastră prin care evadează din burta peștelui, dar
constată că acela e înghițit de alt peşte şi mai mare ( Peștele III). Se gândește să-i scrie mamei sale un bilet
prin care să o roage să-l mai nască o dată. Scrie biletul pe o bucată de piele din podul palmei stângi, într-o
altă încercare eșuată de comunicare cu lumea.

Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o ,,gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat’’. ,, Barba lui Iona’’
care răsare la gura grotei ,, lungă şi ascutită’’ şi ,,fâlfâie afară’’ este un indice de timp, semn că omul a
petrecut o viață de când încearcă zadarnic, asemenea lui Sisif, să găsească soluția salvatoare. Imaginea
orizonturilor concentrice care-l conțin este punctul culminant. Lumea ca imagine a ,,unui șir nesfârșit de
burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul’’ generează spaima, eroul asumându-si condiția tragică. Simbol
al omului modern, Iona suferă din cauza absenţei semnelor divinității din lume: ,,Sunt ca un Dumnezeu care
nu mai poate învia’’. În cele din urmă, Iona își amintește trecutul, își redescoperă identitatea, care anulează
sentimentul tragic al înstrăinării: ,, Cum mă numeam eu?’’ (Pauză)- (Iluminat, deodată.) Iona./-(Strigând)
Ionaaaa!/-Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.’’
Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele existentei, trebuie interpretat în
maniera simbolică: personajul regăsește calea Mântuirii, a iluminării, în sine: ,,Gata, Iona? (Își spintecă
burta.) ,,Răzbim noi cumva la lumină.’’ Moartea sa poate fi o salvare, iar metafora drumului ,,invers’’ şi
metafora luminii sunt reprezentative pentru finalul său.

Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea si căutările omului modern.
Statutul social de pescar are în piesă un rol simbolic în ceea ce privește comportamentul uman: el reprezintă
figura speranței eterne, iar actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaștere si autocunoaștere.

Tema singuratatii si viziunea modernă asupra lumii se reflectă într-un mod original, deoarece Sorescu
prezintă condiția omului modern care se descoperă singur în Univers si aspirația acestuia spre cunoaștere si
comunicare, iar întâmplările nu trebuie privite în plan real, ci în plan simbolic. Iona este pescarul care
trăiește viața printr-o mișcare neîncetată din pântecele unui peşte în altul, constatând că ieşirea din limitele
vechi înseamnă intrarea în limitele noi.

6
Sorescu prin piesa ,,Iona’’ aduce o înnoire radicală: ,,teatrul-parabolă, în care faptele, gesturile lui Iona,
decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic.

Particularități de caracterizare- IONA

Deși a debutat in 1964 ca poet, Marin Sorescu este cunoscut ca prozator- ,,Japita’’, ,,Trei dinti din fata’’, dar,
mai ales ca dramaturg- ,,Setea muntelui de sare’’. ,,Iona’’ face parte alături, de ,,Matca’’ si de
,,Paraclisierul’’ din trilogia ,,Setea muntelui de sare’’, apărând într-o perioada cultural mai ,,relaxata’’
ideologic (1968), deși marcată de imixțiunea politicului.
Încadrată neomodernismului , ,,Iona’’ este inspirată de mitul biblic al lui Iona, iar prin modalitățile noi de
expresie reflectă trăsăturile teatrului modern, fiind o dramă postbelică, iar Iona un personaj-idee. Specie a
genului dramatic, cu un conținut grav și cu un conflict puternic, în desfășurarea căruia se conturează
personalitatea personajului dramatic, tinzând să exprime complexitatea vieții reale, ,,Iona’’ reflectă
trăsăturile teatrului modern (postbelic), caracterizate esențial de eliberarea de formele tradiționale de
expresie-încălcarea convențiilor de constituire a genurilor/speciilor prin valorificarea miturilor (teatrului
parabolic), inserțiile lirismului, crearea categoriei ,,tragi-comicului’’ coexistența modurilor de expunere,
construcția personajului (formele de caracterizare, implică atât elementele lirice, cât si epice), apariția
,,personajului-idee’’, formula ,,antiteatrului’’, formula ,,monologului dialogat’’ (dispariția noțiunii de
conflict/intriga), formula scenic inedită (un singur personaj, doua voci, dedublare).

Principala trăsătura a protagonistului, care se dovedește, mai degrabă, stare, de fapt, este singurătatea,
personajul fiind construit parcă să reprezinte, în maniera alegorică, metafora lui Nietzsche: ,,Solititudinea m-
a înghitit ca o balenă’’, De altfel, Marin Sorescu mărturisește despre personajul său ,,am vrut să scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur’’, fapt completat de notațiile autorului din debutul textului:
,,Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări si răspunde, ca si când ar fi în
scena două persoane’’.
În piesă există multe secvențe care ilustrează singuratea absolută a protagonistului si a ființei umane, în
general. În tabloul I, Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se striga, își cheamă ,,dublul’’,
până ,,răgușește’’ spre a constată că este înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: ,,Gata cu
ecoul meu.../Nu mai e, s-a izbăvit/ S-a dus si asta/ Semn rau’’ pare a-i anula existența. Însuși autorul remarcă
tragismul clipei în care Iona își pierde ecoul.
O altă secvență este aceea în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul
palmei stângi. Încearcă sa trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o
bășică de peste, dar tot el este acela care o găsește.
Tabloul IV, in întregime, este ilustrativ pentru singurătatea protagonistului Iona se află într-o ,,gură de grotă,
spărtura ultimului peste spintecat’’. În fața lui este un spațiu nedefinit având,,ceva nisipos, murdar de alge,
scoici. Ceva ca o plajă!’’ Revelația orizonturilor concentrice care-l conțin, lumea ca imagine a unui,,șir
nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul’’ generează spaima și nefericirea. Simbol al omului
modern, Iona suferă din cauza absentei semnelor divinității din lume la fel ca psalmistul arghezian, Iona
așteaptă în zadar misiunea care i-ar fi schimbat destinul: ,,Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia’’.
În cele din urmă, Iona își amintește trecutul și își redescoperă identitatea: ,,cum mă numeam eu?! Iona!
Ionaaa!! Mi-am adus aminte: Iona! Eu sunt Iona/- Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate.
Trebuie s-o ia în partea cealaltă/ Ionaaa! E invers.Totul e invers.Dar nu mă las.Plec din nou. De data asta te
iau cu mine. E greu să fii singur./Gata, Iona! Răzbim noi cumva la lumină.’’
Gestul final, al spintecării burții, poate fi interpretat atât în manieră existențialistă, sinuciderea fiind singura
modalitate de a evada din limitele existentei, cât si în maniera simbolistă, personajul găsind calea iluminării
în sine.
Un mijloc de caracterizare directa îl constituie notațiile autorului, care individualizează drama existențială a
personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o mare finețe în indicații din primul tablou: ,,explicativ’’,
,,întelept’’, ,,uimit’’, ,,vesel’’, ,,curios’’, nehotărât’’, ,,făcându-si curaj’’.
Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapa a călătoriei sale. Precizările de la începutul tabloului IV cuprind
portretul fizic al lui Iona. Detaliul fizic,,barba lui Iona’’ este un indice din limitele existentei. Iona devine
imaginea generică a omului modern, așa cum o dovedește multitudinea trăirilor sale notate în indicațiile
scenice sau exprimate în replici. Ca personaj alegoric, Iona întruchipează umanitatea prin tenacitatea în lupta
cu un destin potrivnic, prin iluzia că poate alunga singurătatea, prin voința de a ieși la lumină cu orice preț și
prin inocența visului de a găsi un punct de stabilitate în mijlocul extern al mișcătoarei mări.

7
Prin personajul Iona, Marin Sorescu prezintă condiția omului modern care se descoperă singur în Univers si
aspirația acestuia spre cunoaștere și comunicare. Iona este exponentul condiției solitare, simbol al aspirației
umane spre cunoaștere și libertate, pescarul Iona întruchipează speranța ca mod de a fi intr-o lume închisă.
Iona este pescarul care trăiește viața printr-o mișcare neîncetată din pântecele unui pește în altul, constatând
că ieșirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limitele noi.
Sorescu, prin piesa,,Iona’’, aduce o înnoire radicală: teatrul-parabola, în care faptele, gesturile lui Iona,
decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic.