EUGEN LOVINESCU ŞI MUTAŢIA VALORII ESTETICE

Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881 - 16 iulie 1943), istoric şi critic literar,
estetician şi prozator, a fost iniţiatorul modernismului, curent literar ce s-a manifestat în jurul
grupării culturale de Ia "Sburătorul", formată din revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume.
Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927, iar cenaclul literar,
iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare riguroasă, continuând să
funcţioneze încă patru ani după moartea lui Lovinescu. Criticul a debutat cu o atitudine
antisămănătoristă şi antisimbolistă, iar ca adept fidel al spiritului maiorescian susţinea dreptul
tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură, având în vedere mai ales reprezentarea
burgheziei aflate în plin progres şi afirmare culturală.

Primele lucrări doctrinare păstrează rigorile criticii maioresciene, dominate de

scepticism -"Paşi pe nisip" (1906) şi "Critice" (1910), dar principalele opere de critică ale lui
Eugen Lovinescu sunt "Istoria civilizaţiei române moderne" în trei volume (1924-1925) şi
"Istoria literaturii române contemporane", în cinci volume (1926-1929). Un loc aparte îl
ocupă monografiile de scriitori - "Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui" (1910),
"Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui"(1913), precum şi studiul "Titu Maiorescu" în două
volume (1940).

Ca şi George Călinescu, criticul a abordat şi stilul beletristic, scriind "Nuvele"

(1907) şi romane: „Mite", „Bălăuca" (1935), „Diana" (1936), „Mili" (1937).

Personalitatea contradictorie a lui E. Lovinescu a fost străbătută permanent de

aspiraţia spre cunoaştere, de dorinţa depăşirii propriilor carenţe, de dorinţa găsirii unui punct
de fixare, dar şi de opinii diferite de la o perioadă la alta. Însăşi activitatea sa de critic poate fi
împărţită în două mari etape. Prima etapă cuprinde critica lui E. Lovinescu până la război, o
etapă caracterizată prin căutarea unui drum propriu, fără idei generale şi fără urmă de
dogmatism. Florin Mihăilescu în lucrarea: E. Lovinescu şi antinomiile criticii nota: ,,Spirit
independent, criticul nu înţelege să se alinieze niciunei poziţii în mod nediferenţiat şi fără
rezerve, chiar dacă e «impresionist»… Nu numai atitudinea voită, programatică îl îndeamnă
către alegerea unor poziţii de sine stătătoare, dar şi personalitatea sa, care-şi dezvăluie treptat
forţa şi autenticitatea. Aducând o perspectivă personală asupra vieţii literare, E. Lovinescu nu
putea să nu se afirme până la urmă ca o autoritate în critica vremii.
Procesul de maturizare este însă lent şi toate frământările care preced şi pregătesc realizările
riguroase şi sigure de după război se situează aici, în prima perioadă de activitate.”1
,,Caracterul pestriţ al ideologiei sale din prima fază, care constituie o trăsătură generală este
detectat şi în alte domenii de activitate, nu doar în critica sa, şi însoţeşte o anumită indecizie.
Aceasta indică negreşit că fenomenul de decantare internă nu a ajuns la termen. E. Lovinescu
adoptă, uneori, cam în acelaşi timp, puncte de vedere nu numai diferite, dar chiar opuse, […]
conştient de situaţie, criticul nu se teme de a se contrazice, ba mai mult chiar, crede că poate
păstra o consecvenţă întru adevăr chiar dincolo de contraziceri. […] E în fond o cochetărie cu
stilul înflorat şi spiritual al impresioniştilor, la care Lovinescu va renunţa treptat, dar
definitiv.”2

În a doua etapă a criticii sale, cea de după război se vor remarca contribuţiile sale
majore, aduse culturii şi literaturii prin intermediul revistei ,,Sburătorul”, a cenaclului cu
acelaşi nume şi a celebrului modernism lovinescian cu toate teoriile inovatoare pe care
criticul le va susţine, dintre care cele mai cunoscute sunt teoria sincronismului şi mutaţia
valorilor estetice.

I. Teoria sincronismului

Lovinescu crede că legea imitaţiei acţionează şi in spaţiul culturalului, că formele

imitate îşi găsesc o asimilare creatoare într-un context cultural-artistic. Aceasta este
cunoscuta teorie a sincronismului. Criticul consideră că toate manifestările de cultură ale unei
epoci se dezvotă din perspectuva unui spirit al veacului şi că sunt modelate de o tendinţă
sincronă ce conferă anumite trăsături similare unor opere, autori, teme ori procedee din spaţii
culturale diferite. Lovinescu vede în sincronism „acţiunea uniformizantă a timpului în
eleboraţiile spiriului omenesc”.

Sincronismul înseamnă, în concepţia lui Lovinescu, pe de o parte adecvarea literaturii

române la stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti contemporane, iar pe de altă
partesincronizarea cu literatura europeană şi universală modernă. Teoreticianul atrage însă
atenţia că sincronizarea astfel înţeleasă nu înseamnă dispariţia specificului literaturii române.
Procesul imitaţiei conţine obligatorii o etapa a adaptării şi a stimulării potenţialului de
originalitate, deci o etapă a creaţiei originale. Această etapă poate fi considerată deja o

1
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 80
2
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 83
diferenţiere. Dar ceea ce Lovinescu numeşte în mod expres diferenţiere înseamnă deosebirea
de tradiţia literară anterioară, distanţarea de „ceea ce a fost înainte” în literatura naţională.

Cu alte cuvinte, sincronismul exprimă o tendinţă unificatoare si integratoare care face

ca menifestările artistice, literare şi culturale ale unei perioade să fie consacrate:
„Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra
vieţii sociale şi culturale a fiferitelor popoare între dânsele printr-o interdependenţă
materială şi morală. Există cu alte cuvinte un spirit al veacului, adică o totalitate de condiţii
configuratoare a vieţii omenirii”.3

Când aderă la sincronism şi realizează teoria sincronismului E. Lovinescu nu scapă

din vedere faptul că acesta nu se referă doar la una din multitudinea preocupărilor omeneşti,
ci stabileşte în multitudinea şi totalitatea lor – sociale, estetice, economice – o
interdependenţă ce le conferă un stil şi un ritm. Si mai specifică modul de existenţă al omului,
care nu este o fiinţă abstractă sau izolată, şi care suferă în activitatea sa spirituală, presiunea
atmosferei morale a secolului în care trăieşte. Astfel conceptual estetic va căpăta o pondere
impresionantă şi se va răsfrânge asupra modului în care E. Lovinescu va concepe teoria
legată de „autonomia esteticului”. Autonomia e relativă şi criticul va încerca să o explice prin
libertatea de mişcare a talentului creatorului faţă de obiectul operei.

Ideea fundamentală pe care ne-o transmite teoria sincronismului a lui Lovinescu este
aceea că, din cauza mijloacelor foarte evoluate de comunicare, cultura unui popor se dezvoltă
prin imitaţie şi adaptare, într-o strânsă relaţie de interdependenţă cu cea a altor popoare.
Opunându-se pe de-o parte teoriei maioresciene a „formelor fără fond”, Lovinescu crede că
în dezvoltarea unei culturi tendinţa de sincronizare cu spiriul timpului este predominantă în
faţa spiritului naţional. Această teorie se opune tradiţionalismului, fără a refuza valorile
naţionale. Eugen Lovinescu se opune sămănătoriştilor sau poporaniştilor şi îşi doreşte
următoarele: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de
inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric,
intelectualizarea prozei şi a poeziei şi nu în ultimul rând, dezvoltarea romanului analitic.

II. Teoria mutaţiei valorilor estetice

3
Lovinescu E., Istoria literaturii române contemporane.VI, Mutaţia valorilor estetice. Concluzii. Bucureşti,
Editura Ancora, 1929.
 Teoria mutaţiei valorilor estetice pleacă de la ideea generală a modificărilor în timp şi
pe parcursul generaţiilor a operelor de artă şi este nuanţată de ideea detaşării estetice de trecut
deoarece nu poţi fi compatibil cu sensibilitatea altei generaţii, ci doar cu sensibilitatea
generaţiei tale. E. Lovinescu afirmă în ultimul volum al Istoriei literaturii române
contemporane, respectiv volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice că: „Esteticul nu e, o
anume noţiune universală, uniform valabilă ci numai expresia unei plăceri variabile,
individuale; pe când proprietăţile triunghiului, de pildă, sunt egale pentru toţi, cele ale
frumosului exprimă numai formula estetică a individului ce-l percepe. […] estetica ştiinţifică
a frumosului privit în universalitatea lui e cu neputinţă, în timp ce o istorie a esteticii, adică a
variaţiilor sentimentului estetic, este nu numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a
percepe, pe cale intelectuală de altfel, diferitele forme în care s-a realizat.”4 Aşadar, nu există
frumuseţe universală, ci frumuseţea din ochii privitorului. Estetica nu este o ştiinţă ca
matematica, ci un studiu asupra gusturilor individuale. De aceea, pentru a aprofunda acest
domeniu, este necesară lectura unor istorii ale frumuseţii, a unor repere considerate de-a
lungul timpului înalte modele estetice. În opinia criticului, rasa şi timpul determină asemenea
aprecieri. Există un spirit al veacului, „saeculum” aşa cum îl numea Tacit, care se manifestă
pretutindeni prin puterea interpenetraţiei dintre popoare. Estetica este cu atât mai dificilă cu
cât evaluarea frumuseţii variază de la individ la individ şi mai mult decât atât, fiecare individ
se dezvoltă, schimbându-şi percepţiile asupra a ceea ce e frumos. Prin rafinarea gusturilor,
principiile estetice ale unei persoane devin mai înalte.

Potrivit concepţiei lui Lovinescu, variaţiile sentimentului estetic sunt determinate de

doi factori importanţi: rasa, factorul etnic, naţiunea şi timpul - sentimentul estetic variază în
timp, potrivit cu acel „saeculum”. Lovinescu mneţionează şi un al treilea factor : „percepţia
individuală ”. Sentimentul esteticvariază de la individ la individ, şi chiar în percepţia
aceluiaşi individ, în funcţie de vârstă,stare sufletească, îmbogăţirea experienţei culturale şi
existenţiale. Autorul atrage atenţia că mutaţia valorilor estetice „nu implică progresul”. De
exemplu, Shakespeare, care vine după Dante, nu-i e superior acestuia, după cum nici Goethe
nu-i esuperior lui Shakespeare. Operele literare nu sunt comparabile „decât în sânul aceluiaşi
conţinut şi […] în sânul aceleiaşi formule estetice”. Spre exemplu, Shakespeare e superior
tuturor dramaturgilor din marea epocă elisabetană. Aşadar, caracterul de „unicitate“ al unei
civilizaţii sau culturi derivă din raportul diferit dintre puterea de invenţie şi cea de adaptare,

4
Lovinescu E., Istoria literaturii române contemporane.VI, Mutaţia valorilor estetice. Concluzii. Bucureşti,
Editura Ancora, 1929.
dintre creativitate si asimilare. Împrumuturile devin, însă, de îndată ce se lovesc de limita
etnică, adaptări la temperamentul etnic respectiv. Ele nu rămân simple imitaţii, ci intră într-un
proces de difracţie, întrucât asimilarea se produce în sensul particular al rasei, devenind o
valorificare. Prin această funcţie devianta rasă constituie un prim filtru, o primă limitare în
circulaţia universală a esteticului. A doua limitare e cauzata de spiritul veacului (străvechiul
saeculum al lui Tacitus). Factorul temporal are o acţiune tot mai determinantă în epoca
modernă, când ritmul timpului s-a schimbat, devenind mult mai accelerat.
În ceea ce peiveşte relativitatea şi subiectivitatea judecăţilor de valoare, E. Lovinescu
atrage atenţia asupra faptului că frumosul nu are caracter universal şi unic, ci variază de la o
rasă la alta, de la o epocă la alta, dar şi de la individ la individ. Ceea ce poate fi frumos pentru
o persoană, pentru alta poate fi urât. Dar şi mai mult, judecăţile de valoare ale unei persoane
se pot schimba de la o perioadă la alta. Esteticul este diferit de ştiinţele exacte, deoarece:
,,conceptul frumosului este o creaţie individuală pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia.
Estetica se pulverizează, în principiu, în tot atâtea estetice, câţi indivizi sunt: punct extreme al
unui relativism căruia orice argumentare rămâne inoperantă.”5 Pe când ştiinţele exacte oferă
adevăruri cu caracter obiectiv, estetica şi toate judecăţile de valoare vor avea un caracter
subiectiv, de la un individ la altul. Frumosul pentru E. Lovinescu prezintă mai multe nuanţe şi
se manifestă în funcţie de talent, de simţ, de educaţia estetică realizată în diferite ramuri ale
artei şi are o valoare ce depinde de artiştii ce-l realizează. Foarte importantă de reţinut este
ideea că: nu societatea sau epoca determină idealul artistului, ci artistul determină idealul de
viaţă al contemporanilor, căci imitaţia începe de jos în sus.
Relativismul şi subiectivismul judecăţilor de valoare pornesc şi de la ceea ce criticul
numeşte ,,proces de pulverizare a sentimentului estetic” care: ,,se continuă nu numai la
indivizi ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente. O operă de artă ne poate place mai
mult azi şi mai puţin mâine; o carte mai mult la o primă lectură decât la a doua sau invers;
într-o astfel de variabilitate, intervine de cele mai multe ori, dispoziţia momentului în nicio
legătură cu obiectul estetic; dar în afară de acest element arbitrar, variaţiile pot fi dictate şi de
evoluţia normală a gustului estetic a individului, evoluţie determinată de experienţă, de
exerciţiu continuu, de vârstă căci una admirăm la tinereţe şi alta la bătrâneţe.”6
Florin Mihăilăsescu, în capitolul intitulat „Mutaţia valorilor estetice” afirmă:
,,Admiţând posibilitatea unei minime generalizări, Lovinescu se expune unor obiecţii
legitime care tind să pună sub semnul întrebării îndreptăţirea relativismului său estetic. […]

5
Ibidem, p.272
6
Ibidem, p. 274
reţinem numai că într-adevăr relativismul lovinescian este el însuşi relativ, sau dincolo de
jocul de cuvinte este o concepţie moderată şi echilibrată care respinge puncte de vedere
extreme, din perspectiva lucidităţii moderne. Fixat în cadre nici prea strâmte nici prea largi,
esteticul constituie un concept mobil a cărui istorie poate fi studiată. Limitat de rasă şi de
timp, dar nu şi de variaţiile individuale întrucât nu sunt caracteristice, el evoluează sub aspect
istoric prin transformări bruşte, prin soluţii de continuitate cum îi place criticului să spună,
sau cu un termen mai «ştiinţific» prin mutaţii. Aceste mutaţii nu aparţin unui frumos în sine,
inexistent, ci evoluţiei sensibilităţii estetice a publicului consumator de artă. Valoarea estetică
este, prin urmare, la Lovinescu strâns legată de sensibilitatea în care se răsfrânge. Ea este o
«creaţie a spiritului omenesc, fără existență obiectivă». Dependenţa valori estetice de gustul
contemplatorului sau receptorului de artă conduce la un subiectivism axiologic radical …”7
Lovinescu îi va dezaproba pe cei care fac critică sincronică, deoarece aceasta nu este
suficientă şi pentru că aceşti critici sunt refractari la încercările de înnoire, dar va aprecia că
această critică este în acord cu formula estetică a epocii sale. Revizuirile din perspectivă
istorică vor reprezenta o componentă necesară criticii sincronice supusă mutaţiei valorilor.
Tot în volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice, Lovinescu îşi va afirma afinităţile
cu ,,poezia pură”, menţionând că poezia modernă se îndreaptă spre ,,poezie pură”, spre,
,,poezia inefabilului”, adică spre o poezie care să comunice emoţia artistică prin muzicalitate
şi putere de sugestie, prin funcţiile limbajului: ,,noţională” şi ,,sugestivă”. Va încerca să
demonstreze că o dată cu trecerea timpului ,,partea vie” a operei îşi pierde consistenţa şi ne
rămâne doar ,,schema ideologică”, pe care o putem înţelege cu ajutorul studiului, altfel spus,
odată cu trecerea timpului operele nu vor mai putea fi simţite, ci doar înţelese. Nu putem să
simţim decât operele apropiate de modul nostru de a gândi şi de a concepe existenţa. Si ca o
consecinţă a acestor idei criticul susţine că nu vom putea înţelege fenomenul pur estetic al
unei civilizaţii dispărute pentru că nu cunoaştem şi nu simţim sensibilitatea acelei civilizaţii.
Pentru a înţelege o operă de artă veche trebuie să cunoaştem concepţia de viaţă a epoci în
care a apărut opera respectivă.
Privind totul din perspectiva timpului şi a evoluţiei, E. Lovinescu teoretizează
mutabilitatea valorilor şi notează că înseşi sentimentele umane se modifică. Orice lucru care
există nu va putea fi prezentat într-o singură formă neschimbată, ci sub diferite aspecte care
se deosebesc în funcţie de subiectivitatea noastră. Astfel, o dată cu trecerea timpului
,,plăcerile estetice” se vor transforma în ,,plăceri intelectuale”, iar o operă de artă, deoarece

7
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p-287
este expresia unei stări de sensibilitatea generală, va fi mai bine înţeleasă în timpul în care a
fost scrisă. Variabil din punct de vedere istoric este şi interesul publicului. Se conturează
astfel, modul în care ia naştere profilul unei generaţii din suprapunerea a două acţiuni
contrare: una diferențiatoare rasa, care singură duce la închidere şi izolare şi alta unificatoare
– imitaţia, care corectează rasa şi uniformizează totul, tinzând spre universalitate.
După ce a stabilit o serie de generalităţi asupra teoriei mutaţiei valorilor estetice,
criticul va atrage atenţia că acestea se aplică la literatura noastră contemporană, deoarece în
cazul civilizaţiei noastre ,,dislocările de sensibilitate”, adică ruperea de formele vechi care nu
asigură progresul, s-a făcut brusc în toate domeniile printr-o sincronizare violentă cu formele
de artă ale Apusului, suprimând fazele intermediare. Remarcă şi faptul că mutaţiile sunt mai
sensibile de la o generaţie la alta pentru că limba română nu avea încă o formă definită. Faţă
de poezie, proza va prezenta mai multe elemente de progres şi mai puţine mutaţii violente
pentru că are caracter obiectiv şi se supune unor reguli; pe când poezia, fiind subiectivă este
expusă unor variaţii numeroase şi bruşte; în consecinţă poezia română de dinainte de M.
Eminescu nu are decât valoare istorică, în concepţia criticului. Mutaţia valorilor estetice va
îngloba şi critica căci la fel ca şi arta şi critica este caducă, adică lipsită de trăinicie. Operele
îşi vor pierde din valoarea pe care au avut-o, la momentul apariţiei, în decursul veacurilor şi
prin trecerea generaţiilor, căci ,,semnul prefacerilor” se va aşeza peste tot ce este omenesc.
„Vii, actuale, pline de sevă şi de vibraţie cât timp răspund sensibilităţii timpului, palide
umbre eliziene, de îndată ce viaţa li s-a scurs din vinele golite, operele literare se mistuie în
uitare sau, de sunt reprezentative, se încadrează în columbariile istoriei literare. Acţiunea
timpului se traduce prin dislocarea straturilor conştiinţei estetice, dislocare bruscată, uneori,
de apariţia revoluţionară a unui mare scriitor, cele mai adesea însă lentă, prin alunecări
insesizabile aproape. Într-o temperatură nouă estetică alte valori se afirmă, iluminate de
flacăra altei critice, - într-o cursă de flăcări spre ţelurile necunoscute ale întregii
individuaţii…”8
Prin urmare, mutaţia valorilor estetice este pusă în relaţie cu ideea conform căreia de
operele trecutului nu ne putem apropia afectiv, ci numai intelectual, întrucât sensibilitatea
contemporană nu se suprapune gusturilor epocilor precedente, esteticul dintr-o operă fiind
abordat diferit odată cu trecerea timpului. Astfel, conţinutul unei opere rămâne acelaşi, dar
interpretările evoluează cu timpul. Un exemplu dat de autorul însuşi este romanul ce îl are
protagonist pe Don Quijote, scris de Cervantes ca o parodie a romanelor cavalereşti, dar citit

8
E. Lovinescu, op.cit., p. 375-376
astăzi ca o parabolă a idealismului omului modern, în opoziţie cu spritul pragmatic al lui
Sancho Panza. Prin revizuiri şi mutaţia valorilor estetice, Lovinescu diferenţiază prestigiul
cultural de adevărata valoare estetică.
Mutaţia valorilor estetice are loc pe baza funcţionării principiului simulare-stimulare:
se importă mai întâi forma, pentru ca, ulterior să se creeze un fond autentic, reprezentativ
pentru spiritualitatea românească. În sens larg, se acceptă schimbul de valori între culturi,
care capătă însă acum un aspect integral şi revoluţionar.
Impunând primatul şi autonomia esteticului în dauna altor valori ale operelor de artă,
Lovinescu devine cel mai important critic de direcţie din perioada interbelică. Prin
încurajarea poeziei intelectualizate, a prozei urbane de analiză psihologică şi a criticii
eseistice, Lovinescu a contribuit la modernizarea literaturii române. Fără a avea gustul
monumentalului, precum Călinescu, şi preferând critica sincronistă, Lovinescu rămâne, prin
acţiunea sa de ecarisaj critic şi prin promovarea unor autori precum Rebreanu, Camil Petrescu
sau Ion Barbu, un nume de rezonanţă al criticii literare româneştii interbelice.