Teoria sincronismului – Eugen Lovinescu

23 noiembrie 2010 By amelie Leave a Comment

Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice

sunt legate de numele lui Eugen Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă, rămânând însă, în linii
generale, valabile până astăzi.

Teoria imitaţiei a fost preluată de E. Lovinescu după francezul Gabriel Tarde, psiholog şi
sociolog. Analizând faptele politice şi culturale ale civilizaţiei româneşti, Lovinescu consideră că
modernizarea a început după pătrunderea în Ţările Române, la  începutul secolulul al XIX-lea, a
ideilor inovatoare din Europa. Societatea românească a întors spatele inerţiei orientale şi,
preluând formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui fond modern. Fenomenul
formelor fără fond, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de E. Lovinescu, dar criticul
“Sburătorului” îl socoteşte inevitabil şi creator: „formele pot să-şi creeaze uneori fondul”,
susţine el, spre deosebire de Maiorescu. România modernă ar fi rezultatul acestui proces şi el s-a
realizat în ciuda opoziţiei forţelor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapidă a
decalajelor culturale şi modernizarea literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul veacului.
Eugen Lovinescu îşi elaborează teoriile într-un moment în care, fără a imita, literatura română ar
fi devenit stagnantă, nu ar mai fi evoluat.

 Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte

simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen
Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până în momentul în care ar fi
apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie să nu se producă niciodată.

Principiul sincronismului în literatură înseamnă în mod practic acceptarea schimbului de valori,

a elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o
imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă
estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de
la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un
proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În
condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa
binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin
imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond
propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit provincial”, deci nu
opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la
combaterea factorului etnic în crearea de cultură – pe care nu-l contestă – ci la sublinierea
necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci chiar cu ritmul de

dezvoltare a propriei societăţi sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic.

Aceste mutaţii constau în:

 trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie

urbană
  cultivarea prozei obiective
  evoluţia poeziei de la epic la liric
  intelectualizarea prozei şi a poeziei
  dezvoltarea romanului analitic. 

             Teoria sincronismului se înfăţişează, în concepţia lui E. Lovinescu, nu ca o teorie a

adaptării întâmplătoare la ritmul culturii europene moderne, ci a „trăirii în acelaşi spaţiu
sufletesc”. Adversar hotărât al închistării tradiţionaliste, E. Lovinescu nu este însă un partizan al
inovaţiei de orice natură, după cum, teoretician al sincronismului, el nu se declară de acord cu
negarea caracterului naţional. Toate îndrumările mai noi ale literaturii românesunt izvorâte „din
contactul mai viu cu literaturile occidentale şi îndeosebi cu literatura franceză mai nouă, adică
de după 1880”. După opinia criticului, influenţele şi sincronizările nu vor acoperi niciodată
fondul nostru etnic, integrarea în tendinţa generală a culturii moderne realizându-se doar cu ceea
ce ne este specific.

            Teoria sincronismului, prezentată în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne,

constituie preludiul teoretic al Istoriei literaturii române contemporane, pentru perioada 1900-
1925, opera unui critic cu o concepţie modernă asupra istoriei literare contemporane: „Cum nu
reprezintă valori absolute, ci valori relative, literatura unui popor nu trebuie sudiată în fixitatea
unei idei platoniciene, ci în mobilitatea ei, nu există o ştiinţă a literaturii, ci o istorie a ei, cae n-
o cercetează prin raportare la un imutabil ideal estetic, ci prin raportare la momentul istoric,
adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul”. După critica de
orientare estetică şi de direcţie,  întemeiată de Titu Maiorescu prin studiul O cercetare critică
asupra poeziei de la 1867, critica românească va fi ilustrată pe larg, din 1886, de C. Dobrogeanu
Gherea în paginile revistei „Contemporanul”, prin dezvoltarea conceptului unei critici analitice
în sens modern, iar de la 1903 prin N. Iorga, care îşi va inaugura la revista „Semănătorul” marea
sa acţiune critică şi ideologică, precumpănitor etnicizantă, în numele ideii naţionale. Toate aceste
ipoteze se fundamentează pe tradiţii de autoritate, în care T. Maiorescu susţinea teoria asupra
emoţiei impersonale, iar Gherea susţinea teoria determinismului.

Triumful real al ideii estetice aparţine de fapt epocii ulterioare, deschisă o dată cu apariţia în
1919 a revistei „Sburătorul”, de al cărei nume rămâne legat procesul de modernizare a
literaturii române interbelice. E. Lovinescu revizuieşte maiorescianismul în noua structură a
culturii româneşti, iar esteticul, pe care N. Iorga îl confunda cu etnicul şi G. Ibrăileanu cu
socialul, este scos de sub tutela oricărui principiu.
În cele zece volume de Critice ca şi în cele cinci volume ale lucrării Istoria literaturii române
contemporane, E. Lovinescu a dat o seamă de judecăţi de valoare, de mare profunzime şi
originalitate. Situându-se împotriva curentelor sămănătorism şi poporanism, a absolutismului
esteticului lui M. Dragomirescu, împotriva simbolismului lui Ov. Densusianu şi a
tradiţionalismului de la revista „Gândirea”, E. Lovinescu va întreprinde analiza propriu-zisă a
evoluţiei literare. Criticul declară că nu are nici o împotrivire faţă de apariţia elementului rural în
artă („materialul este tot atât de susceptibil de a deveni estetic ca orişicare material, ceea ce
desparte apele e numai talentul”) şi este convins că sămănătorismul se va salva, prin apelul la
literatura modernă şi printr-o anumită concepţie filosofică. Există, susţine E. Lovinescu, şi un
sincronism al tradiţionalismului, cu aspecte din cele mai multiple: modernismul arghezian,
modernismul ardelenesc, modernismul vieţii româneşti şi contribuţia modernistă a Sburătorului.
După M. Eminescu, G. Coşbuc, I. Creangă şi I.L.Caragiale, despre care afirmă că „nu sunt
numai talente remarcabile, ci puncte pe frontiera hărţii noastre sufleteşti”, E. Lovinescu
descoperă „reţeaua unei întregi literaturi reprezentative” menţionând nume noi: C. Hogaş, O.
Goga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, E. Gârleanu, Al. Brătescu-Voineşti, D. Anghel; iar dintre
poeţi pe: Ion Pillat, Nichifor Crainic, G. Topârceanu, Ion Minulescu, G. Bacovia, T. Arghezi, L.
Blaga, Aron Cotruş, D. Botez, Al. Philippide şi Ion Barbu.

Aşa, spre exemplu, recunoaşte forţa de expresie a liricii lui O. Goga, în care figurile din viaţa
satului „au proiectare simbolică”. În poezia „Plugarii” – nu-s nişte plugari, ci toţi plugarii; în
poezia „Clăcaşii” – nu-s nişte clăcaşi, ci întreaga ţărănime iobagă.

E. Lovinescu este primul critic al lui T. Arghezi, remarcând setea de divin din ciclul de
„Psalmi”. Tot aşa, criticul preţuieşte poezia naturii din opera lui M. Sadoveanu, pe care îl
consideră cel mai mare poet al naturii româneşti; nu mai puţin, despre Ion – personajul din
romanul cu acelaşi nume, de L. Rebreanu, scrie că este „o figură simbolică, mai mare decât
natura”.

În privinţa prozei, în gândirea estetică a lui E. Lovinescu apare ideea necesităţii romanului
obiectiv şi a romanului citadin, ceea ce justifică de fapt, susţinerea prozei lui L. Rebreanu ca „o
realitate definitivă, o dată istorică, în procesul de obiectivizare a literaturii noastre epice”.  

Sincronismul, modernismul, liberalismul erau “ideile revoluţionare” ale lui E. Lovinescu:

revoluţionare atât pentru contextul conservator românesc, dominat de junimişti, cât şi pentru
disponibilitatea psihologică a militantului. În capitolul XXXVI, ultimul din Memorii II, E.
Lovinescu se străduieşte să explice mecanismul psihologic prin care se afirmă “natura bovarică”
a ideilor sale revoluţionare: “Caracterul de analiză psihologică a acestor pagini mă obligă să
arăt că o astfel de ideologie nu e ieşită din prelungirea unei dispoziţii temperamentale, ci se
prezintă ca o creaţiune bovarică, nu în sensul căutării unui complement spiritual, ci al unei
libere deliberări speculative. O cultură clasică, o formaţie intelectuală în sânul disciplinelor
junimiste, un temperament static şi conservator nu mă indicau, desigur, la rolul de teoretician al
democraţiei şi al liberalismului la care am ajuns, totuşi, prin intuiţia şi studiul fenomenelor
sociale regizate de un determinism împotriva căruia lamentaţiile sunt inutile”.