Profesor Iulian Negură

Limba și literatura română

Modernismul lovinescian

Termenul „modern”, provine din latinescul „modernus” și are o semnificație temporală, prin sensul de
„recent”, „de curând”, adică ceea ce se opune ideii de „vechi”, „învechit”, „depășit”. În eseul „Modern.
Modernism. Modernitate”, Adrian Marino afirmă că pot fi considerate moderne toate acele mișcări culturale
care au tendința de a rupe legăturile cu tradiția printr-o atitudine anticonservatoare. Așadar, modernismul
presupune, în principal, distanțarea de valorile tradiționale.
În sens larg, general, modernitatea înseamnă tendința de înnoire și de inovare care are loc în diferite
etape de evoluție a unei civilizații. În literatură, modernismul apare ca o consecință a emancipării societății și
cuprinde o serie de curente cu tendințe novatoare precum simbolismul, avangarda și expresionismul. În sens
restrâns, modernismul este o orientare literar-artistică manifestată, în literatura română, ca reacție împotriva
sămănătorismului și a poporanismului. Direcția tradiționalistă punea accentul pe valorificarea principiilor etice
și etnice în operă, în timp ce modernismul are în vedere în primul rând valorile estetice. Astfel, dintre
caracteristicile modernismului românesc, amintim: esențializarea lirismului în poezie, apariția unor tehnici
poetice noi, cum ar fi adoptarea versului liber și încălcarea astfel a canoanelor prozodiei clasice, o sferă
tematică mai largă, cu accent pe marile probleme care vizează condiția umană, precum cunoașterea și creația,
în raport cu timpul sau iubirea, în timp ce în proză se depășește preocuparea pentru spațiul rural, atenția
scriitorilor mutându-se pe viața citadină și pe condiția intelectualului. Tot în proză, se pune accentul pe
principiul autenticității în modalitatea de construcție a romanului, se introduc tehnici narative noi și se pune
accentul pe analiza psihologică.
Mentorul mișcării literare moderniste românești este Eugen Lovinescu, istoric și critic literar, estetician
și prozator care, începând din anul 1919, prin coordonarea cenaclului și a revistei Sburătorul, impune o direcție
nouă și criterii estetice în judecarea operelor literare, având astfel „meritul de a fi creat canonul literar modern”
(Nicolae Manolescu).
Revista Sburătorul apare în două serii, în perioadele 1919-1922 și 1926-1927, având drept scop
declarat descoperirea și promovarea noilor talente, iar cenaclul își prelungește existența până în anul 1943. În
ședințele cenaclului sunt încurajați să-și prezinte operele tineri autori, iar în paginile revistei sunt publicate
creațiile celor care vor deveni scriitori importanți în literatura română: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Anton Holban, Ion Barbu, Felix Aderca, Ilarie Voronca, Ion Pillat ș.a. Prin lucrările sale: Pași pe
nisip, Critice, Istoria civilizației române moderne și Istoria literaturii române contemporane, autorul își
fundamentează teoriile critice bazate pe autonomia principiilor estetice.

1
Profesor Iulian Negură
Limba și literatura română

În studiul „Critica modernistă”, din Istoria literaturii române contemporane, Lovinescu identifică
etapele din evoluția propriului discurs critic: prima este cea legată de metoda criticii impresioniste, asumate de
autor pentru perioada 1906-1916, a doua reprezintă trecerea de la metoda impresionistă la prima formulare a
ideologiei în domeniul socialului din cele trei volume ale Istoriei civilizației române moderne (1924-1925) prin
teoria sincronismului, iar a treia este legată de teoria mutației valorilor estetice din ultima parte a Istoriei
literaturii române contemporane.
În ceea ce privește principiile estetice în planul literaturii române, pentru proză, Lovinescu identifică
drept factori de modernizare trecerea de la preocuparea pentru spațiul rural, la interesul pentru viața citadină,
precum și trecerea de la subiect la obiect, adică de la lirism, la adevărata literatură epică, realizată, conform
teoreticianului, pentru prima dată la noi în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. La acestea se adaugă interesul
pentru personajul a cărui complexitate vine din problemele de conștiință pe care le propune. În poezie,
Lovinescu notează renunțarea la epic drept marcă a modernității discursului liric și vede deschiderea către
modernism făcută de simbolism, prin „adâncirea lirismului în subconștient”.
Eugen Lovinescu își fundamentează concepția despre modernism prin teoria sincronismului, care
deschide capitolul „Evoluția poeziei lirice” din volumul Istoria literaturii române contemporane. Prin
sincronism, autorul înțelege o lege care stă la baza progresului, valabilă în toate domeniile civilizației
(economic, social, cultural etc.) și care constă în tendința acelor popoare mai puțin evoluate de a imita „spiritul
veacului” impus de civilizațiile superioare, avansate. De exemplu, în cazul civilizației române, orientalizate din
cauza condițiilor istorice, el consideră că îndreptarea spre valorile civilizației apusene (occidentale) ar
reprezenta un factor de progres. Sincronizarea ar însemna, așadar, preluarea integrală, prin imitație, a acestui
model, „fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate”.
Problema imitației apare în discursul critic românesc încă din perioada pașoptistă, la Mihail
Kogălniceanu, care, în contextul vremii sale, combate imitațiile (traducerile) considerând că acestea „omoară
în noi duhul național”. Ulterior, Titu Maiorescu, la 1868, critică reproducerea de către tineri a aparențelor
culturii apusene, dar admite puterea de influență a acesteia asupra culturii române prin lumina biruitoare pe
care o poate îndrepta asupra formelor fără fond. Lovinescu, însă, vede în imitație un fenomen incontestabil,
care se produce la nivel cultural și care poate deveni factor de progres numai prin adaptare la „unitatea
temperamentală a rasei”, adică la specificul național. Astfel, el consideră că originalitatea unui popor, mai ales
a unui popor tânăr, stă tocmai în capacitatea de adaptare și de prelucrare în contextul acestei sincronizări.
Teoria sincronismului va fi aplicată în studiile grupate în Istoria literaturii române contemporane, în care
scriitorii vor fi judecați, așa cum notează autorul, în funcție de „caracterul lor de sincronism”, dar și de
capacitatea de diferențiere. Diferențierea, talentul, indică, în opinia lui Lovinescu, nota lor de originalitate.

2
Profesor Iulian Negură
Limba și literatura română

O altă teorie lovinesciană importantă este cea a mutației valorilor estetice, dezvoltată în ultima parte a
Istoriei literaturii române contemporane. Aceasta vizează receptarea operei, iar autorul consideră că judecata
estetică se modifică în funcție de factorii rasă și timp, dar și în funcție de alți factori, subiectivi. Cu alte
cuvinte, valoarea principiilor estetice depinde de adaptarea la specificul național, iar în timp, percepția asupra
unei opere se poate modifica, deoarece o interpretare care se produce ulterior apariției operei se face cu
instrumentele specifice unui timp diferit față de acela în care a fost scrisă. Din același motiv legat de factorul
timp, devine inutil, conform autorului, a ierarhiza opere și scriitori din epoci diferite.
Așadar, prin încurajarea tinerilor scriitori și prin preocuparea lui pentru descoperirea unor talente
literare promovate în cenaclul și în paginile revistei Sburătorul, ca și prin fundamentarea principiilor estetice
ale modernismului românesc, Eugen Lovinescu are meritul de a fi impus o nouă orientare în literatura română
interbelică, fiind considerat cel mai important critic de direcție, după Titu Maiorescu.