Eseu - Eugen Lovinescu | Despre

modernismul interbelic
Modernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea care implică ideea de
negare a tradiţiei. Astfel, modernismul poate fi pe deplin înţeles doar dacă e privit în opoziţie cu
tradiţionalismul, primul promovând nonconformismul, dinamismul, inovaţia, iar cel de-al
doilea respectând cu stricteţe regulile impuse de tradiţie. În literatura română din perioada
interbelică cele două curente literare coexistă, modernismul fiind impus ṣi susţinut de către
criticul literar Eugen Lovinescu, cu ajutorul revistei ṣi al cenaclului ,,Sburătorul”.

Eugen Lovinescu este considerat teoreticianul modernismului deoarece a pus bazele

doctrinei moderniste prin formularea unor noi principii în creaţia literară, acestea fiind urmate de
o mare parte dintre scriitorii perioadei interbelice. Direcţia lovinesciană este conturată în cele
două lucrări fundamentale ale criticului: ,,Istoria civilizaţiei române moderne” ṣi ,,Istoria
literaturii române contemporane”. Principiile promovate în aceste studii nu pot fi analizate
fără raportarea la conceptul de ,,sincronism”, acesta din urmă fiind un termen prin care
Lovinescu înţelege sincronizarea literaturii române cu literatura universală.

Pornind de la teoria imitaţiei a sociologului Gabriel Tarde, de care se lasă inspirat,

Lovinescu prevede dezvoltarea civilizaţiilor prin imitarea culturilor europene avansate.
Schimbările care apar nu pot aduce decât avantaje popoarelor care acceptă sincronizarea. Ca
replică la ,,teoria formelor fără fond” lansată de Titu Maiorescu, Lovinescu susţine faptul că
imitarea formelor civilizaţiilor străine dezvoltate este un fenomen firesc, care duce la progres
atâta timp cât formele sunt adaptate la specificul naţional. Astfel, preluarea formelor ṣi crearea
ulterioară a fondului nu este o anomalie ṣi nici nu ṣtirbeṣte din originalitatea literaturii noastre,
aṣa cum considera Titu Maiorescu.

În plus, Lovinescu aṣază la temelia modernismului ideea de saeculum, mai exact, de

spirit al veacului, care presupune sincronizarea culturilor, cele superioare influenţându-le pe cele
mai puţin dezvoltate. Acest principiu primordial al modernismului lovinescian a fost implementat
atât în viaţa socială – întrucât susţinea preluarea de către civilizaţiile inferioare a valorilor

1
întâlnite în marile civilizaţii europene – cât ṣi în literatură. În ceea ce priveṣte domeniul literar,
lucrurile stau la fel: literatura română trebuie să se adapteze literaturilor europene, acceptând
valorile culturale ale acestora. Astfel, sincronismul devine un fenomen de uniformizare culturală
prin imitare ṣi adaptare. Prin urmare, operele literare, chiar dacă provin din spaţii diferite, vor
avea o serie de trăsături ṣi de procedee artistice comune. Literatura română modernă trebuie, deci,
să preia principiile de creaţie ale scriitorilor moderni de peste graniţele ţării ṣi să le adapteze în
cadrul unor lucrări originale ṣi inovatoare.

Derivată din teoria sincronismului este teoria mutaţiei valorilor estetice, ambele fiind
analizate de Lovinescu în capitolul ,,Mutaţia valorilor estetice” din ,,Istoria literaturii române
contemporane”. Aceasta subliniază anumite modificări în literatură, în special de natură estetică,
precum promovarea romanului citadin, în locul celui rural, a romanului de analiză psihologică în
locul celui tradiţional. De asemenea, se insistă pe veridicitate, subiectivitate, relatare la persoana
I.

Toate recomandările lovinesciene se oglindesc în operele literare ale scriitorilor

moderniṣti din perioada interbelică. Astfel, scriitori precum Camil Petrescu sau Ion Barbu sunt
promovaţi de către revista ,,Sburătorul”, creaţiile lor fiind o dovadă a îmbrăţiṣării teoriei
sincronismului. Prin urmare, romanul citadin ,,Patul lui Procust”, publicat de Camil Petrescu în
perioada interbelică este un bun exemplu în acest sens.

Mai întâi observăm faptul că autorul român a preluat ṣi a adaptat ideile scriitorului francez
Marcel Proust privind modalitatea de scriere. Inspirat de Proust, Petrescu aşază la temelia viziunii
sale următorul crez artistic, pe care îl regăsim aplicat şi în ,,Patul lui Procust”: ,,Să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu…”. Mai
mult, scriitorul pune bazele unui roman subiectiv, naraţiunea relatându-se la persoana I. Prin
urmare, cititorul are acces la sentimentele intime ale personajelor, tema romanului, iubirea, fiind
prezentată din mai multe puncte de vedere care descriu experienţe de dragoste cu finaluri
dramatice.

De asemenea, romanul se caracterizează prin autenticitate, veridicitate, conform

indicaţiilor lovinesciene. Pe lângă construcţia revoluţionară a romanului – care adună între

2
paginile sale mai multe ,,dosare de existenţă”, relatate la persoana I, dar şi documente personale
precum jurnalul şi scrisorile – viziunea modernă a autorului este probată şi prin construcţia
personajelor. Astfel, concepţia camilpetresciană, potrivit căreia trebuie pus semnul egalităţii între
literatură şi experienţa reală, trăită, confirmă autenticitatea romanului, relevant în acest sens fiind
pluriperspectivismul. Această tehnică modernă presupune construirea personajului ca într-un
joc de puzzle, pornind de la impresiile – uneori divergente – ale celorlalte personaje. Un exemplu
sugestiv este personajul principal feminin – doamna T. Pentru Fred Vasilescu. Aceasta este un
ideal ,,de o feminitate fără pereche”, o fiinţă superioară pe care nu o merită, pe când un prieten al
acestuia o consideră chiar urâtă. Pentru D., prima ei iubire, doamna T. este o femeie admirabilă,
care atrage privirile tuturor. Imaginea doamnei T. este conturată şi prin intervenţia directă a
autorului în notele de subsol, acesta realizând un scurt portret fizic care evidenţiază fineţea
personajului: ,,Nu înaltă şi înşelător de slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei […]
alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice.”. Construit astfel, personajul
devine credibil, fiind o însumare de calităţi şi defecte, o prezenţă ruptă din realitatea cotidiană.

Consider că rolul lui Eugen Lovinescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română
este unul major, criticul fiind cel care a teoretizat modernismul ṣi a trasat liniile principale ale
acestui curent literar. Teoriile sale au fost adoptate de către scriitorii vremii, iar literatura noastră
a preluat ideile inovatoare ale modernismului european modelându-le conform propriilor
concepţii despre lume ṣi creaţie. Cu siguranţă, putem vorbi de ,,direcţia lovinesciană” ca de un
reper fundamental.

Concluzionând, Lovinescu a aṣezat noi piloni pe care s-a sprijinit literatura română în
perioada interbelică. Prin activitatea sa intensă, criticul a adus un suflu inovator în literatură,
promovând manifestările moderniste, aflate în consonanţă cu fenomenul literar european.