MODERNISMUL.

EUGEN LOVINESCU

Modernismul include, în sens larg, toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de
tradiţie, negând epoca sau curentul care le-a precedat.
Atitudinea modernistă este anticlasică, antiacademică, anticonservatoare şi împotriva tradiţiei.
Toate curentele postromantice (simbolismul, futurismul, expresionismul, dadaismul,
suprarealismul) sunt moderniste, contestând vechile valori culturale.
Modernismul presupune independenţă absolută, adică abandonarea convenţiilor şi
încălcarea regulilor.
Tendinţa modernistă a fost susţinută în perioada interbelică prin eforturile unui mentor
cultural numit de G. Călinescu: „cel mai mare critic, dacă nu singurul pe care l-a avut până în
prezent literatura română”, Eugen Lovinescu. Acţiunea lui formativă este comparabilă cu cea a lui
Titu Maiorescu, în „epoca marilor clasici”.
Criticul a pus bazele grupării de la „Sburătorul”, alcătuită dintr-un cenaclu (care a fiinţat
între 1919-1947) şi o revistă (1919-1922 şi 1926-1927).
Gruparea avea două obiective fundamentale:
- Promovarea tinerilor scriitori;
- Modernizarea literaturii române, prin sincronizarea cu tendinţele europene de
modernizare.
Teoriile moderniste ale grupării sunt conţinute în cartea de doctrină (= sistem filozofic,
religios, estetic, politic, care reuneşte totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale care stau la
baza unui întreg domeniu de activitate) a lui Eugen Lovinescu: „Istoria civilizaţiei române moderne
(3 vol.)”, dar şi în „Istoria literaturii române contemporane”.
Eugen Lovinescu a elaborat două teorii fundamentale încadrate în conceptul de modernism:
- Principiul sincronismului, având la bază teoria imitaţiei şi principiul simulării-stimulării;
- Teoria mutaţiei valorilor estetice.

PRINCIPIUL SINCRONISMULUI
Eugen Lovinescu considera că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi
spirituali care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de
dezvoltare sincronică. Astfel, civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă o influenţă binefăcătoare din
partea celor mai avansate, prin: -adoptarea, prin imitaţie, a unor forme ale civilizaţiei superioare;
- stimularea creării unui fond propriu.
Deci, la baza teoriei sincronismului stă principiul simulării-stimulării (simularea unor
forme poate stimula apariţia unui fond propriu).
La baza acestei teorii – a sincronismului – stă şi teoria imitaţiei preluată de la francezul
Gabriel Tarde, psiholog şi sociolog, care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor
sufleteşti. Teoria extinde observaţii de la nivelul individului la nivelul societăţii, neţinând cont de
factorii interni, fundamentali pentru evoluţia oricărui fenomen.
Dacă în articolul publicat în 1868 şi intitulat „În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, Titu Maiorescu combătea formele fără fond împrumutate din civilizaţia apuseană,
considerându-le „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”,
Lovinescu consideră fenomenul formelor fără fond drept un proces inevitabil şi creator: formele pot
să-şi creeze uneori fond.
Criticul propune eliminarea decalajelor dintre cultura românească şi cea apuseană şi
integrarea într-un ritm de dezvoltare sincronică.
Principiul sincronismului presupune acceptarea schimbului de valori între culturi, a
elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar.
Prin modernizare, criticul înţelege anularea unui anumit spirit „provincial” din literatura
română, şi nu combaterea elementelor de tradiţie şi de specific naţional.

1
 TEORIA MUTAŢIEI VALORILOR ESTETICE

Pentru sincronizarea literaturii române cu „spiritul veacului” erau necesare anumite mutaţii în
plan tematic şi estetic. Astfel ia naştere teoria lovinesciană a mutaţiei valorilor estetice, care
presupunea:
- în proză:
a) trecerea de la o tematică preponderent rurală la o tematică de inspiraţie urbană
(citadină);
b) cultivarea prozei obiective (obiectivitatea scriitorului faţă de lumea operei sale fiind
considerată o trăsătură capitală a romanului modern);
c) promovarea romanului analitic (romanul de analiză psihologică) – introspecţia;

- în poezie se urmăreşte evoluţia de la epic la liric (repunerea poeziei în drepturile ei lirice),

poezia ermetică.
- în critica literară se au în vedere nu analizele reci, conceptualizate, ci intuirea notei
fundamentale a discursului artistic (critica impresionistă). În volumul „Critice”, Lovinescu a
apreciat şi opere care nu corespundeau întocmai tezelor sale, dar care dădeau garanţia valorii
estetice. Astfel, în anul 1920, la apariţia romanului „Ion”, de Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu este
primul critic care face aprecieri elogioase la adresa operei şi a romancierului, considerând
construcţia romanescă rebreniană „un triumf al spiritului creator românesc, care rezolvă o
problemă şi curmă o controversă” (chiar dacă tematica romanului este de inspiraţie rurală,
Lovinescu apreciază obiectivitatea scriitorului în opoziţie cu idilismul sămănătorist, cu eticismul
ardelean, cu subiectivismul sadovenian). Apreciază, de asemenea, şi producţiuni aparţinând direcţiei
tradiţionaliste de la „Gândirea”.
Lovinescu priveşte cu reticenţă producţiunile avangardismului, pe care îl consideră un
modernism dirijat.
Aceste argumente demonstrează că mentorul interbelic are o mare capacitate de percepţie a
valorii, care îl fereşte de rigiditate.
Modernismul lovinescian întemeiat pe principiul sincronismului şi pe teoria imitaţiei impune
permanent criteriul estetic în judecarea operei de cultură, militând pentru integrarea tradiţiei şi a
specificului naţional într-o formulă de dezvoltare aflată la nivelul sensibilităţii europene. El se
întâlneşte, doctrinar, cu mentorul „Junimii” în punctul esenţial al autonomiei esteticului (esteticul
trebuie disociat de alte valori – eticul şi etnicul – într-o epocă în care acestea se confundă din nou).
Gruparea de la „Sburătorul” a constituit un moment pozitiv în evoluţia literaturii şi a culturii
române în general.