EUGEN LOVINESCU TEORIA SINCRONIZĂRII ŞI MUTAŢIA

VALORII ESTETICE

Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881 - 16 iulie 1943), istoric şi critic

literar, estetician şi prozator, a fost iniţiatorul modernismului, curent literar ce s-
a manifestat în jurul grupării culturale de Ia "Sburătorul", formată din revista şi
cenaclul literar cu acelaşi nume. Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între
1919-1922 şi 1926-1927, iar cenaclul literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate
permanentă şi o organizare riguroasă, continuând să funcţioneze încă patru ani
după moartea lui Lovinescu. Criticul a debutat cu o atitudine antisămănătoristă
şi antisimbolistă, iar ca adept fidel al spiritului maiorescian susţinea dreptul
tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură, având în vedere mai ales
reprezentarea burgheziei aflate în plin progres şi afirmare culturală.

Primele lucrări doctrinare păstrează rigorile criticii maioresciene,

dominate de scepticism -"Paşi pe nisip" (1906) şi "Critice" (1910), dar
principalele opere de critică ale lui Eugen Lovinescu sunt "Istoria civilizaţiei
române moderne" în trei volume (1924-1925) şi "Istoria literaturii române
contemporane", în cinci volume (1926-1929). Un loc aparte îl ocupă
monografiile de scriitori - "Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui" (1910),
"Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui"(1913), precum şi studiul "Titu
Maiorescu" în două volume (1940).

Ca şi George Călinescu, criticul a abordat şi stilul beletristic, scriind

"Nuvele" (1907) şi romane: „Mite", „Bălăuca" (1935), „Diana" (1936), „Mili"
(1937).
 I. Teoria sincronismului

Lovinescu crede că legea imitaţiei acţionează şi in spaţiul culturalului, că

formele imitate îşi găsesc o asimilare creatoare într-un context cultural-artistic.
Aceasta este cunoscuta teorie a sincronismului. Criticul consideră că toate
manifestările de cultură ale unei epoci se dezvotă din perspectuva unui spirit al
veacului şi că sunt modelate de o tendinţă sincronă ce conferă anumite trăsături
similare unor opere, autori, teme ori procedee din spaţii culturale diferite.
Lovinescu vede în sincronism „acţiunea uniformizantă a timpului în eleboraţiile
spiriului omenesc”.

Sincronismul înseamnă, în concepţia lui Lovinescu, pe de o parte

adecvarea literaturii române la stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti
contemporane, iar pe de altă partesincronizarea cu literatura europeană şi
universală modernă. Teoreticianul atrage însă atenţia că sincronizarea astfel
înţeleasă nu înseamnă dispariţia specificului literaturii române. Procesul
imitaţiei conţine obligatorii o etapa a adaptării şi a stimulării potenţialului de
originalitate, deci o etapă a creaţiei originale. Această etapă poate fi considerată
deja o diferenţiere. Dar ceea ce Lovinescu numeşte în mod expres diferenţiere
înseamnă deosebirea de tradiţia literară anterioară, distanţarea de „ceea ce a fost
înainte” în literatura naţională.

Cu alte cuvinte, sincronismul exprimă o tendinţă unificatoare si

integratoare care face ca menifestările artistice, literare şi culturale ale unei
perioade să fie consacrate: „Sincronismul înseamnă, după cum am spus,
acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi culturale a
diferitelor popoare între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală.
Există cu alte cuvinte un spirit al veacului, adică o totalitate de condiţii
configuratoare a vieţii omenirii”.1

1
Lovinescu E., Istoria literaturii române contemporane.VI, Mutaţia valorilor estetice. Concluzii. Bucureşti,
Editura Ancora, 1929.
 Când aderă la sincronism şi realizează teoria sincronismului E. Lovinescu
nu scapă din vedere faptul că acesta nu se referă doar la una din multitudinea
preocupărilor omeneşti, ci stabileşte în multitudinea şi totalitatea lor – sociale,
estetice, economice – o interdependenţă ce le conferă un stil şi un ritm. Si mai
specifică modul de existenţă al omului, care nu este o fiinţă abstractă sau
izolată, şi care suferă în activitatea sa spirituală, presiunea atmosferei morale a
secolului în care trăieşte. Astfel conceptual estetic va căpăta o pondere
impresionantă şi se va răsfrânge asupra modului în care E. Lovinescu va
concepe teoria legată de „autonomia esteticului”. Autonomia e relativă şi
criticul va încerca să o explice prin libertatea de mişcare a talentului creatorului
faţă de obiectul operei.

Ideea fundamentală pe care ne-o transmite teoria sincronismului a lui

Lovinescu este aceea că, din cauza mijloacelor foarte evoluate de comunicare,
cultura unui popor se dezvoltă prin imitaţie şi adaptare, într-o strânsă relaţie de
interdependenţă cu cea a altor popoare. Opunându-se pe de-o parte teoriei
maioresciene a „formelor fără fond”, Lovinescu crede că în dezvoltarea unei
culturi tendinţa de sincronizare cu spiriul timpului este predominantă în faţa
spiritului naţional. Această teorie se opune tradiţionalismului, fără a refuza
valorile naţionale. Eugen Lovinescu se opune sămănătoriştilor sau
poporaniştilor şi îşi doreşte următoarele: trecerea de la o literatură cu tematică
preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei
obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei şi a poeziei
şi nu în ultimul rând, dezvoltarea romanului analitic.

II. Teoria mutaţiei valorilor estetice

Teoria mutaţiei valorilor estetice pleacă de la ideea generală a

modificărilor în timp şi pe parcursul generaţiilor a operelor de artă şi este
nuanţată de ideea detaşării estetice de trecut deoarece nu poţi fi compatibil cu
sensibilitatea altei generaţii, ci doar cu sensibilitatea generaţiei tale. E.
Lovinescu afirmă în ultimul volum al Istoriei literaturii române contemporane,
respectiv volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice că: „Esteticul nu e, o
anume noţiune universală, uniform valabilă ci numai expresia unei plăceri
variabile, individuale; pe când proprietăţile triunghiului, de pildă, sunt egale
pentru toţi, cele ale frumosului exprimă numai formula estetică a individului ce-
l percepe. […] estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e cu
neputinţă, în timp ce o istorie a esteticii, adică a variaţiilor sentimentului estetic,
este nu numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a percepe, pe cale
intelectuală de altfel, diferitele forme în care s-a realizat.” 2 Aşadar, nu există
frumuseţe universală, ci frumuseţea din ochii privitorului. Estetica nu este o
ştiinţă ca matematica, ci un studiu asupra gusturilor individuale. De aceea,
pentru a aprofunda acest domeniu, este necesară lectura unor istorii ale
frumuseţii, a unor repere considerate de-a lungul timpului înalte modele
estetice. În opinia criticului, rasa şi timpul determină asemenea aprecieri. Există
un spirit al veacului, „saeculum” aşa cum îl numea Tacit, care se manifestă
pretutindeni prin puterea interpenetraţiei dintre popoare. Estetica este cu atât
mai dificilă cu cât evaluarea frumuseţii variază de la individ la individ şi mai
mult decât atât, fiecare individ se dezvoltă, schimbându-şi percepţiile asupra a
ceea ce e frumos. Prin rafinarea gusturilor, principiile estetice ale unei persoane
devin mai înalte.

Potrivit concepţiei lui Lovinescu, variaţiile sentimentului estetic sunt

determinate de doi factori importanţi: rasa, factorul etnic, naţiunea şi timpul -
sentimentul estetic variază în timp, potrivit cu acel „saeculum”. Lovinescu
mneţionează şi un al treilea factor : „percepţia individuală ”. Sentimentul
esteticvariază de la individ la individ, şi chiar în percepţia aceluiaşi individ, în

2
Lovinescu E., Istoria literaturii române contemporane.VI, Mutaţia valorilor estetice. Concluzii. Bucureşti,
Editura Ancora, 1929.
funcţie de vârstă,stare sufletească, îmbogăţirea experienţei culturale şi
existenţiale. Autorul atrage atenţia că mutaţia valorilor estetice „nu implică
progresul”. De exemplu, Shakespeare, care vine după Dante, nu-i e superior
acestuia, după cum nici Goethe nu-i esuperior lui Shakespeare. Operele literare
nu sunt comparabile „decât în sânul aceluiaşi conţinut şi […] în sânul aceleiaşi
formule estetice”. Spre exemplu, Shakespeare e superior tuturor dramaturgilor
din marea epocă elisabetană. Aşadar, caracterul de „unicitate“ al unei civilizaţii
sau culturi derivă din raportul diferit dintre puterea de invenţie şi cea de
adaptare, dintre creativitate si asimilare. Împrumuturile devin, însă, de îndată ce
se lovesc de limita etnică, adaptări la temperamentul etnic respectiv. Ele nu
rămân simple imitaţii, ci intră într-un proces de difracţie, întrucât asimilarea se
produce în sensul particular al rasei, devenind o valorificare. Prin această
funcţie devianta rasă constituie un prim filtru, o primă limitare în circulaţia
universală a esteticului. A doua limitare e cauzata de spiritul veacului
(străvechiul saeculum al lui Tacitus). Factorul temporal are o acţiune tot mai
determinantă în epoca modernă, când ritmul timpului s-a schimbat, devenind
mult mai accelerat.
În ceea ce peiveşte relativitatea şi subiectivitatea judecăţilor de valoare,
E. Lovinescu atrage atenţia asupra faptului că frumosul nu are caracter universal
şi unic, ci variază de la o rasă la alta, de la o epocă la alta, dar şi de la individ la
individ. Ceea ce poate fi frumos pentru o persoană, pentru alta poate fi urât. Dar
şi mai mult, judecăţile de valoare ale unei persoane se pot schimba de la o
perioadă la alta. Esteticul este diferit de ştiinţele exacte, deoarece: ,,conceptul
frumosului este o creaţie individuală pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia.
Estetica se pulverizează, în principiu, în tot atâtea estetice, câţi indivizi sunt:
punct extreme al unui relativism căruia orice argumentare rămâne inoperantă.” 3
Pe când ştiinţele exacte oferă adevăruri cu caracter obiectiv, estetica şi toate
judecăţile de valoare vor avea un caracter subiectiv, de la un individ la altul.
3
Ibidem, p.272
Frumosul pentru E. Lovinescu prezintă mai multe nuanţe şi se manifestă în
funcţie de talent, de simţ, de educaţia estetică realizată în diferite ramuri ale
artei şi are o valoare ce depinde de artiştii ce-l realizează. Foarte importantă de
reţinut este ideea că: nu societatea sau epoca determină idealul artistului, ci
artistul determină idealul de viaţă al contemporanilor, căci imitaţia începe de jos
în sus.
Relativismul şi subiectivismul judecăţilor de valoare pornesc şi de la ceea
ce criticul numeşte ,,proces de pulverizare a sentimentului estetic” care: ,,se
continuă nu numai la indivizi ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente.
O operă de artă ne poate place mai mult azi şi mai puţin mâine; o carte mai mult
la o primă lectură decât la a doua sau invers; într-o astfel de variabilitate,
intervine de cele mai multe ori, dispoziţia momentului în nicio legătură cu
obiectul estetic; dar în afară de acest element arbitrar, variaţiile pot fi dictate şi
de evoluţia normală a gustului estetic a individului, evoluţie determinată de
experienţă, de exerciţiu continuu, de vârstă căci una admirăm la tinereţe şi alta
la bătrâneţe.”4
Florin Mihăilăsescu, în capitolul intitulat „Mutaţia valorilor estetice”
afirmă: ,,Admiţând posibilitatea unei minime generalizări, Lovinescu se expune
unor obiecţii legitime care tind să pună sub semnul întrebării îndreptăţirea
relativismului său estetic. […] reţinem numai că într-adevăr relativismul
lovinescian este el însuşi relativ, sau dincolo de jocul de cuvinte este o
concepţie moderată şi echilibrată care respinge puncte de vedere extreme, din
perspectiva lucidităţii moderne. Fixat în cadre nici prea strâmte nici prea largi,
esteticul constituie un concept mobil a cărui istorie poate fi studiată. Limitat de
rasă şi de timp, dar nu şi de variaţiile individuale întrucât nu sunt caracteristice,
el evoluează sub aspect istoric prin transformări bruşte, prin soluţii de
continuitate cum îi place criticului să spună, sau cu un termen mai «ştiinţific»
prin mutaţii. Aceste mutaţii nu aparţin unui frumos în sine, inexistent, ci
4
Ibidem, p. 274
evoluţiei sensibilităţii estetice a publicului consumator de artă. Valoarea estetică
este, prin urmare, la Lovinescu strâns legată de sensibilitatea în care se
răsfrânge. Ea este o «creaţie a spiritului omenesc, fără existență obiectivă».
Dependenţa valori estetice de gustul contemplatorului sau receptorului de artă
conduce la un subiectivism axiologic radical …”5
Lovinescu îi va dezaproba pe cei care fac critică sincronică, deoarece
aceasta nu este suficientă şi pentru că aceşti critici sunt refractari la încercările
de înnoire, dar va aprecia că această critică este în acord cu formula estetică a
epocii sale. Revizuirile din perspectivă istorică vor reprezenta o componentă
necesară criticii sincronice supusă mutaţiei valorilor.
Tot în volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice, Lovinescu îşi va
afirma afinităţile cu ,,poezia pură”, menţionând că poezia modernă se îndreaptă
spre ,,poezie pură”, spre, ,,poezia inefabilului”, adică spre o poezie care să
comunice emoţia artistică prin muzicalitate şi putere de sugestie, prin funcţiile
limbajului: ,,noţională” şi ,,sugestivă”. Va încerca să demonstreze că o dată cu
trecerea timpului ,,partea vie” a operei îşi pierde consistenţa şi ne rămâne
doar ,,schema ideologică”, pe care o putem înţelege cu ajutorul studiului, altfel
spus, odată cu trecerea timpului operele nu vor mai putea fi simţite, ci doar
înţelese. Nu putem să simţim decât operele apropiate de modul nostru de a
gândi şi de a concepe existenţa. Si ca o consecinţă a acestor idei criticul susţine
că nu vom putea înţelege fenomenul pur estetic al unei civilizaţii dispărute
pentru că nu cunoaştem şi nu simţim sensibilitatea acelei civilizaţii. Pentru a
înţelege o operă de artă veche trebuie să cunoaştem concepţia de viaţă a epoci în
care a apărut opera respectivă.
Privind totul din perspectiva timpului şi a evoluţiei, E. Lovinescu
teoretizează mutabilitatea valorilor şi notează că înseşi sentimentele umane se
modifică. Orice lucru care există nu va putea fi prezentat într-o singură formă
neschimbată, ci sub diferite aspecte care se deosebesc în funcţie de
5
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p-287
subiectivitatea noastră. Astfel, o dată cu trecerea timpului ,,plăcerile estetice” se
vor transforma în ,,plăceri intelectuale”, iar o operă de artă, deoarece este
expresia unei stări de sensibilitatea generală, va fi mai bine înţeleasă în timpul
în care a fost scrisă. Variabil din punct de vedere istoric este şi interesul
publicului. Se conturează astfel, modul în care ia naştere profilul unei generaţii
din suprapunerea a două acţiuni contrare: una diferențiatoare rasa, care singură
duce la închidere şi izolare şi alta unificatoare – imitaţia, care corectează rasa şi
uniformizează totul, tinzând spre universalitate.
După ce a stabilit o serie de generalităţi asupra teoriei mutaţiei valorilor
estetice, criticul va atrage atenţia că acestea se aplică la literatura noastră
contemporană, deoarece în cazul civilizaţiei noastre ,,dislocările de
sensibilitate”, adică ruperea de formele vechi care nu asigură progresul, s-a
făcut brusc în toate domeniile printr-o sincronizare violentă cu formele de artă
ale Apusului, suprimând fazele intermediare. Remarcă şi faptul că mutaţiile sunt
mai sensibile de la o generaţie la alta pentru că limba română nu avea încă o
formă definită. Faţă de poezie, proza va prezenta mai multe elemente de progres
şi mai puţine mutaţii violente pentru că are caracter obiectiv şi se supune unor
reguli; pe când poezia, fiind subiectivă este expusă unor variaţii numeroase şi
bruşte; în consecinţă poezia română de dinainte de M. Eminescu nu are decât
valoare istorică, în concepţia criticului. Mutaţia valorilor estetice va îngloba şi
critica căci la fel ca şi arta şi critica este caducă, adică lipsită de trăinicie.
Operele îşi vor pierde din valoarea pe care au avut-o, la momentul apariţiei, în
decursul veacurilor şi prin trecerea generaţiilor, căci ,,semnul prefacerilor” se va
aşeza peste tot ce este omenesc. „Vii, actuale, pline de sevă şi de vibraţie cât
timp răspund sensibilităţii timpului, palide umbre eliziene, de îndată ce viaţa li
s-a scurs din vinele golite, operele literare se mistuie în uitare sau, de sunt
reprezentative, se încadrează în columbariile istoriei literare. Acţiunea timpului
se traduce prin dislocarea straturilor conştiinţei estetice, dislocare bruscată,
uneori, de apariţia revoluţionară a unui mare scriitor, cele mai adesea însă lentă,
prin alunecări insesizabile aproape. Într-o temperatură nouă estetică alte valori
se afirmă, iluminate de flacăra altei critice, - într-o cursă de flăcări spre ţelurile
necunoscute ale întregii individuaţii…”6
Prin urmare, mutaţia valorilor estetice este pusă în relaţie cu ideea
conform căreia de operele trecutului nu ne putem apropia afectiv, ci numai
intelectual, întrucât sensibilitatea contemporană nu se suprapune gusturilor
epocilor precedente, esteticul dintr-o operă fiind abordat diferit odată cu
trecerea timpului. Astfel, conţinutul unei opere rămâne acelaşi, dar interpretările
evoluează cu timpul. Un exemplu dat de autorul însuşi este romanul ce îl are
protagonist pe Don Quijote, scris de Cervantes ca o parodie a romanelor
cavalereşti, dar citit astăzi ca o parabolă a idealismului omului modern, în
opoziţie cu spritul pragmatic al lui Sancho Panza. Prin revizuiri şi mutaţia
valorilor estetice, Lovinescu diferenţiază prestigiul cultural de adevărata valoare
estetică.
Mutaţia valorilor estetice are loc pe baza funcţionării principiului
simulare-stimulare: se importă mai întâi forma, pentru ca, ulterior să se creeze
un fond autentic, reprezentativ pentru spiritualitatea românească. În sens larg, se
acceptă schimbul de valori între culturi, care capătă însă acum un aspect
integral şi revoluţionar.
Impunând primatul şi autonomia esteticului în dauna altor valori ale
operelor de artă, Lovinescu devine cel mai important critic de direcţie din
perioada interbelică. Prin încurajarea poeziei intelectualizate, a prozei urbane de
analiză psihologică şi a criticii eseistice, Lovinescu a contribuit la modernizarea
literaturii române. Fără a avea gustul monumentalului, precum Călinescu, şi
preferând critica sincronistă, Lovinescu rămâne, prin acţiunea sa de ecarisaj
critic şi prin promovarea unor autori precum Rebreanu, Camil Petrescu sau Ion
Barbu, un nume de rezonanţă al criticii literare româneştii interbelice.