EUGEN LOVINESCU 

Mutatia valorilor
in cadrul literaturii romane
„desi, in mod normal, o suta de ani n-ar trebui sa ofere prea multe posibilitati
pentru jocul mutatiei valorilor, fenomenul nu e numai vizibil, dar chiar izbitor. Explicatia
lui sta in faptul ca, pe cand in culturile de formatie evolutiva dislocarile de sensibilitate
se fac incet, in civilizatiile de formatie revolutionara, cum e a noastra, dislocarile se fac
brusc in toate domeniile: prin-tr-o violenta sincronizare cu formele de arta ale Apusului,
pentru a ne pune dintr-o data, pe picior de egalitate, fazele intermediare, lente,
organice, au fost suprimate. In afara de aceasta, intrucat literatura se realizeaza in
material verbal si limba noastra n-a luat inca o forma definitiva, mutatiile devin si mai
sensibile de la o generatie la alta. Nu tot asa e, de pilda, la popoarele cu o expresie
stabilizata de sute de ani; in timp ce limba franceza de azi, de pilda, si-a pastrat
fizionomia avuta pe vremea lui Racine, de la scrisul lui Eliade Radulescu pana la cel al
nostru deosebirea e incomparabil mai mare.
Revenind la domeniul nostru de experimentare, e o distinctie de facut intre proza
si poezie: tocmai prin caracterul ei de obiectivitate si de supunere la unele regule mai
stabile proza [] prezinta elemente evidente de progres, fara sa prezinte si mutatii
violente. [] Nu acelasi lucru se poate spune si despre poezie: subiectiva, deci strict
individuala, tradusa intr-un material incarcat nu numai de un sens notional, ci si de
infinite sugestii, poezia, la toate popoarele de altfel, este expusa la variatii mult mai
numeroase si mai brusce, la mode, la curente, la felul de expresie metaforica, de
combinatii ritmice, la o cautare mai staruitoare de originalitate."
■ Teoria mutatiei valorilor estetice sta in centrul sistemului critic lovinescian; din
acest motiv, E. Lovinescu a revenit adesea asupra ei (inclusiv in paginile de MemoriI),
cu explicatii, nuantari si ilustrari suplimentare. Si acest fragment din Istoria literaturii
romane contemporane, prin care criticul deschide o discutie teoretica inainte de a-1
analiza pe Vasile Alecsandri, aduce o precizare si o disociere importanta, privind
ritmurile diferite in care are loc mutatia valorilor estetice in „culturile de formatie
evolutiva", respectiv in „civilizatiile de formatie revolutionara". Se observa cu usurinta
ca, desi Lovinescu se rezuma sa constate, nu sa evalueze procesul evolutiei si mutatiei,
el nu are rezistenta si vehementa unui Maiorescu fata de „formele fara fond".
■ Observarea acestei diferente semnificative fata de programul conservator
maiorescian ajuta la o mai buna intelegere a ambelor atitudini: asa cum organicismul lui
Maiorescu poate fi decodat mai usor prin contrast cu sincronizarea rapida, abrupta,
revolutionara pe care o are in vedere Lovinescu, si viziunea liberala a acestuia din urma
se precizeaza mai exact prin „ruptura" fata de conservatorismul criticului precursor. Desi
Lovinescu este post-maiorescian prin apararea autonomiei esteticului (a disocierii
acestei valori de altelE), el se deosebeste net de mentorul Junimii prin increderea in
posibilitatea ca formele importate sa-si creeze, in timp, un fond adecvat. Nu e
intamplator faptul ca, daca Maiorescu era polemic fata de agentii culturali ai acestui
import masiv, Lovinescu isi centreaza criticile si ironiile tocmai pe factorii rezistentei
autohtone in fata acestei influente occidentale.
 ■ Se remarca, de asemenea, in acest fragment lovinescian (ca si in altele, destul
de numeroasE) o modalitate aproape atipica, in spatiul cultural romanesc, de a vedea si
a considera timpul. Nu mai este vorba, acum, de acel timp etern sub care se inscriu
marile opere, capodoperele ce scapa de fapt eroziunii timpului. Nici de timpul
„romanesc", oarecum imobil, al vesniciei nascute la sat (despre care vorbeste BlagA),
plasat in afara istoriei si perceput ca o forma de rezistenta la agresiunile acesteia.
Dimpotriva, factorul timp este pentru Lovinescu durata, oscilanta in functie de un anumit
spatiu: intr-un fel se petrec lucrurile in culturile occidentale (unde toate etapele unei
evolutii culturale au avut loc in succesiune fireasca, lenta, de-a lungul a secole intregI),
si cu totul altfel intr-o cultura tanara ca a noastra (unde, avand de recuperat o mare
intarziere istoric-culturala, ne sincronizam intr-un mod aproape „violent", revolutionar,
suprimand „fazele intermediare, lente, organice"). Ultimul termen indica o realitate de
care trebuie tinut cont: organicismul, pentru a fi unul autentic, necesita o curgere mai
ampla si mai linistita a secolelor, o acumulare lenta, o stratificare fireasca a varstelor
culturale. Or, este limpede ca istoria si geografia Romaniei nu i-au ingaduit tarii noastre
astfel de momente de „respiro", de constructie sistematica si durabila.
■ Pe acest fundal teoretic, E. Lovinescu face in acelasi spirit o alta observatie
justa, iesita tot din comparatia Est/ Vest: „dislocarile de sensibilitate" se fac „incet" in
Apus si „brusc" la noi, tocmai datorita conditiilor specifice, atat de diferite. Pentru cultura
romana, culturile occidentale (si mai ales cea francezA) constituie un catalizator, un
ferment al modernizarii. Prin imitatie, obtinem formele (formele goale, care ii indignau
pe Maiorescu si EminescU), urmand ca apoi ele sa fie „umplute" cu un fond specific. Un
exemplu de intensitate si rapiditate cu care se desfasoara acest proces il reprezinta
evolutia verbala, modificarile de limba literara. Daca limba franceza din epoca „si-a
pastrat fizionomia avuta pe vremea lui Racine", in spatiul limbii literare romanesti, „de la
scrisul lui Ebade Radulescu pana la cel al nostru deosebirea e incomparabil mai mare".
■ Foarte interesanta si corecta in datele ei este si disocierea operata intre spatiul
prozei si cel al poeziei. Si aici se pot constata ritmuri diferite de evolutie, mutatii mai
lente ori mai rapide, in functie de specificul fiecarui gen, in parte. Proza, datorita
caracterului ei de obiectivitate si supunerii la un anumit set de reguli „mai stabile",
evolueaza, dar nu intr-un mod atat de izbitor ca poezia — in esenta subiectiva,
individuala, „expusa la variatii mult mai numeroase si mai brusce, la mode, la curente,
[], la o cautare mai staruitoare de originalitate". Diferenta poate fi vizualizata mai bine
printr-o comparatie: intr-un fel se deplaseaza si isi modifica directia un vapor de
anvergura Titanicului, si cu totul altfel mai multe salupe rapide, „nervoase", cu trasee
individuale schimbatoare, imprevizibile.
■ Prin urmare, perspectiva lui E. Lovinescu e nu integratoare, ci diferentiatoare:
mentorul „Sburatorului" modernist vede lucrurile nu la modul conceptual, categorial, ci,
dimpotriva, in dinamica si imprevizibilul lor, la nivelul unei realitati (istorice, sociale,
culturalE) in permanenta evolutie si metamorfoza. De aceea el nu se sfieste sa se
revizuiasca, uneori, atunci cand considera ca judecatile de valoare mai vechi isi pierd
valabilitatea. Nu numai literatura se schimba, o data cu timpul: se schimba si criticul
care o comenteaza.
Dupa E. Lovinescu, timpul „intervine cu o actiune a carei forta creste in decursul
istoriei, pana a deveni, in zilele noastre, precumpanitoare". Exista un spirit al veacului
(saeculum, cu termenul lui TacituS) care configureaza intr-un anumit fel viata omenirii:
in fiecare secol, intr-un alt mod. Sincronismul, echivalent cu aceasta presiune a spiritului
veacului asupra diferitelor culturi, este o forta de coeziune, de unificare. Acestea nu se
produc insa in toata puterea cuvantului, intrucat, „trecute prin medii cu un indice de
refractie variabil, ideile se nationalizeaza totusi". Altfel spus, la presiunea unui model
cultural strain, fiecare cultura influentata „raspunde" intr-un anumit fel, conform datelor
specificului sau. Diferentele apar, dupa cum se poate vedea, si la nivelul genurilor
literare: in timp ce liricul se sincronizeaza mai rapid, mai violent si mai „zgmotos" (un
exemplu: la foarte putina vreme dupa Eminescu, marele nostru romantic, Tristan Tzara,
plecat din Moinesti, ajunge sa propage in toata lumea revolutia dadaista), epicul
„prezinta elemente evidente de progres, fara sa prezinte si mutatii violente". De precizat
ca acest „progres" nu are, asa cum foloseste termenul E. Lovinescu, o conotatie
axiologica. Literatura mai noua nu este superioara celei mai vechi prin noutatea ei. Noi
sunt numai modalitatile scriiturii, tematica, accentele puse pe unul sau altul dintre
elementele de compozitie. In teoria sincronismului lovinescian intra si aceste precizari,
foarte importante.

Simbolismul

Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la finele secolului XIX, care se

opunea naturalismului și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și
fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat și descifrat cu ajutorul simbolurilor;
mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent Adesea se consideră că poeti
ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud și Paul Verlaine fac parte din acest curent,
dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie. Definit în sens
strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeti cum ar fi
Stuart Merrill, Albert Samain și Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mișcării în
1886, în ziarul Le Figaro.
În acel articol, Jean Moréas vorbește despre o artă care va fi inamica
declamatiei, a didacticismului sau a falsei sensibilităti și proclamă că poezia trebuie să
sugereze, nu să descrie. La acestea adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor
rafinate și pretioase și a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic. Deși
simbolismul francez a durat foarte putin, el a fertilizat poezia modernă, negând gândirea
știintifică, rationalistă. Pe drumul deschis de simbolism au pășit ulterior Arthur Rimbaud
cu experieta clarviziunii, s-au născut tema lui Charles Baudelaire a corespondentelor și
una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care lumea întreagă e doar o imensă
carte.
Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului,
imaginea femeii, decadenta, arta pentru artă. Manifestul simbolist a fost ulterior pus în
versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles („Vocalele”), un exemplu perfect
de sinestezie literară și Charles Baudelaire în poemul  Correspondances 
(„Corespondente”), în care natura este definită drept un "templu de simboluri".În
opozitie cu retorismul romantismului, simbolismul preferă un ton mai intim și confesiv,
iar spre deosebire de răceala și formalismul parnasianismului, se îndreaptă spre emotia
și muzica interioară a ideii.