Iona

Marin Sorescu
Tema și viziunea despre lume într-un text dramatic

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii, autor al

unei opere vaste, care cuprinde toate cele trei genuri literare. Piesele sale de teatru s-au
bucurat de o primire excepțională națională și internațională, drama „Iona” fiind reprezentată
pe marile scene ale lumii.
Aceasta a constituit debutul lui Marin Sorescu în ceea ce privește dramaturgia. Este
scrisă în 1965, fiind publicată în 1968, în revista „Luceafărul” și inclusă în triologia intitulată
„Setea muntelui de sare”, alături de alte două drame, anume „Paracliserul” și „Matca”. Titlul
triologiei ste semnificativ sugerează căutarea perpetuă a absolutului.
Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. Acestea sunt
divizate în acte, alcătuite, la rândul lor, din scene, prin care se marchează intrarea sau ieșirea
unui personaj din scenă ori schimbarea locului acțiunii. Autorul prezintă, în mod indirect,
gândurile și sentimentele, prin intermediul personajelor, care comunică între ele, dialogul
determinând înaintarea acțiunii. Intervenția directă a autorului este evidentă doar prin
didascalii.
Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care dezvoltă un
conflict puternic între date contradictorii ale realității create, având un final grav, care
îndeamnă la meditație.
Piesa de teatru „Iona”, subintitulată „tragedie în patru tablouri”, are un singur personaj,
care dialoghează cu sine, într-un solilocviu de natură filosofică, pe tema destinului uman.
Această operă literară este reprezentativă pentru teatrul modern.
Drama lui Sorescu are drept sursă de inspirație mitul biblic al lui Iona. Personajului
mitic i se încredințase misiunea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu în cetatea Ninive.
Copleșit de povara misiunii, acesta fuge, îmbarcându-se pe o corabie, dar Domnul îl
pedepsește și trimite o furtună puternică pe mare, ceea ce îi determină pe corăbieri să-l arunce
în valuri pe intrus, pentru a potoli urgia. Iona este înghițit de un monstru marin, în pântecele
căruia petrece trei zile și trei nopți, după care este iertat de Dumnezeu, care poruncește
monstrului să-l elibereze pe uscat.
Dramaturgul adaptează valențele mitului la problematica omului modern, corelându-l
cu latura existențială a destinului omenirii, autorul afirmând: „Îmi vine să spun că Iona sunt eu…

1
Cel care trăiește în Țara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite.
Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții”.
Titlul este un substantiv propriu, care desemnează numele personajului principal, nume
preluat din Biblie. Dramaturgul are însă certitudinea că „în vreo limbă veche”, „Io” înseamnă
„eu”, devenind simbolic și reprezentând individul, în general.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, are un singur personaj și doi figuranți, Pescarul
I și Pescarul II. Modul de expunere este solilocviul, numit și monologdialogat, în care individul
vorbește cu dublul său. Autorul intervine, în mod direct, în didascalii, oferind explicații asupra
problematicii piesei.
Drama debutează cu indicații scenice lămuritoare asupra naturii personajului: „Ca orice
om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde […] Se
dedublează și se <<strânge>> după cerințele vieții sale interioare…”
Incipitul piesei se axează pe dorința personajului de a-și auzi ecoul, în timp ce își strigă
numele, din nevoia acerbă de a comunica. Motivul dublului, ca unic partener de „dialog”, derivă
din cel al singurătății.
Expozițiunea din primul tablou îl prezintă pe Iona ca fiind un pescar pasionat, dar
ghinionist, care se află pe o mare bogată în pește. Își manifestă astfel dorința de a pescui „într-
o altă mare”, ceea ce trădează speranța sa într-o compensație a nenorocului, dar într-o altă
existență. Compensația se ivește doar în vis, aceasta oferindu-i o pradă bogată.
După eșecul pescuitului direct din mare, pescarul fără noroc preferă să prindă pești
dintr-un acvariu: „[…] de câte ori plec la pescuit, iau și acvariul. Când văd că e lată rău, că am
stat o zi întreagă degeaba, scot undița și o arunc în acvariu”. Chiar dacă „au mai fost prinși o
dată”, chiar și peștii captivi „trag greu”. Iona are astfel sentimentul ratării și al incapacității de
a-și schimba destinul, fiind constrâns să-și accepte eșecul, mulțumindu-se cu peștii prinși de
oameni norocoși.
Personajul este un idealist. El compară destinul oamenilor cu cel al peștilor, care „trec
prin nade frumos colorate” în intenția de a prinde una. Raționamentul său este o algorie, care
face aluzie la tentațiile vieții, dar și la idealul pe care fiecare îl caută de-a lungul existenței.
Totuși, înainte de a ajunge la împlinirea speranțelor, intervine finalul, căci „ni s-a terminat apa”,
așa cum afirmă în mod simbolic personajul.
La sfârșitul primului tablou se conturează intriga piesei, Iona fiind înghițit de peștele
uriaș, pe a cărui gură se afla când a aruncat năvodul. „Intrarea” simbolică în burta peștelui este
marcată și de pierderea identității și identificarea cu peștii: „Noi, peștii, înotăm…”
Tabloul al doilea conturează desfășurarea acțiunii și debutează cu motivul captivității
umane într-un spațiu claustrant, motiv asociat cu trecerea implacabilă a timpului. Pentru
personaj „e târziu”, fiind predestinat, fără posibilitatea de a se sustrage.

2
 Teama de necunoscut îl determină să invoce biecte care aparțin universului său familiar,
cum ar fi „salcâmul din fața casei”, „papucii de lângă pat”, „cuierul”, iar întunericul total este
asociat morții, ceea ce îl determină să dorească să împartă universul cu ceilalți oameni, simțind
nevoia de solidaritate, de comuniune. Constatarea fermă că nu îi este somn denotă încrederea
că firul vieții continuă, în speranța unei compensații, întrebându-se totuși retoric: „de ce trebuie
să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”, intuind deci implacabilitatea destinului fiecăruia.
Ca rod al unei iluminări divine, personajul revine la conștiința sinelui, afirmând: „sunt
înghițit”. Certificarea condiției sale necesită dovezi palpabile; astfel, Iona își ia în stăpânire eul,
constatând că poate merge, poate vorbi, neputând păstra tăcerea „de frică”. Liniștea este
echivalentă „pustietății”, care îl înconjoară, iar el se teme de singurătate și de aceea preferă să
comunice permanent cu dublul său.
Inventivitatea, dar și naivitatea personajului determină ideea unei creații fără utilitate
practică, utilă însă în planul spiritual, definită de personaj ca „un locaș de stat cu capul în mâini
în mijlocul sufletului.”
Tabloul al treilea prezintă drept cadrul al acțiunii interiorul Peștelui II, care înghițise
Peștele I, o metaforă care face referire la existența umană, printr-o sugestie acvatică: „peștele
cel mare înghite peștele cel mic”. Pe fundal este așezată „o mică moară de vânt”, simbol al
zădărniciei existenței umane.
Deși se află claustrat în burțile peștilor, personajul își demonstrează latura optimistă a
personalității, trăind cu speranța că va ieși din captivitate, printr-o naștere simbolică. Recurge
apoi la analogia dintre propria situație și cea a pruncului din burta mamei, care simte, de
asemenea, nevoia de a comunica permanent cu ceilalți copii nenăscuți. Implicațiile benefice ale
comunicării sunt resimțite de individ de dinainte de a se naște.
Dintr-o dată își fac apariția Pescarul I și Pescarul II, „cu câte o bârnă în spinare”; ei nu
sunt capabili să comunice, dar Iona se bucură de prezența lor și ar dori să-i însoțească pentru a
scăpa de singurătate, însă aceștia sunt atât de diferiți încât nu-și pot asuma un destin comun.
Personajul este un idealist, pe când figuranții sunt firi pragmatice, care preferă să-și accepte
soarta cu specific național, decât să comunice cu cei din jur.
Iona nu încetează să creadă în sine, afirmând: „o scot eu la capăt într-un fel și cu asta,
nicio grijă!”. Pescarii ies din scenă, iar personajul, aflat încă sub impresia întâlnirii
surprinzătoare cu cei doi oameni, hotărăște să pună în practică un gând anterior, anume acela
de a face o fereastră, căci „dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate”. În mod ingenios,
acesta folosește propria unghie pentru a crea ceea ce-și dorește, devenind însuși „o unghie”,
„una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu”. Se transformă astfel într-o armă
de luptă contra unui destin neprielnic. Dar eliberarea din interiorul peștelui al doilea presupune
captivitatea în stomacul peștelui al treilea.

3
 Comunicând în continuare cu sine, Iona se gândește la mama sa și dorește să-i scrie un
bilet prin care să o roage să-l nască din nou. Sentimentul actual al eșecului determină dorința
unei noi existențe compensatorii. Nașterea sa trebuie perpetuată la nesfârșit, generând o
multitudine de vieți pentru idealistul Iona, care își implora mama: „naște-mă mereu”. Gândul
de a-i scrie acesteia este pus în practică prin sacrificiu personal, căci el își taie „o bucată de
piele”, pe care scrie cu propriul sânge și așază mesajul în bășica peștelui. Fiind însă ghinionist, o
sparge din greșeală, iar comunicarea cu exteriorul devine iluzorie.
Finalul tabloului al treilea este dominat de sentimentul spaimei spontane a
personajului, care se simte privit de o mulțime de ochi ai „puilor monstrului de mare”, „cei
nenăscuți, pe care-i purta în pântec”. Coșmarul că aceștia îl vor devora simbolizează suferința
claustrării, care devine de nesuportat.
Tabloul al patrulea îl surprinde pe Iona în gura ultimului pește spintecat: „barba [sa]
fâlfâie afară, unde se zărește o plajă.”. El se bucură sincer de momentul ieșirii din captivitate,
m0ment care prezintă punctul culminant al piesei, ajungând să aprecieze simplitatea,
banalitatea realității, respirând aerul curat din exterior.
Pustietatea se prelungește însă și dincolo de granițele temniței; Iona este singur, cu
excepția câtorva momente când, prin fața sa, trec cei doi pescari „muți”, purtându-și în
continuare bârnele.
Privind către zarea îndepărtată, personajul observă că întreg orizontul nu este decât „o
burtă de pește”, prelungită la infinit printr-o multitudine de burți. Se zărește astfel „un șir
nesfârșit de burți, ca niște geamuri puse unul lângă altul”, o eternă claustrare. Eliberarea se
conturează ca o iluzie, claustrarea persistă, iar Iona se simte „închis între toate aceste
geamuri”.
Finalul piesei constă în conștientizarea deplină a identițății, personajul afirmând cu
tărie: „Iona. Eu sunt Iona”; el recurge la sinucidere, spintecându-și burta cu un cuțit, moartea
reprezentând singura modalitate de eliberare. Cuvintele sale finale, care preced tăcerea
veșnică, „Răzbim noi cumva la lumină”, exprimă încrederea acestuia că, într-o altă dimensiune
existențială, va dobândi libertatea spirituală.
Piesa de teatru „Iona” este o operă literară modernă, care se încadrează curentului
neomodernism, pentru că întrunește trăsături definitorii ale acestei clasificări: este o dramă cu
textură ideatică adâncă, se fundamentează pe un mit biblic, adaptat omului modern, o
conștiință profundă, dilematică. Dezvoltă tipologia însinguratului, inadaptat la realitatea căreia
îi aparține, prezentând frământările lăuntrice ale conștiinței, redate prin maniera inovatoare a
solilocviului, îmbinând motivul dublului, cu cel al sorții schimbătoare și al timpului; conflictul
principal se petrece în planul conștiinței.
În opinia mea, pescarul Iona reprezintă condiția omului modern care se descoperă
singur în univers și aspirația acestuia spre cunoaștere și comunicare. Rescrierea modernă a

4
mitului biblic îi oferă lui Marin Sorescu posibilitatea de a releva tema speranței ca mod de a fi
într-o lume închisă. Iona este pescarul care trăiește viața printr-o mișcare neîncetată din
pântecele unui pește în altul, constatând că ieșirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite
noi.
Drama soresciană se axează pe evidențierea unui personaj-prototip al umanității, care
exemplifică, prin destinul personal, capacitatea de a se elibera spiritual de captivitate și
singurătate, prin luarea în stăpânire a sinelui.