Sunteți pe pagina 1din 5

Marin Sorescu - Iona – tema si viziunea despre lume

Referitor la dramaturgia lui Marin Sorescu, Eugen Simion vorbeste


despre faptul ca autorul se gaseste sub semnul “cautarii spirituale”. Elocvent
in acest sens este chiar titlul volumului publicat in 1974, “Setea muntelui de
sare”, metafora ca traduce setea fara limite de absolut a omului.Alaturi de
“Matca” si “Paracliserul”, Iona, publicata pentru prima data in 1968 in revista
“Luceafarul”, face parte din acest volum,fiind o parabola pe tema destinului
uman, a incercarii de a iesi din absurdul vietii.

Poetul Marin Sorescu nu a adoptat o forma teatrala in care sa-si


dezvolte metaforele lirice,ci, fiind scriitor de factura intelectuala, a scris
teatru de idei; piesele sale reprezinta fie monologuri dramatice, fie dialoguri
parabolice, inspirate vadit din teatrul existentialist si absurd. Dintre
dramaturgii romani, se inrudeste spiritual cu Eugen Ionescu, ambii autori
relevand revolta omului confruntat cu absurdul circumstantelor care ii
determina, la intamplare, existenta. Acelasi Eugen Simion, cel mai pertinent
dintre criticii operei lui Sorescu, il defineste drept un “ironist subtire”,cu o
uimitoare inventie verbala, “un intelectual serios care mediteaza la ceea ce
scrie si scrie invaluind tragicul, sublimul ori grotescul in plasa fina a ironiei”

Dupa Marin Sorescu, “teatrul este el insusi o forma a poeziei, metafora


concretizata, imagine complexa de la cel mai rudimentar concret la cel mai
izoteric abstract”. Apartinand teatrului modern, in “tragedia in patru
tablouri” “Iona” se estompeaza granitele dintre speciile dramatice
traditionale, si anume tragedia, comedia si drama, valorificand, in mod
aparent paradoxal, categorii estetice ca grotescul, frumosul, tragicul,
dramaticul, absurdul, ludicul si straniul in maniera lui Ipsen concomitent.

Realizata compozitional in patru tablouri, sub forma unui monolog de


tip solilocviu, cu trei personaje: Iona, Pescarul I si Pescarul II, cu precizarea in
cazul celor doi, “fara varsta”, figuranti, reprezentand alter-ego-uri, drama
este o reusita metafora pe tema destinului omenirii, dupa cum marturisea
autorul: “imi vine pe limba sa spun ca Iona sunt eu... Cel care traieste in Tara
de Foc e tot Iona, omenirea intreaga este Iona, daca-mi permite. Iona este
omul in conditia sa umana, in fata vietii si a mortii”. “Ca orice om foarte
singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune pune intrebari si-si
raspunde, se comporta tot timpul ca si cand in scena ar fi doua personaje. Se
dedubleaza si se strange dupa cerintele vietii sale interioare”. Dialogul
interiorizat al personajului, replicile sale, in realitate mici poeme, conduc la
fragmente de poezii din culegeri anterioare, astfel ca drama ar putea fi
considerata, din acest punct de vedere, teatru de avangarda.

Piesa lui Marin Sorescu are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona,
sugerat inca din titlu. Iona este insarcinat in taina sa plece la Ninive pentru a
propovadui cuvantul Domnului si a-i avertiza pe locuitori sa se pocaiasca.
Fiul lui Amitai, insa, nu da ascultare poruncii si fuge cu o corabie la Tarsis.
Dumnezeu starneste o furtuna pe mare iar Iona este aruncat in valuri si
inghitit de un chit. Dupa trei zile de rugaciune, este aruncat pe tarm, dar
Iona trebuie sa se intoarca la Ninive, unde locuitorii ii vor da crezare si se vor
pocai. Eroul lui Sorescu, este, intr-un anumit sens, chiar opusul lui Iona din
mitul biblic, care este eliberat dupa pocainta. Pescarul lui Sorescu se afla de
la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea eliberarii in fapt si fara a fi
savarsit vreun pacat.

Echivalentele cu mitul nu pot explica in totalitate insa sensurile


parabolei lui Sorescu, caci poetul-dramaturg nu s-a gandit sa faca din “Iona”
o drama crestina. Mai mult chiar, mitul este desacralizat, golit de continut
religios; in abdomenul pestelui, eroul lui Sorescu isi aminteste foarte vag de
profetul biblic inghitit de chit, dar nu mai stie ce a urmat.

Autorul insusi, trebuind sa-si explice opera, ramane in


ambiguitate:”Am fost intrebat daca burta chitului simbolizeaza calatoria in
cosmos sau singuratatea intrauterina. In ce masura Iona e primul si ultimul
om? [...] Totul mi se incurca in memorie. Stiu doar ca am vrut sa scriu despre
un om singur, nemaipomenit de singur”.

Traind intr-o epoca macinata de ideologii, supercivilizata si


conformista, ce i-a produs pe marii apologeti ai singuratatii: Nietzsche, Albert
Camus, Jean Paul Sartre sau Martin Heidegger, Marin Sorescu nu putea evita
o stare generalizata de spirit: omul brutalizat de propria sa existenta. In
esenta problematicii ei, “Iona” pune intrebari ale contemporaneitatii,
devenind produsul unei sincronizari intre dramaturgia romaneasca si cea
universala.

Din punct de vedere tematic, “Iona” porneste de la metafora lui


Nietzsche: “Solitudinea m-a inghitit ca o balena” si da expresie strigatului
tragic al omului insingurat, ce face eforturi disperate spre a-si regasi
identitatea: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” – spune in final
personajul. Pe de alta parte, monologul amplu al lui Sorescu dezvolta
imaginea lumii ca “ierarhie de sfere” sau “serie biologica de stereotipii” ,
careia omul se straduieste sa-i reziste. Marian Popa remarca faptul ca insusi
Iona este elementul unei astfel de serii, simbolizand umanitatea prelungita in
timp si spatiu.

Momentul in care Iona isi pierde ecoul este considerat de autor “lucrul
cel mai ingrozitor din piesa”; autorul constata, cu o amaraciune lucida, ca
dintr-un om nu ramane nimic in urma existentei sale efemere,ci doar
constiinta destinului tragic si singuratatea: “Apoi nu a mai ramas decat cu o
jumatate de ecou: striga Io-na si nu se mai auzea decat :Io, Io, in vreo limba
veche insemnand :eu”.

In drumul sau catre luciditate, Iona devine constient de rostul


existentei: “Un sfert de viata il pierdem facand legaturi. Tot felul de legaturi
intre idei, fluturi, intre lucruri si praf. Totul curge asa de repede si noi tot mai
facem legaturi intre subiect si predicat. Trebuie sa-i dam drumul vietii asa
cum ne vine exact. Sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin. De
cand spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez anii frumosi din viata ”.

In cele patru tablouri, piesa urmareste avatarurile devenirii lui Iona,


experientele sale ontologice. Iona este pescar, aflat in fata marii – perceputa
fie ca libertate, iluzie sau aspiratie; asemeni eroilor lui Becket, el traieste
intr-un perpetuu orizont al asteptarilor. Pestele fabulos intarzie sa apara, iar
Iona incearca, prin joc, sa-si contrafaca destinul, inscenand realitatea. Isi
aduce de acasa un acvariu si imita gestul ancestral: vaneaza cate o “fata”
pe care o arunca inapoi. Facand din existenta pretext pentru joc, Iona nu isi
da seama ca in micul vas e prefigurat modelul universului la scara
redusa.Fiindca nu poate prinde miticul peste visat, el pescuieste deriziunea
propriului destin, care se razbuna: un peste urias, iesit din haul apelor, il
inghite,aratandu-i fata nevazuta a lumii, spatiul visceral, multiplicat la infinit.

Treptat, Iona descopera ca existenta sa se consuma intr-un univers din


care nu are cum sa iasa. Tabloul al II –lea se desfasoara in interiorul pestelui
I, unde incearca sa-si demonstreze siesi ca este inca liber :”Pot sa merg unde
vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac”. “Moara de vant
“ din tabloul al III –lea apare ca un avertisment simbolic al luptei zadarnice cu
destinul. Cei doi pescari ce au in spate cate o barna semnifica hiperconstiinta
si subconstientul lui Iona, ducandu-si existenta si acceptandu-si destinul.
Iona spinteca burta pestelui cu propria sa unghie “ca o sabie goala”, ce
semnifica, dupa Jaspers, detasarea omului de regn si actiunea
constienta.Actiunea este insa in van, caci eliberarea dintr-un cerc al
existentei este intotdeauna inchiderea intr-un altul.

In acest moment, se observa limpede sensul metaforei pestelui, in care


rezida viziunea centrala a piesei:”toate lucrurile sunt pesti”. In pantecele
chitului, Iona se descopera pe sine ca ins captiv intr-un labirint in care
fiintele au dubla identitate, de jucarie a destinului si de destin. Fiinta
rationala, insa, omul e in lupta cu jocul absurd al existentei.

In tabloul IV, imbatranit, Iona crede ca a iesit in sfarsit la lumina, pe


plaja, spintecand burta ultimului peste.Inspaimantat insa de orizontul
alcatuit din burti de peste, ca niste geamuri puse unul langa altul, intre ele,
se afla el: “Sunt ca un Dumnezeu-exclama el, disperat – care nu mai poate
invia. I-au iesit toate minunile; si venirea pe pamant, si viata, pana si
moartea, dar ajuns aici in mormant nu mai poate invia”. Iona invoca semnul
divinitatii, in maniera psalmilor arghezieni, motivand: “ noi, oamenii, numai
atata vrem, un exemplu de inviere, apoi ne vom duce linistiti pe la casele
noastre”. Urmeaza momentul clarificarii, cand reuseste sa afle o definitie a
vietii :” dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa,
formata din ani, pe care am trait-o eu” si isi regaseste identitatea: “Eu sunt
Iona! “.

Drumul parcurs de Iona pare incheiat. Intelege ca, aflat intr-un univers
repetitiv, a gresit sensul, trebuind sa incerce calea inversa: “Totul e
invers,dar nu ma las. Plec din nou”. Gaseste un motiv experientei umane: “
ne scapa cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu”.
Strigandu-si numele in departarea in care se ratacise, in loc de a mai taia
burti de peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi spinteca propriul
abdomen, cu sentimentul de a fi gasit nu inafara, ci in sinea sa deplina
libertate :” Razbim noi cumva la lumina!”. Iona intrerupe astfel circuitul
inconstient al naturii pentru a renaste, prin moarte.

S-a aratat ca sinuciderea nu este, in cazul lui Iona, o solutie a iesirii din
“comedia existentei”, ca pentru eroii lui Camus: “Cine are curajul sa se
sinucida este insusi Dumnezeu”. Nu aceasta il preocupa pe eroul lui Sorescu,
ci posibilitatea iesirii “din ceva” o data ce te-ai nascut, credinta ca moartea
nu e decat un prag simbolic, un nou capat de drum si nu un sfarsit. Iona nu
este altceva decat idolul umanitatii esentializate; nu asumarea mortii ca
rezolvare a destinului unui individ primeaza, ci atitudinea revoltata in fata
destinului insumabil. Tragicul nu rezida deci din moartea propriu-zisa, ci in
curajul infruntarii destinului propriu.
Monologul solilocviu al lui Iona este principalul mod de portretizare al
individului, alaturi de indicatiile scenice ale dramaturgului.Meditatiile sale
sunt pe teme filosofice fundamentale, ce macina omenirea, ca viata sau
moartea: “-Habar n-aveti cati pesti circula pe-aici [...] – Atunci, cam cat ar
numara toata moartea? / - Poate, pentru ca moartea e foarte lunga./ - Ce
moarte lunga avem! Daca poti numara atata bogatie...”.

Drama creata de Sorescu suporta incadrari tematice diverse,


interpretabile, de altfel aceasta fiind o trasatura a teatrului cu influente
moderne. Din punctul de vedere al curentului cultura literar, este un teatru
cu elemente postmoderniste si expresioniste, ca si configurare simbolica
poate fi privit ca teatru parabola sau alegoric si teatru metaforic. Prin
raportare la epoca si tinand cont de elementele preluate din teatrul lui Camil
Petrescu, este un teatru de idei, iar din punctul de vedere al autorului este
“drama unui singur personaj”, Iona, ce capata dimensiuni tragice.

Din punctul meu de vedere, prin Iona, Marin Sorescu adanceste lupta
cu moartea si cu insingurarea, tema circulara in dramaturgia moderna
contemporana. Aceeasi obsesie a insigurarii o regasim in tot volumul. Spre
deosebire de “Matca” sau “Paracliserul”,in care eroii consimt supliciul, in
“Iona” personajul este constrans la un exil fortat intr-o singuratate absoluta.
Ne-am putea intreba daca prin sinucidere, Iona a gasit intr-adevar leacul
solitudinii, al misterului mortii. Umanitatea a invatat, pe parcursul existentei
sale, sa nu capituleze in fata misterelor, iar Iona nu este altceva decat
dovada acestei crancene lupte a omenirii. Acesta este adevarul pe care ni-l
propune Marin Sorescu, printr-un limbaj aparent prozaic, intr-o formula lirico-
ironica in masura sa patrunda in profunzime toate marile probleme.