Marin Sorescu - Iona – tema si viziunea despre lume

Referitor la dramaturgia lui Marin Sorescu, Eugen Simion vorbeste despre faptul ca
autorul se gaseste sub semnul “cautarii spirituale”. Elocvent in acest sens este chiar titlul
volumului publicat in 1974, “Setea muntelui de sare”, metafora ca traduce setea fara limite de
absolut a omului.Alaturi de “Matca” si “Paracliserul”, Iona, publicata pentru prima data in 1968
in revista “Luceafarul”, face parte din acest volum,fiind o parabola pe tema destinului uman, a
incercarii de a iesi din absurdul vietii.

Poetul Marin Sorescu nu a adoptat o forma teatrala in care sa-si dezvolte metaforele
lirice,ci, fiind scriitor de factura intelectuala, a scris teatru de idei; piesele sale reprezinta fie
monologuri dramatice, fie dialoguri parabolice, inspirate vadit din teatrul existentialist si
absurd. Dintre dramaturgii romani, se inrudeste spiritual cu Eugen Ionescu, ambii autori
relevand revolta omului confruntat cu absurdul circumstantelor care ii determina, la
intamplare, existenta. Acelasi Eugen Simion, cel mai pertinent dintre criticii operei lui Sorescu, il
defineste drept un “ironist subtire”,cu o uimitoare inventie verbala, “un intelectual serios care
mediteaza la ceea ce scrie si scrie invaluind tragicul, sublimul ori grotescul in plasa fina a ironiei”

Dupa Marin Sorescu, “teatrul este el insusi o forma a poeziei, metafora concretizata,
imagine complexa de la cel mai rudimentar concret la cel mai izoteric abstract”. Apartinand
teatrului modern, in “tragedia in patru tablouri” “Iona” se estompeaza granitele dintre speciile
dramatice traditionale, si anume tragedia, comedia si drama, valorificand, in mod aparent
paradoxal, categorii estetice ca grotescul, frumosul, tragicul, dramaticul, absurdul, ludicul si
straniul in maniera lui Ipsen concomitent.

Realizata compozitional in patru tablouri, sub forma unui monolog de tip solilocviu, cu
trei personaje: Iona, Pescarul I si Pescarul II, cu precizarea in cazul celor doi, “fara varsta”,
figuranti, reprezentand alter-ego-uri, drama este o reusita metafora pe tema destinului
omenirii, dupa cum marturisea autorul: “imi vine pe limba sa spun ca Iona sunt eu... Cel care
traieste in Tara de Foc e tot Iona, omenirea intreaga este Iona, daca-mi permite. Iona este omul
in conditia sa umana, in fata vietii si a mortii”. “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu
sine insusi, isi pune pune intrebari si-si raspunde, se comporta tot timpul ca si cand in scena ar fi
doua personaje. Se dedubleaza si se strange dupa cerintele vietii sale interioare”. Dialogul
interiorizat al personajului, replicile sale, in realitate mici poeme, conduc la fragmente de poezii
din culegeri anterioare, astfel ca drama ar putea fi considerata, din acest punct de vedere,
teatru de avangarda.
 Piesa lui Marin Sorescu are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, sugerat inca din
titlu. Iona este insarcinat in taina sa plece la Ninive pentru a propovadui cuvantul Domnului si a-
i avertiza pe locuitori sa se pocaiasca. Fiul lui Amitai, insa, nu da ascultare poruncii si fuge cu o
corabie la Tarsis. Dumnezeu starneste o furtuna pe mare iar Iona este aruncat in valuri si
inghitit de un chit. Dupa trei zile de rugaciune, este aruncat pe tarm, dar Iona trebuie sa se
intoarca la Ninive, unde locuitorii ii vor da crezare si se vor pocai. Eroul lui Sorescu, este, intr-un
anumit sens, chiar opusul lui Iona din mitul biblic, care este eliberat dupa pocainta. Pescarul lui
Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea eliberarii in fapt si fara a fi
savarsit vreun pacat.

Echivalentele cu mitul nu pot explica in totalitate insa sensurile parabolei lui Sorescu,
caci poetul-dramaturg nu s-a gandit sa faca din “Iona” o drama crestina. Mai mult chiar, mitul
este desacralizat, golit de continut religios; in abdomenul pestelui, eroul lui Sorescu isi
aminteste foarte vag de profetul biblic inghitit de chit, dar nu mai stie ce a urmat.

Autorul insusi, trebuind sa-si explice opera, ramane in ambiguitate:”Am fost intrebat
daca burta chitului simbolizeaza calatoria in cosmos sau singuratatea intrauterina. In ce masura
Iona e primul si ultimul om? [...] Totul mi se incurca in memorie. Stiu doar ca am vrut sa scriu
despre un om singur, nemaipomenit de singur”.

Traind intr-o epoca macinata de ideologii, supercivilizata si conformista, ce i-a produs pe

marii apologeti ai singuratatii: Nietzsche, Albert Camus, Jean Paul Sartre sau Martin Heidegger,
Marin Sorescu nu putea evita o stare generalizata de spirit: omul brutalizat de propria sa
existenta. In esenta problematicii ei, “Iona” pune intrebari ale contemporaneitatii, devenind
produsul unei sincronizari intre dramaturgia romaneasca si cea universala.

Din punct de vedere tematic, “Iona” porneste de la metafora lui Nietzsche: “Solitudinea
m-a inghitit ca o balena” si da expresie strigatului tragic al omului insingurat, ce face eforturi
disperate spre a-si regasi identitatea: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” – spune in final
personajul. Pe de alta parte, monologul amplu al lui Sorescu dezvolta imaginea lumii ca
“ierarhie de sfere” sau “serie biologica de stereotipii” , careia omul se straduieste sa-i reziste.
Marian Popa remarca faptul ca insusi Iona este elementul unei astfel de serii, simbolizand
umanitatea prelungita in timp si spatiu.

Momentul in care Iona isi pierde ecoul este considerat de autor “lucrul cel mai ingrozitor
din piesa”; autorul constata, cu o amaraciune lucida, ca dintr-un om nu ramane nimic in urma
existentei sale efemere,ci doar constiinta destinului tragic si singuratatea: “Apoi nu a mai
ramas decat cu o jumatate de ecou: striga Io-na si nu se mai auzea decat :Io, Io, in vreo limba
veche insemnand :eu”.
 In drumul sau catre luciditate, Iona devine constient de rostul existentei: “Un sfert de
viata il pierdem facand legaturi. Tot felul de legaturi intre idei, fluturi, intre lucruri si praf. Totul
curge asa de repede si noi tot mai facem legaturi intre subiect si predicat. Trebuie sa-i dam
drumul vietii asa cum ne vine exact. Sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin. De cand
spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez anii frumosi din viata ”.

In cele patru tablouri, piesa urmareste avatarurile devenirii lui Iona, experientele sale
ontologice. Iona este pescar, aflat in fata marii – perceputa fie ca libertate, iluzie sau aspiratie;
asemeni eroilor lui Becket, el traieste intr-un perpetuu orizont al asteptarilor. Pestele fabulos
intarzie sa apara, iar Iona incearca, prin joc, sa-si contrafaca destinul, inscenand realitatea. Isi
aduce de acasa un acvariu si imita gestul ancestral: vaneaza cate o “fata” pe care o arunca
inapoi. Facand din existenta pretext pentru joc, Iona nu isi da seama ca in micul vas e prefigurat
modelul universului la scara redusa.Fiindca nu poate prinde miticul peste visat, el pescuieste
deriziunea propriului destin, care se razbuna: un peste urias, iesit din haul apelor, il
inghite,aratandu-i fata nevazuta a lumii, spatiul visceral, multiplicat la infinit.

Treptat, Iona descopera ca existenta sa se consuma intr-un univers din care nu are cum
sa iasa. Tabloul al II –lea se desfasoara in interiorul pestelui I, unde incearca sa-si demonstreze
siesi ca este inca liber :”Pot sa merg unde vreau. Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si
tac”. “Moara de vant “ din tabloul al III –lea apare ca un avertisment simbolic al luptei zadarnice
cu destinul. Cei doi pescari ce au in spate cate o barna semnifica hiperconstiinta si
subconstientul lui Iona, ducandu-si existenta si acceptandu-si destinul. Iona spinteca burta
pestelui cu propria sa unghie “ca o sabie goala”, ce semnifica, dupa Jaspers, detasarea omului
de regn si actiunea constienta.Actiunea este insa in van, caci eliberarea dintr-un cerc al
existentei este intotdeauna inchiderea intr-un altul.

In acest moment, se observa limpede sensul metaforei pestelui, in care rezida viziunea
centrala a piesei:”toate lucrurile sunt pesti”. In pantecele chitului, Iona se descopera pe sine ca
ins captiv intr-un labirint in care fiintele au dubla identitate, de jucarie a destinului si de destin.
Fiinta rationala, insa, omul e in lupta cu jocul absurd al existentei.

In tabloul IV, imbatranit, Iona crede ca a iesit in sfarsit la lumina, pe plaja, spintecand
burta ultimului peste.Inspaimantat insa de orizontul alcatuit din burti de peste, ca niste
geamuri puse unul langa altul, intre ele, se afla el: “Sunt ca un Dumnezeu-exclama el, disperat –
care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile; si venirea pe pamant, si viata, pana si
moartea, dar ajuns aici in mormant nu mai poate invia”. Iona invoca semnul divinitatii, in
maniera psalmilor arghezieni, motivand: “ noi, oamenii, numai atata vrem, un exemplu de
inviere, apoi ne vom duce linistiti pe la casele noastre”. Urmeaza momentul clarificarii, cand
reuseste sa afle o definitie a vietii :” dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si
caraghioasa, formata din ani, pe care am trait-o eu” si isi regaseste identitatea: “Eu sunt Iona! “.
 Drumul parcurs de Iona pare incheiat. Intelege ca, aflat intr-un univers repetitiv, a gresit
sensul, trebuind sa incerce calea inversa: “Totul e invers,dar nu ma las. Plec din nou”. Gaseste
un motiv experientei umane: “ ne scapa cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem
mereu”. Strigandu-si numele in departarea in care se ratacise, in loc de a mai taia burti de
peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi spinteca propriul abdomen, cu sentimentul de a fi
gasit nu inafara, ci in sinea sa deplina libertate :” Razbim noi cumva la lumina!”. Iona intrerupe
astfel circuitul inconstient al naturii pentru a renaste, prin moarte.

S-a aratat ca sinuciderea nu este, in cazul lui Iona, o solutie a iesirii din “comedia
existentei”, ca pentru eroii lui Camus: “Cine are curajul sa se sinucida este insusi Dumnezeu”.
Nu aceasta il preocupa pe eroul lui Sorescu, ci posibilitatea iesirii “din ceva” o data ce te-ai
nascut, credinta ca moartea nu e decat un prag simbolic, un nou capat de drum si nu un sfarsit.
Iona nu este altceva decat idolul umanitatii esentializate; nu asumarea mortii ca rezolvare a
destinului unui individ primeaza, ci atitudinea revoltata in fata destinului insumabil. Tragicul nu
rezida deci din moartea propriu-zisa, ci in curajul infruntarii destinului propriu.

Monologul solilocviu al lui Iona este principalul mod de portretizare al individului, alaturi
de indicatiile scenice ale dramaturgului.Meditatiile sale sunt pe teme filosofice fundamentale,
ce macina omenirea, ca viata sau moartea: “-Habar n-aveti cati pesti circula pe-aici [...] – Atunci,
cam cat ar numara toata moartea? / - Poate, pentru ca moartea e foarte lunga./ - Ce moarte
lunga avem! Daca poti numara atata bogatie...”.

Drama creata de Sorescu suporta incadrari tematice diverse, interpretabile, de altfel

aceasta fiind o trasatura a teatrului cu influente moderne. Din punctul de vedere al curentului
cultura literar, este un teatru cu elemente postmoderniste si expresioniste, ca si configurare
simbolica poate fi privit ca teatru parabola sau alegoric si teatru metaforic. Prin raportare la
epoca si tinand cont de elementele preluate din teatrul lui Camil Petrescu, este un teatru de
idei, iar din punctul de vedere al autorului este “drama unui singur personaj”, Iona, ce capata
dimensiuni tragice.

Din punctul meu de vedere, prin Iona, Marin Sorescu adanceste lupta cu moartea si cu
insingurarea, tema circulara in dramaturgia moderna contemporana. Aceeasi obsesie a
insigurarii o regasim in tot volumul. Spre deosebire de “Matca” sau “Paracliserul”,in care eroii
consimt supliciul, in “Iona” personajul este constrans la un exil fortat intr-o singuratate
absoluta. Ne-am putea intreba daca prin sinucidere, Iona a gasit intr-adevar leacul solitudinii, al
misterului mortii. Umanitatea a invatat, pe parcursul existentei sale, sa nu capituleze in fata
misterelor, iar Iona nu este altceva decat dovada acestei crancene lupte a omenirii. Acesta este
adevarul pe care ni-l propune Marin Sorescu, printr-un limbaj aparent prozaic, intr-o formula
lirico-ironica in masura sa patrunda in profunzime toate marile probleme.