OPERA ȘI CRITICILE LITERARE ALE LUI

ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ''este, după
Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă'', aşa după
cum îl prezenta marele critic literar George Călinescu, în ''Istoria literaturii române de
la origini până în prezent''.

''Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent - pare îngăduitor
faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli,
tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele
sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.'' ''Caragiale este,
după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al
unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu
un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean.''
''Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsaţi de muţenie
melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte şi în provincie.'' ''Este
obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din 'O scrisoare pierdută' singur
Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea 'andrisantului'.
Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor
poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice
în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă
destinatarului numai după ce a luat cunoştinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează
poporul.''

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ''naturalistul nostru prin

excelenţă. (...) Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian,
independent de orice observaţie ori critică, constând în 'caragialism', adică într-o
manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra
spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului.
Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur.'' Replicile
personajelor ''trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul
nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin
curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă
după ce ne-am familiarizat cu ele.''

Caragiale ilustrează, magistral, specificul şi mecanismele parvenirii. Opera sa

cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii.
Potrivit site-ului main.radioromaniacultural.ro, criticul Mihai Ralea spunea despre
lumea lui Caragiale că ''e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji şi fără,
cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd,
petrec şi se bucură. (...) Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai
bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care nu-şi pierde cumpătul în
faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.''

În lucrarea ''Viaţa lui I.L. Caragiale'', Şerban Cioculescu scria: ''Dator cu o privire
sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea
fundamentală, generatoare a reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi
de 'impresionabilitatea' neobişnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezăşia
temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini, comportări şi îndeletniciri.
Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu
universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui
Caragiale este inteligenţa. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de
specialitate. Alţi contemporani s-au lăsat impresionaţi de cultura vastă adunată de
scriitorul autodidact. Prin puterea apreciabilă de asimilare şi prin specularea abilă a
ideilor sau cunoştinţelor însuşite din ajun, actorul neîntrebuinţat şi-a putut juca rolul
de om de cultură generală. Inteligenţa lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul
propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanţe între aparenţă şi esenţă. Afilierea
literară la Junimea şi desăvârşirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea
bruscă, se lămureşte psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei
conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligenţe
concrete. Materializându-şi viziunea în oameni caricaţi, a atacat prostia, noţiune
vagă, cu sensul inadecvării între pretenţie şi realitate.''

Scriitorul Alexandru Paleologu arăta, în cartea ''Bunul simţ ca paradox'', că ''spiritul lui
Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă
importanţa incomparabilă, fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere
la absurd; prin maieutică şi dialectică el tindea să aducă societatea la cunoaşterea
de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva
din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa ironică,
interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea, şi
solitudinea lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e
inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate
scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetăţii şi
perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă cucută.''

Conform lui Florin Manolescu, autor al secţiunii dedicate marelui dramaturg din
''Dicţionarul Scriitorilor Români'', ''Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu
clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum
Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil
să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză,
în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari
dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura
epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi
sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a
avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text
literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru
naţional.''

Aprecieri critice

“… fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne

zugraveste nu ne poate incalzi , necum sa ne entuziasmeze ; ea e repulsiva si va
deveni , din ce in ce mai repulsiva cu cat omenirea va inainta pe calea progresului
moral . In nici o opera clasica nu vei gasi situatiuni de valoare ca cele pe care
dramaturgul nostru le primeste in actiunea dramatica - le primeste si le mentine cu
seninatatea cea mai desavarsita - chiar la sfarsitul si dupa sfarsitul ei .”

Mihail Dragomirescu

“Caragiale n-a gasit , nu l-a lasat inima sa vada ridicolul in viata taranimii -
cum n-a gasit , n-a vazut , nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata claselor
noua.”

G.Ibraileanu

“Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului national . Si tot
dispretul pe care-l arunca el admiratorilor si invitatilor sai n-ajungea ca sa-i stirbeasca
- lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de a jigni sentimentul
public in orice forma , de a sta impotriva vremii sale , si cand gresea ea , si cand era
el gresitul . ”

Nicolae Iorga

“Noi care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim vom ramane toata viata
stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie , s-a facut
un gol in natura , ca o perturbatie cosmica . Cu cat va trece vremea va creste tot mai
mult silueta si vom ramane vrajiti de farmecul celui mai luminat creier romanesc . (…)
Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice . Generatiile viitoare
nici nu vor putea intelege daca din stralucirea unei minti s-au intruchipat vreodata
astfel de raze orbitoare .”

Octavian Goga

“Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmareste numai efectele artistice ale operei
lui Caragiale , stilist lucid , si observator original (…) Caragiale , prin materialul artistic
, este , impreuna cu Ion Creanga , cel mai specific scriitor roman .”

Pompiliu Constantinescu
 

“ Spiritul lui Caragiale a exercitat in societatea noastra o actiune socratica si

in aceasta consta importanta incomparabila , fundamentala a acestui asa-zis
« negativist » . Prin reducere la absurd ; prin maieutica si dialectica el tindea sa
aduca societatea la cunoasterea de sine si la o constiinta morala . Dialogurile lui din
comedii si din momente au ceva din arta dialogului socratic . Insasi sociabilitatea
acestui om , prezenta sa ironica , interpelativa ,in forul public , e de aceeasi natura cu
a lui Socrate . De asemenea si solitudinea lui si distantarea lui scrutatoare . Ca
Socrate avea sentimentul ca e inspirat si cenzurat interior de un demon : ochiul
eternitatii ce-i supraveghea din spate scrisul . Tot ca Socrate a fost acuzat de
contemporani ca destituie zeii cetatii si perverteste spiritele si , de fapt , a trebuit sa
bea si el destula cucuta . ”  

Al.Paleol
ogul
  
 

“Caragiale e omul care impinsese pana la extrem arta de a concentra si de a

margini in linii elementare si expresive (…) Batranul mester inpinsese dragostea
verbala pana la masuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul lor
necesar in economia frazei .”

E.Lovinescu

“O opera cum este cea a lui Caragiale reprezinta o mare tentatie pentru
comentatorul dornic sa-i puna in valoare bogatia si diversitatea ; dar totodata el
trebuie sa respecte adevarul textului si sa opteze (optiune poate provizorie) doar
pentru cateva din directiile posibile ale lecturii . Actul critic trebuie sa realizeze
echilibrul dintre libertatea interpretarii si constrangerea pe care o exercita textul ;
astfel criticul va fi asemenea contelui din anecdota povestita de Caragiale insusi .”

Al.Calinescu