Ce este Clasicismul?

Clasicismul este un curent literar-artistic

ce apare în Franța în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea în timpul domniei lui
Ludovic al XIV-lea și se dezvoltă în
perioada dintre secolele XVII-XVIII.
Clasicismul pledează pentru valorificarea
Antichității și este caracterizat, în special,
prin respectul pentru Antichitate.
Trăsături

-Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului

și vieții, după modelul antic
-Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetica
și etica
-Cadrul de desfășurare a ceea ce gândesc și
înfăptuiesc personajele este unul decorativ, rece
și indiferent, fără vreo influență asupra acestora
-Subliniază necesitatea de a realiza o armonie
internă a operei, obligația de a nu amesteca
genurile și de a respecta principiul verosimilității
-Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni
care-și fac întodeauna datoria, învingându-și
sentimentele potrivnice
Gruparea ideilor clasiciste și transformarea
lor într-o unitate de norme estetice
constituie opera scriitorilor francezi din sec.
al XVII-lea Corneille, Racine, Boileau,
Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind
de la imitația anticilor, este promovată o
artă cu un scop moral, în centrul căreia se
află omul rațiunii și al armoniei universale.
Clasicismul reunește scriitorii care acceptă
unele legi comune, care au ca trăsături
generale: claritatea, ordinea și măsura.
Reprezentanți

-În Franța, principalii

reprezentanți ai clasicismului
sunt: Pierre Corneille, Jean
Racine, Jean Baptiste
Poquelin-Molière, La Fontaine,
Jean de la Bruyère, Boileau.
Ce este mai exact Omul Clasic?
 
Omul clasic are două ipostaze complementare: eroul şi
"l'honnête homme" ("omul cumsecade“). Eroul are
trăiri excesive, pasiuni mistuitoare, pe care se luptă să
le stăpânească raţional. "L'honnête homme" este
raţional, obiectiv, echilibrat şi senin. Este civilizat,
sociabil, respectă regulile bunei-cuviinţe, se comportă
şi se exprimă cu eleganţă şi simţul măsurii. Este cinstit
şi îi repugnă impostura, asumându-şi cu demnitate
locul oferit de Providență în societate. El este omul
normal, în concepţia unor teoreticieni, sănătos: "Eu
numesc clasic tot ce e sănătos şi romantic ceea ce e
bolnav", spunea scriitorul german Goethe.
Tartuffe
-scrisă de Jean-Baptiste Poquelin Moliere

Moliere prezintă omul clasic oscilând între

datoria de tată, soț, persoană publică și
pasiunea, sau chiar nebunia, obsesia, făcută
pentru un necunoscut în care a avut
încredere deplină. Orgon a refuzat să își
creadă familia și a preferat să dea ascultare
unui străin; a fost nechibzuit, imprudent, dar
el a ales să își urmeze instinctul decât să se
încreadă în valorile acelei epoci care puneau
totuși familia pe primul plan.  
Cu toate că Orgon l-a crezut pe Tartuffe
-reprezentant al Divinității– o altă mare
valoare a vremii și-a renegat propriul fiu,
fără ca măcar să îl asculte; el a procedat
așa cum îl îndemnase cel care pentru el
reprezenta religia și îl ghida în tot.
Se spune, deci, că personajul lui Moliere a
ales inițial pasiunea, având încredere
totală într-un strain, iar apoi datoria,
ascultând ce a spus reprezentatul bisericii.
 Fedra-Jean Racine
Fedra se impune prin extraordinara
compoziţie de stări sufleteşti pe care
dramaturgul o încredinţează eroinei,
încadrându-se în tragedia psihologică. Încă
din prima intrare în scenă a Fedrei, ni se
prezintă imaginea ei lipsită de puteri, de
vitalitate, ca urmare a conștientizării
păcatului. „Lumina mă orbeşte cu strălucirea
ei / Şi parcă simt pământul fugind sub paşii
mei”.În lumină, zbuciumul sufletesc si psihic
se amplifică. Iubirea Fedrei este un joc al
destinului necruţător, context în care
împlinirea ei este imposibilă, ceea ce atrage
după sine sfârşitul tragic al eroinei.
Ideea centrală a tragediei nu este
dragostea funestă a Fedrei pentru
fiul său vitreg, Hipolit, ci
mărturisirea acestei iubiri. Răul
simțit și remușcarea încetează să
mai acționeze destructiv, Fedra
eliberându-se de această stare.
Mărturisind secretul care o apăsa
şi care îi provoca nefericire, poate
să moară, în semn de sacrificiu.
Greierele și furnica-Jean de la
Fontaine
Unii muncesc din greu pentru a-și
asigura existența ( furnica), pe când alții
huzuresc( greierele) și trăiesc de azi pe
mâine fără a pune ceva la adăpost.
Putem afirma că prin această fabulă,
Jean de la Fontaine, dorește să atragă
atenția asupra acestui gen de
comportament. Greierele întruchipează
tipul leneș și indiferent față de viitorul
care se arată a fi sumbru, dar care se
complace în această situație.
Furnica întrunește toate
caracteristicile unei persoane
muncitoare, harnice, dedicate
construrii unui trai mai bun, dar
care refuză să-i ajute pe cei din jur,
indiferenți față de propria lor viață.
Finalul textului, constituie ultima
parte a fabulei – morala. Așadar,
putem spune că morala este aceea
că oamenii care nu își planifică
viața și dau dovadă de nepasare, o
văd doar ca pe o distracție, fără a
se pregăti pentru vremurile vitrege
ce îi pot aștepta.